Sa ne tinem ferm de credinta - C.H. Spurgeon

[Aceasta predica apartine volumului 34, predicata la Metropolitan Tabernacle, Londra, in data de 5 Februarie, anul 1888. Titlul original este "Holding fast the faith", si o puteti citi intreaga aici. Doar o parte din ea va fi postata pe blog, si este preluata din cartea "Cand sarea isi pierde gustul", capitolul unu, scrisa de John MacArthur]

     Nu avem voie niciodata sa ne ascundem steagul. Sunt vremuri cand trebuie sa ne grabim spre front si sa fim gata de lupta atunci cand vedem ca onoarea Comandantului nostru o cere. Sa nu ne fie niciodata rusine sau teama. Domnul Isus merita ca sa ne sacrificam de bunavoie pentru apararea credintei. Trebuie sa renuntam la comoditate, la reputatie, ba chiar si la viata pentru Numele si credinta lui Isus. Daca in focul luptei trebuie sa ne riscam numele nostru bun sau viata pentru ca sa castigam victoria, atunci sa spunem: "In aceasta batalie, unii dintre noi trebuie sa cada; de ce sa nu fiu eu acela? Imi voi lua partea si mostenirea cu Stapanul meu, si voi purta rusinea de dragul Lui". Numai soldatii curajosi sunt vrednici de marele nostru Domn. Cei ce se furiseaza spre spatele frontului ca sa le fie mai comod nu sunt vrednici de Regat...

     Fratilor, noi trebuie sa vrem sa fim gata sa suportam batjocura, chiar si batjocura aceea deosebit de veninoasa pe care "cei instruiti" stiu asa de bine s-o toarne asupra noastra. Trebuie sa fim de acord sa fim socotiti nebuni de dragul lui Isus... Cat ma priveste pe mine, sunt gata ca pentru scumpul meu Domn si Stapan sa fiu considerat un nebun de zece mii de ori mai mare si sa socotesc drept cea mai mare onoare care imi poate fi data sa fiu despuiat de orice onoare si coplesit cu orice critica si blam de dragul maretului adevar stravechi care mi-a fost scris in inima...

     Inainte de a putea renunta la credinta mea, ar trebui sa fiu prefacut in pulbere, si fiecare atom din mine luat separat si schimbat.

[...]

     Dragi prieteni, acest Nume, aceasta credinta, ele sunt mesajul nostru. Singura noastra misiune de pe pamant este sa strigam: "Iata Mielul". Este vreunul dintre voi trimis de Dumnezeu cu vreun alt mesaj? Nu se poate asa ceva. Singurul mesaj pe care l-a dat Dumnezeu poporului Sau ca sa-l proclame este salvarea prin Miel - salvarea prin sangele lui Isus... A vorbi despre Isus este singura noastra ocupatie, nu avem nimic de zis care sa nu fie continut in revelatia data noua de Dumnezeu in Isus Christos. El, care este mangaierea noastra, este si singura noastra tema.

[...]


     Toti il admira pe Luther! Da, da; dar nici unul dintre voi nu vreti sa faceti astazi acelasi lucru! Cand va duceti la gradina zoologica, voi toti admirati ursul; dar nimanui nu i-ar place sa aiba unul acasa, sau unul care sa umble liber pe strazi. Mi-ati spune ca asa ceva este de nesuportat, si, fara indoiala, ati avea dreptate.

     Astfel, noi admiram un om care a fost ferm in credinta, sa zicem cu patru sute de ani inainte; lunga perioada de  timp care a trecut este ca o ingraditura pentru ursi sau ca o cusca de fier pentru ei. Dar un asemenea om in zilele noastre? Ar fi o pacoste, si ar trebui "pus cu botul pe labe". Poate fi numit bigot ingust la minte, sau i se poate da un nume si mai rau daca exista! Cu toate acestea, imaginati-va ca in acele vremuri, Luther, Zwingli, Calvin si confratii lor ar fi putut spune: "Lumea s-a dereglat complet; dar daca incercam s-o punem in ordine, s-ar isca doar proteste, iar noi am cadea in dizgratie. Mai bine sa ne ducem in dormitoarele noastre, sa ne punem scufia de noapte in cap si sa dormim cat tin vremurile grele, si poate ca atunci cand ne vom trezi lucrurile vor arata mai bine".

     O asemenea comportare din partea lor ne-ar fi lasat ca mostenire o erezie. S-ar fi scurs epoca dupa epoca, alunecand tot mai jos spre abisurile iadului, si mlastina care raspandeste molima ratacirii ne-ar fi inghitit pe toti. Acesti barbati au iubit prea mult credinta si Numele lui Isus pentru a vedea cum sunt calcate in picioare. Sa ne gandim la ceea ce le datoram, si sa platim copiilor nostri ceea ce datoram parintilor nostri!

     Astazi este ca pe vremea Reformatorilor. Este nevoie de hotarare. Iata ziua pentru barbati, unde sunt barbatii pentru o asemenea zi? Noi, care am primit Evanghelia din mâinile martirilor, nu avem voie sa ne purtam usuratic cu ea, nici sa stam linistiti cand auzim cum este negata de niste tradatori care se prefac ca o iubesc, dar in interiorul lor urasc fiecare cuvant din ea. Credinta de partea careia sunt eu poarta petele de sange ale stramosilor mei. Sa le neg eu credinta pentru care au fost obligati sa-si paraseasca patria si sa traiasca aici? Sa risipesc eu comoara care ne-a fost inmanata printre zabrerele inchisorilor, sau a ajuns la noi cu flacarile rugurilor de la Smithfield?

     Deseori, cand ma chinuie durerile reumatice, imi amintesc de Job Spurgeon, care a fost cu siguranta unul dintre stramosii mei, caruia i s-a permis in temnita din Chelmsford sa aiba un scaun, pentru ca nu putea sta intins din cauza durerilor reumatice. Acea palarie de quaker imi umbreste fata. Poate ca-i mostenesc reumatismul, dar nu-mi pare rau de asta daca am credinta lui tare ca fierul, care nu ma lasa sa tradez nici macar o silaba din adevarul lui Dumnezeu.

     Cand ma gandesc cat au suferit altii pentru credinta, atunci putin dispret sau lipsa de bunavointa pare o bagatela, un fleac care nu merita atentie. Un sir de stramosi care au iubit credinta ar trebui sa fie un impuls puternic pentru noi ca sa ramanem fideli Domnului Dumnezeu al parintilor nostri si credintei in care au trait ei. Cat despre mine, eu trebuie sa ma tin tare de vechea Evanghelie: nu pot face altfel. Dumnezeu sa ma ajute sa iau asupra mea consecintele a ceea ce oamenii numesc incapatanare.

     Fratii mei, dupa noi lumea merge mai departe. Daca Domnul nu revine curand, va urma o alta generatie, apoi alta, si toate aceste generatii vor fi infectate si prejudiciate daca astazi noi nu suntem fideli lui Dumnezeu si adevarului Sau. Am ajuns la o intersectie a drumului. Daca o luam la dreapta, poate ca copiii nostri si copiii copiilor nostri ne vor urma calea; dar daca o luam la stanga, generatii inca nenascute ne vor blestema numele pentru ca nu am ramas fideli lui Dumnezeu si Cuvantului Sau.

     Va rog fierbinte, nu numai din cauza stramosilor vostri, ci si din  cauza urmasilor vostri, sa cautati sa obtineti lauda Invatatorului vostru, anume ca desi locuiti acolo unde este tronul lui Satan, totusi va tineti tare de Numele lui Christos si nu negati credinta in El. Dumnezeu sa ne dea fidelitate, de dragul sufletelor care se afla in jurul nostru! Cum ar putea fi salvata lumea daca Biserica este nestatornica fata de Domnul ei? Cum sa ridicam masele de oameni daca punctul nostru de sprijin ne-a fugit de sub picioare? Daca Evanghelia noastra este ceva nesigur, ce ramane decat mizerie si disperare crescanda? Stati tare, iubitii mei, in Numele lui Dumnezeu! Eu, fratele vostru in Christos, va implor sa ramaneti in adevar. Aratati ca sunteti barbati, fiti tari! Domnul sa va intareasca, de dragul lui Isus! Amin.

Jertfa Lui Hristos

Lumea este plină de întâmplări, Istoria plină de evenimente; le învăţăm la școală, le auzim la știri. Dar este un eveniment care este mai presus de toate, chiar dacă cu râvna se încearcă să i se ia meritul. De fapt, restul evenimentelor sunt sclave ale Istoriei, pentru că Istoria ar exista fie că s-a descoperit America, fie că nu s-ar fi descoperit. Descoperirea Americii doar a schimbat cursul râului, ce ar fi curs necondiţionat.

Dar Jertfa lui Hristos este mai presus de Istorie. Este adevărat că a schimbat cursul Istoriei, dar un acesta este obiectivul jertfei, este doar un mic efect. Războaie cu musulmani si cu iudei, regate creștine, persecuţia ereziilor, Inchiziţiile, Vaticanul... sunt doar caricaturi greu de înţeles dacă ne gândim la Împarația pe care Isus a vrut sa o aducă, pe care a adus-o.

Hristos S-a coborât în umilul cort al timpului, dar nu ca și când aceasta s-ar fi întâmplat ca ultima șansă a unui Dumnezeu disperat, acționând ca și când râul curgea atât de năvalnic încât El trebuia să-l oprească și să-i dea un nou început. Dumnezeu era liber să aleagă, El întotdeauna este liber, și face toate după sfatul Voiei Sale. Pe de altă parte, pentru noi oamenii, nu era altă opţiune, nu puteam să avem din nou Slava lui Dumnezeu dacă El nu s-ar fi jertfit.

Toate lucrurile au fost făcute din El și pentru El. Nu Isus a intrat în Istorie, Istoria a fost facută pentru Isus, și prin Isus. Înainte să fi fost Pamântul, Isus trebuia să moară. Toate lucrurile, prezente sau viitoare, sunt dezvelite în ochii lui Dumnezeu, și sunt pentru Dumnezeu, și hotărâte de Dumnezeu.

Prin Fapte 4:22 ne dăm seama că Jertfa Lui nu a fost un act de dragoste disperat a unui dumnezeu nevrednic să fie chemat Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a fost, este, și va fi Același.

Dar, de ce a trebuit ca Hristos sa moară?

Toţi știm răspunsul; pentru ca noi să fim mântuiţi; pentru că El e dragoste. Dar, dacă rămânem aici, nu doar că o să știm mai puţine decât trebuie, ci o să și pierdem ceva vital în viaţa noastră ca ’creștini’. Mai sunt câteva răspunsuri la intrebarea aceasta, și se pot rezuma așa: pentru Slava Lui. Dumnezeu Tatăl a fost proslăvit, și Dumnezeu Fiul a fost proslăvit prin moartea de cruce a lui Isus. Totuși, Slava Lui este deja nemărginită, nu era necesar pentru Dumnezeu să moară, deci ajungem iarăși la Ioan 3:16. Dragoste pentru lume. Dar dacă nu trecem și nu sfârșim întotdeauna gândurile noastre cu Slava Lui... ceva pierdem: Slava Lui, de care suntem lipsiţi prin păcat. Deci, dacă suntem lipsiţi de Slava Lui, încă nu avem păcatele iertate.

Religia adevărată e Cristocentrică, niciodată homocentrică.

Eu, când eram mai mic, mă întrebam de ce nu s-ar fi jertfit un înger sau un heruvim în locul lui Isus. Nu întelegeam de ce Isus trebuia să moară, de ce Dumnezeu nu putea ierta, uita pacatele noastre. Proverbe 17:15 este răspunsul care în ani nu l-am avut. Dumnezeu nu săvârșește păcatul, altfel ar fi o scârba în însăși ochii Lui. Ceea ce este imposibil pentru un Dumnezeu Drept, Sfânt, Sfânt, Sfânt în vecii vecilor. Ceva trebuia să fie făcut pentru ca oamenii păcătoși, vinovaţi, să fie în Cer. Avraam a păcătuit, Isaac a păcătuit, Iacov a păcătuit, David a păcătuit... Dreptatea cerească nu putea să-i lase să intre în Paradis în prezenţa lui Dumnezeu. Iarăși, ochii ni se închid văzând puternica rază de lumină, și inima plânge adânc...strigând ’Dragoste, Dragoste!’

Pentru ca să ne mantuiască a trebuit ca Însuși Dumnezeu Fiul să moară, pentru a împlini astfel Legea Divină (Moartea Lui are multe de a face cu un testament și relaţia soţ-soţie; se înţelege bine citind Romani 7). Şi totuși, de ce? Avea Dumnezeu vreo obligaţie? La urma urmei, suntem făpturile Lui, creaţi de El, ceva trebuia să facă, nu? Întrebarea, dacă nu se răspunde cu un simplu NU, va fi începutul unei erezii nespus de mari, o religie deformată, o urâciune înaintea Lui. Noi, ca creștini, trebuie să știm că El nu are nevoie de nimic și de nimeni; nici de îngeri, nici de Cosmos, nici de oameni, nici de dragostea oamenilor, nici de slava care am putea noi să I-o aducem.

A.W. Tozer, în urma analizării versetului 14 din Exod 3, spune:

„Chiar dacă toţi oamenii ar orbi dintr-o dată, soarele ar continua să strălucească ziua și stelele noaptea, căci ele nu datorează nimic milioanelor de oameni ce beneficiază de lumina lor. În mod similar, dacă toţi oamenii de pe pamânt ar deveni atei, aceasta nu L-ar afecta în nici un fel pe Dumnezeu. El este ceea ce este în Sine Însuși, independent de oricine altcineva.

Gândul eretic răsare în cugetul și inima melancolicilor ce, în păcat, prefac dragostea de sine (singura pe care o au), în dragoste de Dumnezeu, prin fapte religioase.

Tozer continuă discursul:

„Creștinismul veacului al douăzecilea L-a pus pe Dumnezeu pe lista nevoiașilor, dependent de mila publică. Atât de bună este părerea noastră despre noi înșine încât ne este ușor, ca să nu spunem că ne place, să credem că Dumnezeu are nevoie de noi. Dar adevărul este că Dumnezeu nu este mai mare datorită nouă și nici nu ar fi mai mic dacă noi n-am exista. Existenţa noastră se datorează în întregime hotărârii lui Dumnezeu, nu vreunui merit al nostru ori unei necesităţi Divine.

„Poate gândul cel mai greu de îndurat pentru egoismul nostru înnăscut este acela că Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru.”

Aș vrea sa reflectam la ultima frază. Cer un minut, cu ochii închisi, gândindu-ne că păcatul este parte din natura noastră, mai ales păcatul acesta a lui Adam: egocentrismul, independenţa de Dumnezeu. Este logic să credem că acesta este esenţa tuturor păcatelor. Încă păcătuiești? Atunci sigur și tu ai probleme cu egocentrismul.

Cu adevărat este greu, dar o dată ce putem afirma că El și numai El face totul, că El susţine totul, că El are viaţa noastră în mâna Lui, și poate să facă orice cu ea, fie că zicem ’viaţa mea e în mâna Ta’, fie că nu… gândul se transformă în bucurie în Duhul Sfânt. Este cu adevărat o mângâiere.

Nu pentru că meritai a murit Isus pentru tine. Iarăși, cuvântul Dragoste răsare (daca nu îl înjosesc numindu-l ‚cuvânt’). El ne-a iubit când noi eram încă păcătoși, fiind nimic, fiind un sac de nelegiuiri în ochii Lui.

Cum poate omul să explice Dragostea lui Dumnezeu?

Pavel ne învaţă în Efeseni 3:16-19. „... și-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Sfânt, în omul dinlăuntru [...] să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, lăţimea, adîncimea și înălţimea și să cunoașteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoștinţă.”

Doar cu puterea Duhului Sfânt vom putea pricepe, măcar în parte, Dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne uităm la oameni ca să cunoaștem cauza Dragostei Lui. Dumnezeu e Dragoste și a fost așa înainte să fi fost omul. Şi Dragostea Divină este aceasta: că noi, chiar încercând să împiedecăm prin tot felul de păcate desăvârșirea Lui, El, fiind desăvârșit, Și-a arătat Dragostea, pentru că El e Dragoste. Iată planurile noastre împiedecate! Mare este Dragostea lui Dumnezeu dacă poate să acopere chiar și păcatul nostru.

Ce a reușit Isus pe cruce?

Prin vrăjmășia cu Dumnezeu, căci S-a făcut păcat (2 Cor. 5:21), și Dumnezeu urăște păcatul, El ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu, și prin sângele Lui suntem socotiţi neprihăniţi.

De multe ori vedem pocăinţa ca o metodă pentru a ne ascunde de mânia lui Dumnezeu. Sau afirmăm că Dumnezeu uită păcatul. Este adevarat, dar trebuie completat.

Tatăl, atunci când suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, nu uită păcatul nostru așa cum un om uită lucrurile. Dumnezeu nu poate uita, El cunoaște toate lucrurile, toate Îi sunt descoperite... trecute, prezente și viitoare. El a turnat pedeapsa pentru păcatele noastre asupra lui Hristos. La nivel de om putem zice că El a uitat păcatul nostru, dar la nivelul Lui, păcatul nu s-a uitat, ci a fost pedepsit. Și dacă cu adevărat vrem să fim copii normali, crescând în orice fel de cunoștinţă, mai bine vedem lucrurile așa cum El le vede. Efortul acesta are o răsplată.

‚Domnul uită, Domnul iartă’, atunci când este folosit după o vorbă sau faptă urâtă, este cea mai mare hulă împotriva Fiului. Îl scuipi în faţă înainte să Îl crucifici.

Care a fost pedeapsa Lui? Romani 6:23 ne spune; moartea. Acum, știm că Hristos nu a venit să ne scape de moartea trupului, deci Pavel se referă la altă moarte... la chinul veșnic. De asta am fost salvaţi, de pedeapsa Tatălui. Şi totuși, vedem că Isus nu a suferit chinul acela veșnic, vrăjmășia aceea cu Dumnezeu. El a suferit câteva ore; bătut, scuipat, batjocorit. Dar mânia lui Dumnezeu, pedeapsa veșnică, unde e?

Să ne întoarcem la grădina Ghetsimani. Isus a plâns amar, pentru că știa că avea de suferit. A plâns și sudoarea s-a transformat în sânge. Mă îndoiesc că a plâns așa unul dintre noi vreodată. Este posibil ca un om să transpire sânge, atunci când este sub o presiune mentală nespus de mare, când corpul se încălzeste în mod anormal și arterele explodează... dar nu știu de câte ori să se fi întâmplat așa ceva în toată istoria omenirii.

Câţiva ani mai târziu, Nero omora creștini. Se zice că-i crucifica, le punea ulei deasupra și îi ardea de vii, acolo pe cruce. Grădina lui Nero se lumina noaptea cu corpurile în flăcări ale sfinţilor; un spectacol pentru romani. Sau, în teatrele romane se încingea un scaun de fier, apoi așezau pe el creștinii și, legaţi, ca centrul acestui spectacol macabru, petreceau ultimele clipe din viaţa lor. Îmi amintesc de un scurt documentar despre o femeie osândită la moartea aceasta, înconjurată de oameni ce aplaudau pe când ea murea, și înaintea ochilor fiicei ei, obligată să vadă moartea mamei sale. Femeia aceasta a murit cântând Domnului. Mulţi alţii la fel ca ea au murit, bucuroși pentru că sufereau pentru Dumnezeu.

Și totuși, Isus a plâns amar pentru chinul mare ce îl avea de suferit. Era Isus mai slab decât acești sfinți? Mai fricos? Nu știa că va învia la puțin timp după aceea? Era necredincios? Să ne ierte dacă vreodată am gândit că pentru cuiele și biciurile cu care a fost rănit a plâns și a suferit și a transpirat sânge, doar gândindu-Se la lucrurile acestea.

Cântarea ‚Cea mai mare dintre porunci’ reflectă destul de bine o parte importantă a jertfei Lui. Spune așa: ‚Pe Isus L-ai jertfit fiindcă ne-ai iubit’, referindu-se, cum putem înţelege, la Tatăl. Cine crede că oamenii L-au jertfit pe Hristos, să se întoarcă la Vechiul Testament. Isus a fost jertfă de ispășire pentru popor. Dar în V.T. ni se arată că preotul trebuia să fie curat înainte să aducă jertfa pentru popor. Dar, nici noi nu suntem (sau nu eram) preoţi pentru a jertfi ceva, și nici nu eram curaţi, deși pentru ca să fim curaţi a murit El. Tatăl, în veci Sfânt, a jertfit pe Mielul Curat.

Din veșnicii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au fost uniţi, legaţi cu o legătură sfântă, perfectă, necunoscută de oameni, prea minunată ca să o putem cunoaște deplin. Și Tatăl își privea Fiul, și vedea cel mai frumos chip care putea să se vadă; Fiul e oglinda Tatălui. Iar zic, PERFECTĂ! Ajută Doamne să pot admira și eu uniunea aceasta, și ca, într-un viitor, să o experimentez. Și acum dă-mi înţelepciune, măcar să pot cuprinde câtuși de puţin, cu gândul, Frumuseţea aceasta, pentru că stiu că vorbele nu vor cuprinde niciodată Măreţia Ta.

Şi în orele acelea, Isus S-a făcut păcat. Tot ceea ce Dumnezeu urăște, tot ceea ce trebuie să fie osândit cu mânia și urgia Lui sfinte (Rom. 1:18), era acum Fiul Său. Nu am nădejdea că în lumea aceasta voi găsi vreun om care să poată să explice în cuvinte, sau să zică că înţelege ceea ce a simţit Isus. Dumnezeu Tatăl, care Îl iubea atât de mult, înainte să fi fost Timpul, lumea, înaintea veșniciilor și mai mult ca pe orice alt lucru, mai mult ca pe îngeri, lume, univers... acum Îl pedepsea, Îl lovea, Îi dădea să bea din paharul urgiei Lui. Ce chin amar, ce suferinţă! Sfântul Dumnezeu pe care Îl cunoști și Singurul care merită să fie cunoscut, în Cel ce ai toată credinţa, Cel în care Dragostea e desăvârșită, acum îţi întoarce spatele și cu voce ca de tunet spune: ‚Te urăsc’. În Luca 14:36 Isus zicea, în rugăciunea Lui amară, ‚Ava’, adică, Tată. O traducere mai bună este ‚Tati’. Ca un copilaș, strigând plin de  lacrimi spre tatăl său... ,,nu mă pedepsi, nu mă pedepsi! Singurul care nu avea vină... pedepsit.

Și totuși cu tăria de a zice ‚facă-se Voia Ta’.

Nu este adjectiv atât de dur încât să descrie starea Fiului, încât să ne facă să plângem nesfârșit. Dar Duhul ne poate ajuta să înţelegem, măcar un strop, cât de amar a fost paharul, doar gândind.

Aceasta este lucrarea pe care Isus a împlinit-o: paharul Tatălui, umplut de mânie și urgie, a fost băut de Hristos, fără vină, turnat în Fiul Său și nu în adevăraţii vinovaţi. ‚S-a isprăvit, nimic nu mai ramâne în pahar, jertfa a fost curată, mânia Îţi este potolită, Ava.’

Păcatele noastre, trecute și viitoare, toate le-a înghiţit Isus. Mânia păcatelor noastre a fost stinsă.

Domnul nostru și Dumnezeul nostru, dăruiește-ne credinţă, și o nădejde neclintită, care să fie rodurile dragostei cu care Tu ne-ai iubit. Amin.


Pentru un studiu mai profund:


Cautand pe Dumnezeu

      
       Romani 1:
19 - Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
20 - În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi.

Vorbeşte Bibila, nu un om ci Duhul, când zice că “la toţi oamenii le este descoperit Dumnezeu”

Soarele care încălzește, pomii verzi și plini de roade, ploaia care udă ogoarele, fiecare lucru din natură, toate mărturisesc despre Dumnezeu și bunătatea Lui.*

În v. 19 se zice că tot ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit oamenilor. Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu?
1. Că este un singur Dumnezeu; cerurile cântă, munţii și mările strigă în gura mare acest adevăr.
2. Privind la frumuseţea și măreţia fiecărui lucru de pe pământ ştim că este un Dumnezeu Atotputernic (El a fãcut toate), Bun (omul beneficiază de toate), Perfect (nu este niciun cusur în toată creaţia Lui), Suveran (El le controlează pe toate)...
 3. Faptul că ştim că este un singur Dumnezeu ne face să ne dăm seama că este un Dumnezeu gelos, şi că este un o insultă nespus de mare (o scârbă în faţa Lui) să ne închinăm altor dumnezei, știind că nici nu există.**
4. Dumnezeu urăşte păcatul, urăşte ceea ce este contrar Lui. Conştiinţa advertizează pe fiecare om care este Voia lui Dumnezeu, întotdeauna bună, plăcută și desăvârșită. Ştim ce este păcatul. ***

Și pentru că trebuie să credem în aceste lucruri scrise în Biblie [*], pornim în lume cu optimism, cu o dorinţă fierbinte de a arăta lumii întregi mai multe lucruri despre acest Dumnezeu, căci ştim că noi prin Scripturi avem o descoperire mult mai mare, ştiind nu numai natura Lui, ci şi faptele Lui.

Dar optimismul dispare când ne întâlnim cu primii oameni. Iată popoarele lumii:

Egipt. Egiptenii dau dovadă că Îl au pus în gând pe Dumnezeu. Dar au schimbat slava lui Dumnezeu într-o icoană care seamană cu omul muritor, cu păsări, cu felurite dobitoace [**] Până acolo merge răzvrătirea lor încât Faraonii făceau mari construcţii doar ca să fie mai mari ca dumnezeii lor.

Grecia. Iarăși oamenii căutau un Dumnezeu. Unul? Aveau pus în gând că este unul, dar câţi aveau?

Unul mai tare ca orice popor
Un titan ca al lumii susţinător
Unul care sabia și sângele arată
Altul pentru dragostea dezînfrânată
Unul pentru mare, altul pentru soare
Căruia să i se închine... întregile popoare?


În Grecia clasică, pe vremurile filozofiei, este un om, Platon, care se vede că a reţinut mai multe din arătarea aceasta. El căuta Ideile (ceva perfect, nepieritor, adevărul, şi a cărui umbră sunt lucrurile pământești), şi a găsit cele trei mai mari ca toate: Dreptatea, Frumuseţea și Binele. Acesta seamănă cu Dumnezeul adevărat! Dar dovada pe care el o dă, nu va face decât să îl osândească în ziua de apoi [***].

Dacă vizităm şi alte culturi, depravarea și răzvrătirea lor nu e diferită; Budismul (închinarea la un om), Hinduismul (mă întreb dacă se pot număra dumnezeii lor)... oare religiile canibalilor, oare dumnezeul indienilor? Care seamană cu Dumnezeul adevărat? Drept răspuns, nici unul.

Ce s-a întâmplat cu omenirea? Citind Biblia, descoperim că răzvrătirea omului se întâmplase în grădina Edenului, când a păcătuit, când fără ieșire toți copiii lui Adam s-au născut sub păcatul făcut de el, şi până la moarte copiii lui vor suferi neascultarea lor, sau poate chiar mai mult. Şi toată omenirea încă mai este legată de ei prin păcatul lor.

       Păcatul...

Veninul acesta dulce care este descoperit oamenilor (nu pe deplin, căci Legea îl descopere pe deplin) în acelaşi timp Dumnezeul care urăşte păcatul, este ales de toţi oamenii înaintea Dumnezeului Cel Viu.


Din punctul de vedere al liberului arbitru, situația nu arată prea bine pentru om: toţi oamenii, fără excepţie, au ales păcatul înaintea lui Dumnezeu prin liberă alegere. Sau putem să ne unim cu Pavel şi să zicem că suntem morţi duhovnicește faţă de Dumnezeu, şi dacă dorim să Îl învinuim pe El, avem în Cuvânt cuvintele lui Iov... “oricât de nevinovat sunt, El mă va arăta vinovat”(*) . O, neprihănitul Iov! Putea să fie condamnat de Dumnezeu în Gheenă chiar ştiind că nu era un om mai bun pe Pământ. Cine oare va putea sta în faţa lui Dumnezeu? (**)

Să privim o clipă la ce face omul cu voința liberă.

Poporul Israel, după ce a văzut Puterea lui Dumnezeu, după ce a văzut Cedincioşia Lui, are de ales între Dumnezeu și dumnezeii popoarelor distruse de Iehova fără milă (***) . Mai târziu, Iehova vorbeşte cu mâhnitul Samuel, când acesta vede răutatea poporului, şi îl mângâie pe prooroc cu vorbe pline de cea mai sinceră înţelegere din partea Lui (1). Da, pe Iehova nu au încetat să-L întristeze de când au ieşit din Egipt. Ce au făcut ei cu vointa liberă? Trist răspuns, mai mult dacã ştim ca ei sunt poporul ales. Dar noi, Neamurile?

De multe ori se zice: “Era Vechiul Testament!” Dar răspunsul acesta nu l-am văzut să-l dea vreodată un om care a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu, şi care-L iubeşte.

Cea mai mare făgăduinţă a lui Dumnezeu este că El nu se schimbă (referindu-se la Credincioşia Lui și la Bunătatea Lui) (2). În adevăr Dumnezeu a fost Bun, Milos, Dragoste și în Vechiul Testament. Este un lucru bun să nu punem la îndoială nici o virgulă din Biblie, cu atât mai mult să credem aceste descoperiri.

Căci știm că Romani a fost scris după moartea lui Hristos. Dacă Isus ridică păcatul lumii în felul în care optimiştii consideră, omul n-ar mai fi sub jugul păcatului, nu ar mai trebui să fim născuţi din nou. Dar nu ascultăm nimic nou când se spune că oamenii sunt robi ai păcatului.

Se zice că sclavul nu alege când să fie liber.

       Concluzia?

Toţi oamenii caută un dumnezeu. Dar niciodată pe Dumnezeul adevărat. Considerăm că a căuta pe Dumnezeu este un lucru bun. Dar nu este niciunul care să facă binele, nu este niciun om care să caute pe Dumnezeu. (3)

Am privit puțin la religiile din lume, și am văzut ce dumnezeu caută oamenii. Dumnezei care le permit să ucidă, să curvească (chiar și în Cer), dumnezei de piatră şi de lemn, fără gură şi fără auz. Dumnezei după mintea lor stricată.

În nici un caz, niciodată, un om nu caută pe Iehova. Departe de noi gândul! Înainte toţi suntem urâtori de Dumnezeu (a). Tot omul caută să-L distrugă, să-I facă rău păcătuind, să se răzvrătească, să nu-L slăvească, să-L necinstească.

Este necesar să vedem că în acuzarea făcută de Pavel nu apare numele lui Satana. Singurul vinovat este omul, cugetul lui și inima lui.

Şi toţi oamenii, nu lipsește unul, sunt vinovați de acuzarea lui Pavel. (b)

Cine are atunci păcatul iertat? Pentru cine a murit Isus? Cine este socotit neprihănit? Credem că Biblia e adevărată, aşa că credem că cel ce are credință primește harul acesta. (c)

       Optimism?

Întotdeauna! Dumnezeu ne-a promis că din fiecare neam vor răsări adevăraţi închinători! (d) Aşa cum Isus a fost trimis pe pământ la oile pierdute, aşa și noi, putem să aducem la Blândul Păstor acele oi iubite ale Lui, ce încă rătăcesc. Şi cum vor primi făgăduința Tatălui, dacă nu are cine să vestească Evanghelia?

Toată Slava Celui de lemn atârnat,
Celui ce S-a făcut păcat pe lemnul blestemat,
Cel ce pentru păcătoşi chin mare a răbdat
Cel ce singur se poate numi ‚Nevinovat’
Dumnezeu Măreţ, în veci fii lăudat!




*Fapt. 14:17 "...drept vorbind, nu S-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimes ploi din cer, și timpuri roditoare, v-a dat hrană din belșug, și v-a umplut inimile de bucurie."
**Exod 20:3-6 "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit [...]şi să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujesti: căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc..."
***Romani 2:15 "și ei (Neamurile) dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor și gândurile lor, cari sau se învinovăţesc între ele sau se desvinovăţesc între ele."
[*]2 Timotei 3:16 "Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu..."
[**]Romani 1:23 "şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare."
[***] Romani 1:27 "...au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase..."
(*) Iov 8:20 "Oricâtă dreptate aş avea, gura mea mă va osândi; și oricât de nevinovat aş fi, El mă va arăta vinovat."
     Iov 8: 30, 31 "Chiar dacă m-aş spăla cu zăpadă, chiar dacă mi-aş curăţi mâinile cu leşie, Tu tot m-ai cufunda în mocirlă, de s-ar scârbi până şi hainele de mine!"
(**) Iov 41:10 "...Cine mi s-ar împotrivi în faţă?"
(***) Iosua 24:14,15 "cum, temeţi-vă [...] și slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voștri sau Amoriţilor în a căror ţară locuiți. Cât despre mine (Iosua), eu şi casa mea vom sluji Domnului."
(1) 1 Samuel 8:8 "Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei."
(2) Maleahi 3:6 "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb."
(3) Romani 3:11 "Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute ['cu tot dinadinsul'] pe Dumnezeu." ('cu tot dinadinsul' s-a adăugat în traducerea română fără nici o temelie.)
(a) Romani 1:30 "...urâtori de Dumnezeu..."
(b) Romani 3:9 "Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci sunt supt păcat."
(c) Ioan 3:16 "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibã viaţa veșnicã."
(d) Romani 11:25 "Fraţilor [...] o parte din Israel a cãzut într-o împietrire, care va ţinea pânã va intra numãrul deplin al Neamurilor."

Tanarul Bogat

      Ea este luata in ras si de multe ori batjocorita. Surorile stramba din nas cand o vad; sorei Cantare parca ii sclipesc ochii de mandrie si dispret cand din greseala isi atinteste privirea asupra ei, iar sorei Poezie nu-i mai ies acele frumoase cuvinte ale ei, acele scumpe podoabe, cand sora ei este aproape. Se pare ca chiar nici Rugaciunea nu o mai baga in seama. Ea este batrana, neatractiva, este carunta; nu are frumusetea Cantarii nici eleganta Poeziei. Parca starea Rugaciunii se aseamana cu a ei, dar nu o mangaie starea deplorabila a celorlalti. Este prea inteleapta, prea dreapta, prea gata de a sluji pe toti. Nu! Nu se poate mangaia cu asa ceva. Oh, mila trebuie sa ne fie de ea! Ea gata este de a-si intinde mana si a impodobi cu podoabe ceresti pe surorile ei, caci le vede sarace in ochii Celui Sfant. Se pare ca ele tot mai putin o iubesc, si cu un zambet departe de a fi amabil, ii soptesc: „Nu avem nevoie de tine”. Dar ea rabda, rabda in amara tacere. Doar se intreaba: „Pana cand?”

      Vrem sau nu, dar presupun ca vrem, aceasta este starea Teologiei. Si puteti, cu dumneavoastra vorbesc, sa va uitati la cel din dreapta si la cel din stanga, puteti sa-i aratati cu degetul invinovatitor, dar nu sunteti mai putin vinovat. Ba faceti acum ce va spun: folositi degetul dumneavoastra pentru a mia oara si tintiti in oglinda; iata culpabilul!

      Nu pot sa nu imi exprim tristetea cand vad cum multi ignora, trec fara nici o mustrare peste cadavrul rece al Teologiei. Si probabil ca, daca cititi aceasta, ati vazut si acest ultim exemplu cum batrana Teologie a fost calcata la pamant si scuipata.

      Caci „Tanarul bogat” da mult de vorbit, si asta o vad. Dar nu se poate, sincer va spun, sa neglijam un singur cuvant care ne iese din gura, si nici o litera din tastatura noastra nu trebuie sa o batem gresit, atunci cand avem de vorbit despre Biblie. Am vazut cum Isus aproape a fost numit nedrept cand l-a lasat pe tanarul bogat sa plece de la El nemantuit. Dar prea departe am ajuns, si va rog, ascultati: Aceasta se intampla pentru ca nesocotim invatatura Bibliei despre depravarea omului.

      Pavele, parca pentru unii ti-ai obosit mana degeaba scriind primele trei capitole din Romani, caci de o suta de ori le citesc, si tot nu raman cu nimic. Si mi-au curs lacrimi pe obraz din cauza invataturii pe care o dai in urmatoarele capitole, in care ti-ai pus toata inima si sufletul incercand sa exprimi toata cunostinta ta, incercand sa ne lamuresti pe noi. Caci acum te luam in chip usuratic. Parca nu merita sa se scrie o mie de carti asupra epistolei tale. Oh, da, merita! Dar le-ai repetat, si la Corinteni, si la Galateni, si la Efeseni, si la Coloseni, si la Tesaloniceni. Acelasi adevar, aceleasi lucruri fara loc in mintea noastra usuratica.

      Dar despre asta, vom vorbi mai tarziu. Sa ne ocupam acum de Tanarul Bogat.

      Tanarul bogat nu era multumit cu starea lui. Probabil ca L-a ascultat pe Isus vorbind fariseilor in alte ocazii, sau i-au vorbit de puterea Lui, de faptul ca cu nici un chip Isus nu ii agrea pe acestia; ca, dupa cuvintele Lui, usa cerului era inchisa cu lacat pentru farisei.

      Un statut inalt, social si economic, implica pentru iudei si un statut religios mai inalt. In Luca se spune ca el era un „fruntas”. Nu era unul oarecare. Nivelul lui de religiozitate nu era cel obisnuit intre iudei, mai degraba era ca al fariseilor; toate faptele bune, milosteniile, rugaciunile, invatatura pe care acestia o aveau, efortul lor pentru a invata cartea Legii, toate acestea le avea si tanarul bogat. De aceea, daca fariseii erau osanditi de Isus, cum trebuia sa se simta el? Desigur, osandit.

      Si aceasta ii nelinisteste sufletul.

      Tanarul acesta cauta viata vesnica, prin noi porunci, legi. Dar noi stim ca „toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sînt supt blestem; pentrucă este scris: ,,Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Şi că nimeni nu este socotit neprhănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci ‘cel neprihănit prin credinţă va trăi’ ” (Gal. 3:10-11). Nici un om nu este in cer din cauza ca a pazit Legea. Nici unul. Toti cei ce vor fi acolo vor fi acolo prin Harul Lui nemeritat, prin sangele varsat al lui Isus Hristos.

      Isus l-a cunoscut pe tanarul bogat de prima data cand l-a zarit. In primul rand, i-a facut o plecaciune, asa cum oamenii faceau plecaciuni inaintea fariseilor (Mat 23:5,6). Apoi, L-a numit „Invatator”, ca pe ceilalti farisei. Fara indoiala, el cauta o noua porunca de la acest invatator nou. O porunca mai buna de la un invatator mai bun.

      Dar Isus de prima data incepe sa il contrazica. Tanarul L-a numit „Bun”. De ce L-a numit asa? Pentru ca el credea ca Isus, ca invatator, cunoscand Legea, si implinind-o, ca ceilalti farisei, trebuia sa fie bun! Domnul Isus distruge notiunea asta a lui, notiunea ca omul este bun prin faptele Legii. Negresit, cine implineste Legea este bun (Rom 7:12), dar nu Legea este problema; omul este problema. Stiind aceste lucruri, putem repeta fara efort invatatura pe care o da Isus, mai clar de data aceasta: Nimeni nu e socotit bun, drept, neprihanit, prin Lege, nici chiar oamenii cei mai „neprihaniti”.

      Tanarul nu a inteles mesajul. Fara zabovire raspunde: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea”.

      Isus stie ce este in om (Ioan 2:25), nimic bun. Totusi, cum obisnuia sa faca Mantuitorul, a mers pe linia gandirii ascultatorului de la inceput (alte exemple clare sunt Ioan 4 cu femeia samariteanca sau Ioan 3 cu Nicodim), si se pare ca nu a luat-o pe linia spirituala, mai inalta, nici o secunda. Dar asta o vom vedea mai departe. De aceea, vedem ca Isus ii da tanarului o noua porunca, tocmai ce el vroia. „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă” (v. 21).

      Sa analizam un pic cerinta lui Isus. Cunoscand invatatura de baza a Evangheliei, stim ca Isus nu ne cere lucrul acesta pentru ca sa fim mantuiti. Daca l-ar cere, toti am merge in iad, caci nu cunosc pe cineva sa fi facut lucrul acesta. Ba mai mult, daca porunca aceasta ne mantuie, Harul nu mai are nici un sens, moartea Lui este fara folos; Efeseni 2:8-9 si alte multe pasaje sunt o minciuna.

      Pentru ce atunci porunca aceasta care pare atat de omeneasca? Seamana destul de mult cu poruncile fara folos ale Fariseilor, pe care Isus atat de dur le critica. De ce atunci ii cere Isus lucrul acesta, stiind ca lui ii este mai greu sa se lase de multele lui bogatii decat lui Petru sa se lase de mreaja lui? Vedem in Ioan 21 ca Petru inca avea o barca, si el inca mai avea relatie cu soacra lui, deci si cu sotia si copiii lui. El nu a lasat acele lucruri. De ce sa le lase tanarul bogat? Noi nu le-am lasat, de ce sa le lase el?

      Isus nu da porunci fara sens. Isus nu da porunci fara Har. El a venit sa dea Har, nu noi porunci. Legea omoara, iar Isus a venit sa mantuiasca.

      Porunca aceasta din versetul 21 este miezul tuturor lucrurilor. De aceea, inca nu va fi descoperita.

      Sa privim intai la scena cu Isus si cu tanarul bogat venind la El, imaginati-va situatia, contextul si conversatia lor.

      Caci stim ca Harul era pe pamant, iar Legea nu facea decat rau oamenilor, care nu-si dadeau seama ca a pazi Legea pentru a capata neprihanirea era un venin pe care il inghiteau in fiecare zi. Au ajuns la o degradare extrema; au ajuns fatarnici, mincinosi, orbi si fara minte. Ca si consecinta ei se comparau cu Legea Sfanta, dreapta, fara pata a lui Dumnezeu, si se credeau vrednici. Nu exista o nebunie mai mare.

      Si vine acum la Isus unul dintre acesti oameni. El se da drept victima, zicand ca „inca nu am mantuirea dar am implinit toata Legea”. Oh, cum merita acest ipocrit flacarile iadului! Acest pacatos depravat, uitati-va la el! Se crede neprihanit, nechibzuitul! Si scuipa fara rusine pe lucrarea Domnului Isus, pe crucea Lui! Nebunule, cine te va mantui? Cum merita...!

      Dar Isus l-a iubit.

      Isus s-a alipit de el, mantuirea nu era departe de tanarul acesta. „Dar hotărîrea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-I doreşte sufletul, aceea face” (Iov 23:13). Cum Il atragea pe Isus acest tanar pacatos. Perfectiunea dragostei, plinatatea Harului umbland pe pamant! Pe fatarnicul acesta, pe omul acesta fara minte sa nu-l mantuiasaca, pe el sa nu-l scape din propriul lui pacat? Imposibil! Dragostea era aprinsa, Harul era dezlantuit!

      Dar, cum sa procedeze acest Mantuitor plin de dragoste? Permiteti-mi sa va sugerez un mod de a proceda: Adevarata dragoste asteapta. Dumnezeu are rabdare, putem vedea acest lucru pictat de maini ingeresti in fiecare pagina din Scriptura. Dumnezeu ne-a cunoscut, ne-a iubit, din vesnicie. O vesnicie a asteptat pana sa ne arate Harul Lui nespus de mare, sangele lui Hristos curgand pe crucea de la Golgota. A asteptat 400 de ani sa izbaveasca Israelul firesc, si vesnicie dupa vesnicie pentru cel spiritual. Amintiti-va: rabdare. Dumnezeu are rabdare cu pacatosul.

      Aceasta este situatia: Isus sta fata in fata cu un pacatos care nu stie ca e pacatos, si vrea sa-l mantuiasca. Obiectivul lui Isus e simplu: sa-i demonstreze pacatul. Dar cum va face aceasta? E nevoie de o intelepciune foarte inalta.

      Si aceasta intelepciune nu ii lipsea lui Isus. Ideile erau clare in mintea Lui. Isus stia, cum demonstreaza doua capitole mai departe, sau in Matei 22:39, ce era Legea: Prima porunca este sa iubesti pe Dumnezeu cu tot ce ai, iar a doua este sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Dar ceea ce doresc sa luam de aici este versetul 40: „În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii”. Usor: daca tanarul bogat spune ca a implinit Legea inseamna ca a implinit aceste porunci. Dar, pana acum, cu fiecare cuvant al lui nu a facut decat sa pacatuiasca. Priviti:

      Isus, in versetul 19, cand insira poruncile, nu spune nimic despre primele trei, cele care aveau de a face cu Dumnezeu in mod direct(1). Oare de ce? Putem fi siguri ca tanarul acesta nu a avut idoli de lemn in casa, nici nu a luat Numele lui Iehova in desert, nici nu a calcat Sabatul. Dar asta, dupa intelegerea Lui. El inca avea mahrama pe fata, si nu vedea Legea in plinatatea ei.

      Spun asta pentru ca el a incalcat aceste trei porunci in versetul 17. Toate trei.

      Prima porunca a gresit-o din start, si in mai multe feluri. In primul rand, s-a inchinat inaintea unui simplu om, din punctul lui de vedere. Cu siguranta a facut aceasta si cu invatatorii farisei in mai mult de o ocazie. Inchinarea neadusa lui Dumnezeu este inchinare la idoli. In al doilea rand, nu-L numeste Dumnezeu pe Dumnezeu. L-a redus pe Singurul Dumnezeu la un „invatator” ca oricare altul. Asa cum ucenicii L-au numit numai profet dupa inviere (Luca 23:19-26) si au gresit mult, cum se poate vedea in cuvintele lui Isus. Si daca pe Isus, care este o Persoana din Trinitate, nu Il recunoaste, nu recunoaste pe Singurul Dumnezeu. Isus repeta lucrul acesta de multe ori in Ioan, cu acest argument si cu alte de acest gen impotriva iudeilor.

      A doua porunca iarasi a incalcat-o. Bunatatea fiind un atribut absolut al lui Dumnezu (v.18), el a luat Numele Lui in desert numind cu acest atribut pe oameni. Intai, pe Isus (sa nu uitam ca el nu-L considera Dumnezeu), iar apoi pe el, zicand ca a implinit Legea. Pavel ne invata acest adevar in Romani 3.

      Cat despre Sabat, l-a incalcat fara rusine. Isus este Sabatul adevarat (Evrei 4:1-11), cel al iudeilor il consideram o ilustratie, asa cum erau si jertfele. Sabatul insemna ca in El ne odihnim de lucrarile noastre. Si ce sa fie lucrarile decat lucrarile Legii? Dar omul acesta a calcat Sabatul cu toata puterea lui, spunand intai ca el a lucrat, ca le-a facut pe toate, iar apoi zicand ca vrea sa faca si mai multe. Merita scos afara din cetate si omorat cu pietre, fara indoiala.

      1 Ioan 4:21 spune asa: „Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său”. Atat in acest verset cat si in versetul anterior, 20, putem vedea ca prima si a doua porunca, cele ce implinesc Legea, pot fi luate separat, si asa sa vedem ca daca implineste cineva prima din ele, o implineste si pe adoua. Daca nu implineste pe prima, nici pe a doua. Si viceversa.

      Nu este deci nevoie sa cercetam viata lui cu amanuntul pentru a descoperi ca nici pe aproapele sau nu il iubea. Cu simpla regula descrisa inainte se poate demonstra usor.

      Totusi, tanarul bogat nu dovedeste a-si cunoaste pacatul. Nu-l cunoaste. Dar Isus nu are de gand sa Il lase in intuneric. Porunca pe care i-o da, cea care spune „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă” (v. 21), nu este decat pentru ca sa ii arate pacatul. Isus nu foloseste Legea pentru altceva decat pentru a demonstra pacatul. Aici nu e diferit.

      Daca analizam aceasta simpla porunca a lui Isus, ne dam seama ca are doua obiecte: pe saraci, si pe Isus. Aproapele si Dumnezeu. Tanarul, pentru ca sa arate ca implineste Legea, trebuia acum sa demonstreze ca iubeste pe aproapele sau (vanzand tot si dand banii la saraci) si ca Il iubeste pe Dumnezeu (urmand pe Isus). Daca tanarul ar fi implinit cu adevarat Legea, ar fi facut si aceste doua lucruri. Dar cum am spus inainte, daca nu implinesti una, nici pe a cealalta nu o implinesti.

      Nu, tanarule! Poruncile enumerate de Isus nu le-ai implinit! De aceea, nici pe asta nu o implinesti.

      Adevarata dragoste asteapta. Poate ca acum tanarul s-a dus mahnit, dar aceasta pentru ca nu a ascultat Evanghelia. Inca nu era timpul; pamantul trebuia arat inainte de a planta samanta. Aici nu s-a terminat povestea tanarului. Doar a inceput. El a venit la un invatator care i-a dat o porunca noua pe care nu putea sa o implineasca. Total gresit! Clar ca s-a dus mahnit! Isus nu este numai un invatator, si nici nu da porunci noi! El este Mantuitorul, venit de sus, Fiu de Dumnezeu, care a murit pentru pacatele poporului Sau pentru ca Legea ii asuprea cu sfintenia ei inaccesibila!

      Oh, ce dulce a fost pentru acest tanar a auzi Evanghelia, chiar daca ceva timp mai tarziu. El era mahnit, mantuirea era prea departe de el. Dar Vestea cea Buna, care nu este o noua porunca, ci o veste, este o veste pe care omul intristat de pacatul lui o primeste bucuros. Cum sa nu primeasca asa mantuirea! Poate ca a pierdut bogatiile lui, familia, poate a fost torturat, poate ucis cu pietre pentru Numele lui Isus. Poate a murit ca martir, amintindu-si de intelepciunea lui Isus, atunci cand s-a intalnit cu El, poate si-a adus aminte de fata lui blanda. Si cu nadejdea ca Il va vedea din nou, inima i s-a oprit.

      Poate ca nu a fost asa moartea lui. Dar de ceva sunt sigur: Pe acest tanar il voi intalni in Rai. Dragostea lui Isus nu este zadarnica. Nu la multi li s-a zis ca „l-a iubit”. Tanarul acesta e mai special.

      De multe ori ne oprim si spunem „Este mai greu pentru camila sa intre prin gaura acului decat pentru un bogat sa intre in Imparatie”. Ma intreb unte este intelepciunea noastra cand ne oprim la un verset si nu il citim pe urmatorul.

      „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

      Cu ce altceva sa ramanem decat cu versetul aceasta din povestea cu tanarul bogat? Noi nu putem fi mantuiti de noi insine, nicicum. Imposibil. Nici tanarul bogat nu putea sa se mantuiasca pe sine. Oh, dar Dumnezeu poate, Dumnezeu poate. Pentru El, toate lucrurile sunt cu putinta. Hotararea este luata, cine Il va impiedeca? Acesta este Dumnezeul nostru. Atotputernic, Sfant, Drept, Bun... si nimeni de pe pamant sau de sus din ceruri, nici heruvimii nu se compara cu nici unul din aceste atribute ale Lui. Dar, sa nu uitam dragostea. Nu dragostea romantica incapabila de a face ceva, doar sa se sinucida ca Romanticii europeni. Ci o dragoste nemaivazuta, neinteleasa de oameni, care este imbibata in atotputernicie, sfintenie, vesnicie, dreptate, si tot ce este bun!

Teologia conduce la doxologie. Altfel este erezie. 

      Acum, sa reluam problema cu teologia. Trebuie sa stim ca vom interpreta gresit orice invatatura a Bibliei daca nu luam intai teoria pura. Si teoria pura inseamna sa nu fie din experientele „biografice” din Noul, si nici din Vechiul Testament. Da, clar ca putem invata multe lucruri teorice din cuvintele lui Isus, sau din Fapte, dar daca vreodata contrazic o invatatura clara teoretica, atunci teoria pura are prioritate. E simplu. Actiunile lui Isus si ale apostolilor au fost construite pe o temelie teoretica: actiunile nu sunt construite pe actiuni fara teorie, altfel nu inseamna nimic.

      Si teoria cea mai pura pe care o putem gasi in Biblie se gaseste in Romani. Fara nici o indoiala. Trebuie sa avem in vedere ca pe Corinteni, pe Efeseni sau pe Galateni Pavel i-a vizitat deja. Romanii sunt departe, nu au contact cu alte biserici (ca si Colosenii), iar Pavel nu-i cunoaste. De aceea, el explica pas cu pas Evanghelia pentru acesti frati care nu-l asculta in fiecare zi predicand, sau pe Petru, pe Ioan, pe Apolo, pe Timotei... Epistola catre Romani e teorie pura, si teoria pura e intotdeauna aplicabila in vietile noastre 100%. Ea ne conduce la a-I da slava lui Dumnezeu, la doxologie. Fie prin gandire, fie prin vorbire, fie prin fapte. La aceasta suntem chemati: la a da slava lui Dumnezeu. Si a canta maretia Lui cunoscand atributele Lui, asa cum face David (ca Psalmul 93), este un obiectiv demn de urmarit, chiar daca noi suntem total nevrednici.

      Tanarul bogat e cel mai clar exemplu de esec al nostru in privinta aceasta. Noi interpretam cu mintea noastra inchisa cuvintele lui Isus, si in modul acesta esuam interpretand Scriptura, imposibil sa nu dam gres. Si nu ne este permis sa facem asa ceva. Pavel ne spune clar in o mie de versete ca omul nu implineste Legea, nu poate! Dar ceva care chiar ma sperie si ma face sa ma intreb cata intelepciune ne-a mai ramas este Romani capitolul 3, incepand cu versetul 10. De cinci ori ni se repeta ca „Nici unul” nu este bun, drept, si o data spune ca „toti” s-au abatut.

      Fratii mei!

      De cinci ori in cateva versete! Nu credeti ca Pavel vrea sa ne spuna ceva? Cum atunci putem spune ca tanarului bogat „numai un lucru” ii lipsea? Nu vedem ca ii lipseau toate? Nu vedem ca omul nu se poate mantui pentru ca firea nu poate sa implineasca porunca lui Dumnezeu? „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Oare perfecta intelepciune umbland pe pamant spune vorbe pe care orice copil mic le poate talmaci? In nici un caz. Pentru asa ceva ne-a dat Dumnezeu invatatori. Trebuie sa fim ca si copiii, dar nu la minte (1 Cor. 14:20).

      Dragii mei, Isus nu este un simplu invatator de legi morale. Reduceti-l pe Isus la aceasta, la un om care ne spune trei sau patru pasi pentru a intra in cer, si voi stii de acum osanda voastra. Acel Isus iubitor va va spune curat: „Nu v-am cunoscut, nemernicilor”, si va va arunca fara regret in flacarile focului. Mi se intuneca ochii cand ma gandesc ca un Dumnezeu care iubeste osandeste pacatosii o vesnicie intreaga. Cat de negru trebuie sa fie pacatul nostru ca Dumnezeu, care este Dragoste, sa faca asa ceva?

      Nu va jucati cu lucrurile astea. Si rugati-va ca nici eu sa nu o fac.

      O consecinta a depravarii noastre este a nu ne vedea depravarea. Atat spirituala, cat si mentala. Nu putem vedea cat de inchisi la minte suntem. Lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi luate in mod usuratic. David se gandea zi si noapte la lucrurile minunate, la Legile lui Dumnezeu. El avea doar cateva porunci scrise; cele zece porunci, jertfe de ispasire si de multumire, anul de veselie la fiecare 49 de ani... El stia ca acestea nu sunt obiectivul final. Dar le vedea ca pe o umbra, el nu a avut Harul pe care noi il avem de a cunoaste tot ce putem cunoaste despre tainele Scripturii prin descoperirea data noua acum. Caci pentru ca sa ne dam seama de cate trebuie sa stim avem Evrei. Ne ramane doar sa ne rugam, ca Dumnezeu sa mantuiasca pe pacatosii nevrednici care si-au stricat mintea cu pacatul, adica pe noi.

      Daca in vreun fel considerati ca cele zise le-a spus intelepciunea omeneasca, nu luati in seama nici un cuvant. Nu este intentia noastra sa fim originali. Obiectivul nostru este sa fim papagali care sa repetam Evanghelia pe care Stapanul ne-a invatat-o. Si obiectivul nostru nu este sa ne cioplim caracterul nostru pentru ca asa sa ne regasim, ci sa devenim duplicate ale lui Isus Hristos. Noi am murit, nu mai traim noi.

      Nu pot decat sa inchei cu vorbe care, pentru ca sa va fie de folos, nu sunt ale mele.

      „Asupra celor de mai sus avem multe de zis, şi lucruri grele de tîlcuit; fiindcă v'aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi cari de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăş trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decît cu lapte, nu este obicinuit cu cuvîntul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s'a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.”(Evrei 5: 11-14)


(1) Confesiunea Baptista de la Londra (1689) afirma ca primele patru porunci (a patra fiind "cinseste pe tatal tau si pe mama ta") au de a face cu Dumnezeu, iar celelalte sase cu omul.