Esti Pregatit Sa Mori? – C.H. Spurgeon

[Acesta este un extras din predica „Are you prepared to die?”, numarul 635, predicata in anul 1865 la Metropolitan Tabernacle. Puteti gasi predica aici. Predica este din Ieremia 12:5, in care lui Ieremia i se pune intrebarea „Ce vei face pe malurile ingamfate ale Iordanului?”, o intrebare care inseamna o mai mare greutate decat aceea pe care o traia profetul. Spurgeon leaga aceasta intrebare de sfarsitul vietii, desi este obisnuit ca Iordanul, trecerea lui, apa, sa fie legata de moarte. Botezul, de exemplu, este o ilustratie a mortii fata de lume, fata de firea pamanteasca.]

Trebuie sa termin caci timpul s-a scurs. Dar am avut de gand sa spun un cuvant sau doua ca advertizare. Acum doar pot sa fac asta pe scurt, abreviand si comprimand gandurile cat imi este cu putinta. „Ce vei face pe malurile ingamfate ale iordanului?” poate fi folosit in mod corect ca advertizare. Cred, dragi prieteni, ca ar trebui sa va puneti voua insiva o intrebare. Unii dintre voi nici nu se gandesc la moarte, si totusi ar trebui sa o faceti. Spuneti ca poate veti trai mult timp; poate ca da, si poate ca nu.

Daca pe masa aceasta ar fi un mare numar de paini, si ar trebui sa mananci una in fiecare zi; daca ai stii ca una dintre aceste paini are otrava, cred ca ai incepe sa mananci din fiecare cu mare grija; si stiind ca una dintre ele va insemna moartea ta, ai lua din fiecare cu o groaza nerostita. Acum ai atat de multe zile, iar in una din acestea se gaseste otrava mortii. Eu nu stiu in care. Poate fi maine, poate nu va fi pana ce multe zile vor fi trecut. Dar cred ca trebuie sa manuiesti fiecare zi cu gelozie sfanta.

Nu este aceasta o pilda dreapta? Daca este, lasa-ma sa-ti cer sa te gandesti asupra intrebarii „Ce vei face pe malurile ingamfate ale iordanului?”. Stii ca vei muri, si poate vei muri curand. Nu este o nebunie acest lucru de a trai in lumea asta fara a te gandi care va fi ultimul lucru pe care-l vei face?

Un om intra intr-un han, si din momentul in care se aseaza incepe sa-si comande vinul, cina, patul; nu este vreme in care sa uite sa ceara, nu este lux care sa nu si-l permita. Si sta in acel han catva timp. Trecute zilele, ii ajunge o factura, iar el spune: „Oh, nu m-am gandit niciodata la asa ceva! Niciodata nu m-am gandit la asa ceva!”. „Priviti”, spune propietarul, „avem aici un om care, ori e nebun de-a binelea, ori e un bandit! Cum! Niciodata nu te-ai gandit la plata, niciodata nu te-ai gandit la ziua plecarii?” Si totusi asa traiti unii dintre voi. Aveti asta si cealalta, si celalalt lucru in hanul lumii (caci nu este decat un han), si curand va trebui sa va vedeti de drum, si totusi nu v-ati gandit inca la ziua plecarii! „Pai”, zice unul, „deoarece imi faceam socotelile in dimineata asta”. Am auzit de un pastor care a facut urmatoarea observatie atunci cand a auzit ca un om isi facea socotelile duminica. A zis:

„Sper ca lucrul acesta sa nu fie adevarat domnule”.

„Da”, a raspuns omul, „imi fac socotelile duminica”.

 „Ei bine”, a zis, „ziua judecatii va fi petrecuta intr-un mod similar, in a face socotelile, si le va merge rau oamenilor care nu si-au gasit timp pentru a se ocupa de ei insisi decat in timpul dat lor pentru a-L sluji pe Dumnezeu”.

Ai fost ori un om necinstit ori cuprins de nebunie pentru a-ti petrece fiecare zi in hanul lumii acesteia, si totusi sa ignori gandul unei zile a platii. Dar aminteste-ti; chiar daca tu uiti, Dumnezeu nu uita. Zi dupa zi, ele se aduna. Fotografiata este in ceruri fiecare fapta ce o faci. Chiar si gandurile iti sunt fotografiate in mintea eterna; si in ziua in care cartea va fi deschisa iti va merge rau. Poate vei spune asa cum a spus cineva in cartea Regilor: „Eram ocupat ici si colo, aveam grija de familia si de proprietatile mele, eram atent la politica, ma ocupam de investitia asta si cealalta; si iata sufletul mi s-a dus”. Dar aceasta nu-l va aduce inapoi. Si de ce  folos iti va fi sa castigi intreaga lume si sa-ti pierzi propriul tau suflet. Nu este treaba mea ce se va intampla cu tine, dar un lucru vreau; vreau sa iti vorbesc in asa fel incat daca vei pieri sa nu ma rusinez de cuvintele mele.

Ce ai spune soldatului caruia generalul ii comanda sa lupte impotriva inamicului pe campul de batalie iar acel asa-numit soldat ii raspunde: „Eu nu stiu nimic despre razboi sau despre a lupta; niciodata nu m-am gandit la campul de batalie, pot sa fac orice numai sa lupt nu pot!”. Generalul va fi cuprins de trista uimire. Ar vrea sa stie pentru ce a trait soldatul daca nu a fost pentru a lupta si pentru a-si proteja tara in ceasul in care aceasta avea nevoie de el.

Pentru ce traim noi, daca nu  pentru a ne pregati pentru viata de apoi, si pentru ziua pentru care au fost facute toate zilele? Sau ce, suntem trimisi in aceasta lume si ni se spune ca trebuie sa ne pregatim pentru a-L intalni pe Dumnezeu, iar noi facem orice alt lucru numai acest singur lucru nu-l facem; nu este intelept... si atunci cand Domnul intregului pamant va veni din odaia Lui pentru a judeca pe fiii oamenilor, cu amarnic regret vom privi atunci nebunia noastra.

Fiti intelepti acum, amintiti-va de acest lucru si luati in seama sfarsitul vostru. Ce cuvinte ar trebui sa folosesc pentru a va indemna sa luati lucrul acesta in considerare si sa acceptati avertizarea pe care v-o fac... Este raiul locul unde vreti sa mergeti? Este iadul locul care vreti sa-l evitati, sau veti locui acolo pentru totdeauna? Sunteti atat de indragostiti de suferinta eterna de fugiti inspre ea atat de grabnic? Oh, opriti-va! Intoarceti-va! Intoarceti-va! De ce sa muriti? Va rog sa va opriti si sa luati acest lucru in considerare. A lua seama nu face rau nimanui. A gandi de doua ori este acum cel mai bun lucru. Ganditi-va, ganditi-va si ganditi-va din nou. Si ah! Dumnezeu sa va conduca in gandire ca sa vedeti pericolul care va ameninta, si sa acceptati atunci bunul leac care este in Hristos Isus; caci oricine crede in El nu este osandit, oricine se increde in Hristos este mantuit. Pacatul este iertat, sufletul este acceptat, duhul este binecuvantat, in clipa in care se increde in Mantuitor.

Umblarea - Bob Jennings

CU DUMNEZEU. Enoh si Noe au umblat CU Dumnezeu (Geneza 5:24, 6:9). Aceasta vorbeste despre companie si intimitate, ca intre prieteni. Cand trezirea din Hebride s-a stins in jurul anului 1951, Duncan Campbell a fost intrebat daca viata nu mai era acum culminanta. El a raspuns ca nimic nu se compara cu umblarea zilnica cu Dumnezeu. Si ce promisiune ne este pusa inainte, “Totuși ai in Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4).

INAINTEA LUI DUMNEZEU. Avraam a umblat INAINTEA lui Dumnezeu (Gen 17:1). Aceasta vorbeste despre constiinta. Ochiul lui Dumnezeu este asupra noastra – fiecare pas pe care il facem, fiecare gand care ne trece prin minte. Crestinul este mereu constient de faptul ca are de a face cu Dumnezeul cel Viu.

DUPA DUMNEZEU. Iosia a urmat, sau a umblat DUPA Dumnezeu (2 Imparati 23:3). Aceasta vorbeste despre conformare, ascultare si urmare. Domnul Isus este conducatorul, iar noi calcam pe urmele Lui. El este pastorul oilor si noi mergem dupa El. Domnul Isus este exemplul nostru – un erou fara cusur – si vrednic de a fi urmat de catre noi. Oile intr-adevar isi urmeaza pastorul – “Oile Mele… vin dupa Mine” (Ioan 10:27). Vorba nu este suficienta. Iadul va fi plin de vorbareti – “Multi Îmi vor zice in ziua aceea… “ (Matei 7:22).

Crestinul stie ca nimic nu este mai important decat umblarea. Acesta este un subiect important de rugaciune.


[Articol preluat si tradus de pe Thoughts On The Way]

Maternitatea este o chemare (și, când copiii tăi au rang)

Acum câțiva ani, când tocmai aveam patru copii și cel mai mare avea 3 ani, i-am pregătit pe toți pentru a merge la o plimbare. După ce ultimul biberon și-a găsit un loc și eram gata de plecare, copilul meu de doi ani s-a întors și mi-a spus: „Wow, ai mâinile pline!”

Ea ar fi putut foarte bine să spună: „Nu știi ce cauzează asta?” sau „Sunt toți ai tăi?”

Oriunde te duci, oamenii vor să vorbească despre copiii tăi. De ce nu trebuia să-i fi avut, cum ai fi putut să-i eviți și de ce ei nu vor face niciodată ceea ce tu ai făcut. Vor să se asigure că știi că nu vei mai zâmbi deloc odată ce vor fi adolescenți. Toate acestea la magazin, la rând, în timp ce copii ascultau.

O slujbă josnică?

Adevărul este că acum câțiva ani, înainte ca această generație de mame să se fi născut, societatea noastră decidea unde se situau copii pe lista priorităților. Când avortul a fost legalizat, am scris acest aspect într-o lege.

Un copil era mai prejos decât o universitate. Cu siguranță mai prejos decât o călătorie în jurul lumii. Mai prejos decât libertatea ta de a ieși noapte în timpul liber. Mai prejos decât antrenarea trupului tău la un gym. Mai prejos decât orice slujbă pe care o ai sau speri să o obții. De fapt, copii erau chiar mai prejos decât dorința ta de a sta degeaba și a te juca cu degetele, dacă asta era ceea ce vroiai să faci. Mai prejos decât orice. Copiii sunt ultimul lucru pe care ar trebui să petreci vreodată timpul fâcănd-ul.

Dacă ai crescut într-o astfel de cultură este foarte greu să primești o perspectivă biblică cu privire la maternitate, să gândești despre viața ta și copilul tău din perspectiva unei femei creștine libere. Cât de mult am ascultat adevăruri parțiale și jumătăți de minciuni? Credem că dorim copii din cauza urgenței biologice, sau a fantomei „mâncărimea copilului”? Suntem de fapt interesate de asta din cauza micuțelor hăinuțe drăguțe sau oportunităților pentru poze? Este maternitatea o slujbă josnică pentru acelea care nu sunt capabile de mai mult, sau care se mulțumesc cu o corvoadă? Dacă-i așa, oare ce a fost în capul nostru?

Nu este un Hobby

Maternitatea nu este un hobby, este o chemare. Nu colectezi copii pentru că îi consideri mai drăguți decât timbrele. Nu este ceva pe care să îl faci dacă timpul îți permite. Este motivul pentru care Dumnezeu ți-a dat timpul.

Mamele creștine își cresc copiii într-un teritoriu ostil. Atunci când ești în public cu ei susții și aperi obiectele culturale care nu-ți plac. Mărturisești public că apreciezi ceea ce Dumnezeu apreciază și că refuzi să valorifici ceea ce lumea valorifică. Ești alături de cei fără apărare și înaintea celor în nevoie. Reprezinți tot ceea ce cultura noastră urăște, pentru că reprezinți o viață de sacrificiu pentru alții - și ați da viața pentru alții reprezintă Evanghelia.

Cultura noastră pur și simplu se teme de moarte. Să-ți dai viața, în orice caz, este terifiant. În mod ciudat, această teamă energizează industria avortului: teama că visele tale vor muri, că viitorul tău va muri, că libertatea ta va muri - și încerci să scapi de această moarte alergând în brațele morții.

Aleargă la cruce

Dar un creștin ar trebui să aibă o paradigmă diferită. Noi ar trebui să alergăm la cruce. La moarte. Deci, renunță la speranțele tale. Renunță la viitorul tău. Renunță la drăguțele tale supărări. Renunță la dorința ta de-a fi recunoscută. Renunță la starea ta de nervozitate față de copiii tăi. Renunță la casa ta perfect curată. Renunță la revendicările despre viața pe care o trăiești. Renunță la viața imaginară pe care ai fi putut să o ai pentru tine însăți. Dă-i drumul.

Moartea față de tine însăți nu este încheierea poveștii. Noi, dintre toți oamenii, ar trebui să știm ce urmează după moarte. Viața de creștin este înviere, o viață care nu poate fi învinsă de moarte, felul de viață care este posibil doar dacă am mers la cruce și înapoi.

Biblia este clară cu privire la valoarea copiilor. Isus i-a iubit și nouă ni se poruncește să îi iubim, să îi creștem în învățătura Domnului. Trebuie să-L imităm pe Dumnezeu și să ne bucurăm de copiii noștrii.

Întrebarea este Cum

Întrebarea nu este dacă reprezinți Evanghelia, ci cum o reprezinți. Ți-ai jertfit viața pentru copiii tăi fără resentimente? Calculezi tot ceea ce faci pentru ei așa cum un pungaș care dă cu împrumut își calculează datoriile? Sau le dai viață așa cum Dumnezeu ne-a dat-o nouă – de bună voie?

Nu este deajuns să te prefaci. Poate reușești să păcălești câteva persoane. Persoana de la coada din magazin te poate crede când își afișezi un zâmbet fals, dar copiii tăi nu te vor crede. Ei știu foarte bine cum te raportezi la ei. Ei știu lucrurile pe care le pui mai presus de ei. Ei știu toate resentimentele și amărăciunile care le ai față de ei. Ei știu că ai falsificat un zâmbet vesel când ai răspuns acelei doamne, ca mai apoi să șoptești amenințări sau să strigi la ei în mașină.

Copiii știu diferența dintre o mamă care încearcă să salveze aparențele față de un străin și o mamă care le apără viața și valoarea cu zâmbetul ei, dragostea ei și o loialitate absolută.

Mâinile pline de lucruri bune

Când fetița mea mi-a spus: „Ai mâinile pline!”, am fost așa de recunoscătoare că ea deja a știu care va fi răspunsul meu. Era același pe care l-am dat de multe ori: „Așa e, pline de lucruri bune!”

Trăiește Evanghelia în lucrurile pe care nimeni nu le vede. Fă sacrificii pentru copiii tăi în locuri unde doar ei vor ști asta. Pune viața lor mai presus de a ta. Crește-i în aerul curat al Evangheliei trăite. Mărturia Evangheliei în micile detalii ale vieții este mai valoroasă pentru ei decât îți poți tu imagina. Dacă le comunici Evanghelia, dar trăiești pentru tine, nu o vor crede niciodată. Dă-ți viața pentru ei în fiecare zi cu bucurie. Renunță la autocompătimire. Renunță la amărăciunea cauzată de vase, rufele de spălat și cum nimeni nu știe ce înseamnă cu adevărat să te spetești muncind.

Încetează să te mai agați de tine și agață-te de cruce. Există mai multă bucurie, mai multă viață și mai mult râset de cealaltă parte a morții decât poți duce de unul singur.

Rachel Jankovic este soție, casnică și mamă. Autoare a "Loving the Little Years" și scrie pe blogul Femina. Soțul ei este Luke, și au 5 copii: Evangeline (5), Daphne (4), Chloe (2), Titus (2), and Blaire (5 luni).

Articol tradus de pe DesiringGod

Predica de pe Munte – “Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul”

[ fragmente din capitolul Ferice de cei blanzi al cartii Studii Asupra Predicii de pe Munte de D. Martin Lloyd-Jones

Textul de baza: Matei 5:1-5 : 
"Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!" ]

Pe masura ce Fericirile sunt enuntate, ele cresc in dificultate. Cu alte cuvinte, ceea ce analizam acum este mult mai patrunzator, mai dificil, cu putere mai mare de smerire si chiar umilitor decat tot ceea ce am studiat pana acum din Predica de pe Munte. Putem sa privim lucrurile in felul urmator. Prima fericire ne cere sa ne intelegem propriile slabiciuni si neputinta. Ea ne pune in fata necesitatii de a ne confrunta cu Dumnezeu nu doar in Decalog si in Legea morala, ci si in Predica de pe Munte si in viata lui Cristos Insusi. Cine simte ca poate indeplini toate aceste cerinte prin propria sa putere nu a devenit inca crestin. Nu, starea de care vorbim ne face sa simtim ca nu avem nimic, devenim “saraci in duh”, suntem cu adevarat lipsiti de putere. Cine crede ca poate trai viata de crestin prin sine insusi, declara prin aceasta ca nu este crestin. Atunci cand intelegem cu adevarat cum trebuie sa fim si ce trebuie sa facem, devenim in mod inevitabil “saraci in duh”. La randul ei, aceasta atitudine ne duce la starea a doua, in care, dandu-ne seama de pacatosenia noastra si de adevarata noastra natura, de faptul ca suntem atat de neputinciosi din cauza ca pacatul locuieste in noi, si constientizand prezenta pacatului in cele mai bune actiuni, ganduri si dorinte ale noastre, plangem si strigam ca marele apostol: “O, nenorocitul de mine! Cine ma va izabavi de acest trup de moarte?” Dar in Fericirea pe care o studiem acum, se gaseste ceva inca si mai patrunzator – “Ferice de cei blanzi”.

Oare de ce? Pentru ca aici ajungem sa ne preocupam de alti oameni. Dati-mi voie sa formulez altfel aceasta idee. Pot sa imi vad totala mea nimicnicie si neputinta fata in fata cu cerintele Evangheliei si ale Legii lui Dumnezeu. Daca sunt sincer cu mine insumi, devin constient de pacatul si raul care locuiesc in mine si care ma degradeaza. Mai mult, sunt gata sa infrunt amandoua aceste realitati. Dar cat de greu imi este sa dau voie altora sa faca aceleasi observatii despre mine! Este o situatie care imi displace in mod instinctiv. Cu totii preferam sa ne condamnam noi insine in loc sa permitem altcuiva sa ne condamne. Eu spun despre mine ca sunt un pacatos, dar instinctiv nu-mi place ca altcineva sa spuna despre mine ca sunt pacatos. Acesta este principiul pe care il introduce aici Predica de pe Munte. Pana acum m-am uitat personal la mine insumi. Acum oamenii cu care eu sunt in relatie se uita la mine si imi fac anumite lucruri. Cum reactionez eu? Iata problema tratata in Fericirea pe care tocmai o studiem. Cred ca sunteti de acord cu mine ca aceasta este o stare mai umilitoare si cu o putere mai mare de smerire decat tot ceea ce s-a spus anterior. De fapt, inseamna sa-i las pe altii sa indrepte reflectorul asupra mea in loc s-o fac eu insumi.

[…]

Asadar, ce este blandetea? Cred ca putem rezuma definitia ei astfel. Blandetea este o perspectiva reala cu privire la sine, care se exprima in atitudinea si comportamentul fata de altii.

[…]

Ingaduiti-mi sa merg mai departe si sa spun ca omul bland nu este nici macar sensibil cu privire la sine. El nu are intotdeauna in vedere persoana lui si propriile sale interese. Nu este tot timpul in defensiva. Cunoastem cu totii sensibilitatea aceasta, nu-i asa? Oare nu este ea unul din cele mai mari blesteme cauzate de cadere? Ne petrecem toata viata preocupati doar de noi insine. Dar atunci cand un om devine bland, el pune capat unei asemenea atitudini; nu mai este ingrijorat de sine si de ceea ce spun altii. Cand suntem cu adevarat blanzi, nu ne mai protejam pe noi insine, deoarece intelegem ca nu este nimic vrednic de a fi aparat. Astfel ca nu mai suntem in defensiva; toate aceste atitudini s-au dus. Omul care este cu adevarat bland nu-si plange niciodata de mila, nu se autocompatimeste niciodata. […] Autocompatimirea! Cate ore si ani irositi in aceasta atitudine! Insa omul care devine bland renunta la toate aceste ganduri. Cu alte cuvinte, a fi bland inseamna a renunta definitiv la sinele tau si a ajunge la intelegerea ca de fapt nu ai absolut nici un drept sau nici un merit. Ajungi sa-ti dai seama ca nimeni nu te poate rani. John Bunyan exprima foarte convingator acest adevar. “Cine este jos nu are de ce sa se teama de cadere.” Atunci cand un om se vede cu adevarat pe sine insusi, stie ca nimeni nu poate sa spuna ceva prea ofensator despre el. Nu mai trebuie sa se ingrijoreze cu privire la ce spun sau fac oamenii; stie ca merita toate aceste lucruri, si chiar mai mult. De aceea inca o data, iata cum as defini blandetea. Omul cu adevarat bland este cel care este uimit de faptul ca Dumnezeu si oamenii au o parere atat de buna despre el si il trateaza cu atata bunavointa. Aceasta mi se pare a fi calitatea esentiala a blandetii. 

[…]

Iata, deci, ce inseamna a fi bland. Mai este oare nevoie sa spun ca blandetea este imposibila pentru omul firesc? Niciodata nu vom putea deveni blanzi prin eforturile noastre. […] Blandetea este o atitudine realizata in noi de Duhul Sfant. Este roada directa a Duhului.

Noi dărâmăm argumente - Jon Bloom

Aveți credință în Mine (Ioan 14:1)

De ce este așa de greu să găsești puțină liniște sufletească?

Păi, pacea este mai greu de găsit când trăiești într-o zonă caracterizată de război. Și, fie că îți place sau nu, ești într-un război. Acest război are proporții cosmice. Îl implică pe Dumnezeu, pe oameni, pe îngeri, pe demoni, principate, puteri, națiuni și antichriști.

Și știi care este frontul unde se dă bătălia? Este în mintea ta.

Iată cum descrie aceasta Pavel în 2 Corinteni 10:3-5

Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească.

Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.

Unde este lupta acerbă? Acolo unde sunt gândurile tale. Care sunt cetățile întărite care țin prizonieri oamenii? Argumentele și opiniile.

Și argumentele nu sunt numai cetăți întărite, ele sunt arme de distrugere în masă. Adam și Eva (și noi toți împreună cu ei) suntem doborâți din cauza unui argument. Ei au crezut argumentul șarpelui și au încetat să-L mai creadă pe Dumnezeu.

 Aceasta este esența mortală a păcatului: a nu-L crede pe Dumnezeu. A nu-L crede pe Dumnezeu înseamnă să te aliezi cu Satana, cel despre care Isus a spus că este „ucigaş şi nu stă în adevăr...căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)

Nu îl vrei pe Satana ca şi aliat. El este un trădător. El urmăreşte să te omoare cu minciuni.

Ai grijă la emoţiile tale. Ele sunt semnale ale argumentelor. Emoţiile tale, care pot veni peste tine ca nişte vagi impresii şi dispoziţii, sunt de obicei răspunsuri la un argument. Dispoziţiile nu vin de niciunde. Atunci când suntem supăraţi, descurajaţi, deprimaţi, anxioşi, autocompătimitori, temători sau iritabili, este foarte probabil că noi credem ceva foarte specific.

A te lupta cu păcatul înseamnă să te lupţi cu necredinţa – sau să dărâmi argumente. Şi, pentru a ne putea lupta eficient cu necredinţa, trebuie să doborâm îndoielile şi ispitele cu argumente specifice.

Ce anume ni se spune şi ni se promite? Doar atunci putem distruge argumentele false ale inamicului cu cele adevărate.

Diavolul nu doreşte ca noi să gândim clar despre păcat. Vrea să continuăm să gândim vag ca să ne ţină prizonieri şi să ne dezarmeze. Dar Isus vrea ca noi să gândim clar. Vrea să cunoaştem adevărul deoarece adevărul aduce libertate:

Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)

Deci, ca luptători pentru libertate haideţi să luptăm împotriva „inimilor necredincioase” îndemnându-ne unul pe altul în fiecare zi (Evrei3:12-13) să trăim în libertatea –  și pacea – adevărului.

Deoarece luptele noastre cele mai importante sunt câștigate sau pierdute cu argumente.




Articol tradus de pe DesiringGod

Rugaciunea Predicatorului - C.H. Spurgeon

                [Ce lucru greu este acesta de a extrage parti din predicile lui Sprgeon. Trebuie aruncat aurul pe bordul barcii... trebuie ales diamantul dintre rubii. Si este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaste care piatra este mai pretioasa... care are mai mult pret... care va imbogati mai mult.

                Acestea sunt cateva paragrafe din cartea „Lectures to my students”, scrisa de Charles Haddon Spurgeon, volumul 1, capitolul 3 (Lectia 3), numit „Rugaciunea privata a predicatorului”. Puteti achizitiona aceasta carte in engleza aici, cu livrare gratuita. In limba romana se numeste „Sfaturi pentru predicatori”, si o puteti gasi aici.]

                Desigur ca predicatorul este recunoscut mai presus de toate ca un om al rugaciunii. Se roaga ca un crestin de rand, in afara numai daca este un ipocrit. Se roaga mai mult ca un crestin de rand, in afara numai daca nu este calificat pentru oficiul care l-a luat. „Ar fi o monstruozitate”, sune Bernard, „ca un om sa fie cel mai inalt in oficiu si cel mai de jos in suflet; primul in statie si ultimul in viata”. Rugaciunea, preeminenta responsabilitatii pastorului, inconjoara cu o aureola toate celelalte relatii, si daca este fidel Stapanului sau, devine eminent din pricina rugaciunilor sale in toate relatiile. Ca cetatean, tara lui are avantajul mijlocirii sale; ca vecin, acei care stau la umbra lui sunt amintiti in cereri. El se roaga ca sot si tata; se lupta pentru a face devotionalele din familia sa un model pentru turma; si daca focul de pe altarul lui Dumnezeu ar arde mai putin in orice alt loc, in casa servului ales al Domnului focul este bine ingrijit – pentru ca el are grija ca jertfa de dimineata si de seara sa sfinteasca locuinta lui. Dar sunt rugaciuni ale sale care au de a face cu oficiul lui, si planuim in aceasta lectie sa vorbim despre acestea cel mai mult. El aduce cereri speciale ca pastor, si este apropiat de Dumnezeu in privinta aceasta, pe deasupra tuturor abordarilor celorlalte relatii.

[...]

                Citeam ieri o carte a Parintelui Faber, un antic al Oratorului, din Brompton, un minunat compus de adevar si eroare. In ea povesteste o legenda asupra acestei teme. Un anumit predicator, caruia predici converteau oameni cu gramada, primise o revelatie din ceruru ca nici una din convertirile acestea nu erau datorite talentului sau elocventei lui, ci rugaciunilor unui frate iliterat de rand, care sedea pe treptile amvonului, implorand la timp si la ne timp pentru succesul predicii. Poate sa se intample la fel cu noi in ziua in care totul va fi descoperit. Poate vom descoperi, dupa ce am lucrat mult timp si cu devotament predicand, ca toata onoarea apartine unui alt ziditor, caruia rugaciuni erau aur, argint si pietre pretioase, in timp ce predicarile noastre fara rugaciune au fost doar paie si fan.

                [...]

                Toti am auzit cum dusmanii cauzei Protestante erau infricosati de rugaciunile lui Knox mai mult decat se temeau de armate de zece mii de oameni. Celebrul Welch a fost de asemenea un mare mijlocitor pentru tara sa; obisnuia sa spuna: „ma intreb cum un crestin poate sa stea in patul sau toata noaptea fara sa se ridice sa se roage”. Atunci cand sotia lui, temandu-se ca se va imbolnavi, l-a urmat in camera in care s-a retras, l-a auzit implorand in fraze intretaiate: „Doamne, imi vei darui Scotia?” Oh, de am fi si noi la fel, luptand la miezul noptii, strigand: „Doamne, nu ne vei darui sufletele ascultatorilor nostri?”.

                Pastorul care nu se roaga in mod serios pentru lucrarea lui este fara indoiala un om ingamfat si zadarnic. Actioneaza ca si cum s-ar increde suficient pentru sine insusi, asa ca nu are nevoie sa apeleze la Dumnezeu. Si totusi ce mandrie lipsita de sens este a ne imagina ca predicarea noastra poate fi vreodata in ea insasi atat de puternica incat poate sa intoarca oameni de la pacatele lor, si sa-i aduca la Dumnezeu fara lucrarea Duhului Sfant. Daca suntem cu adevarat smeriti nu ne vom cobori la lupta pana cand Domnul ostirilor nu ne-a imbracat cu toata puterea, si ne-a zis: „Du-te in aceasta putere”. Predicatorul care neglijeaza a se ruga mult trebuie ca ii pasa foarte putin de lucrarea lui. Nu se poate sa-si fi inteles lucrarea. Nu a calculat valoara unui suflet, sau nu a estimat intelesul eternitatii. El este doar un angajat, atras de amvon din pricina bucatii de paine care apatine slujbei preotului si care ii este necesara, ori un ipocrit detestabil care iubeste lauda oamenilor si nu-i pasa de lauda lui Dumnezeu. Cu siguranta va deveni un simplu vorbitor superficial, acceptat unde harul este putin valorat si un show fara sens cel mai admirat. Nu poate fi dintre aceia care ara adanc si recolteaza din abundenta. Este un simplu trandav, un pierde-vara, nu un lucrator. Ca predicator are un nume din care traieste, iar acesta este mort. Schiopateaza in viata lui ca schiopul din Proverbe, ale carui picioare nu erau la fel, caci rugaciunea ii este mai scurta decat predicarea.

Cuvinte vindecatoare - John Sartelle

                Iti amintesti de prima data cand ti-ai ascultat vocea inregistrata la casetofon? Majoritatea am fost inclinati sa spunem in timp ce ne auzeam: „Eu nu sun asa”. Dar, ce s-ar intampla daca la sfarsitul fiecarei zile am fi obligati sa ascultam o inregistrare de tot ce am zis in ziua aceea? Ce am gandi in timp ce ne ascultam cele 17.000 de cuvinte pe care le-am spus in ziua aceea? Probabil ca am zice: „Eu nu sun asa”. Am descoperi cat de egoisti suntem. Cu cuvintele noastre ne aparam, ne explicam si scuzam, ne plangem si ne promovam pe noi insine. Ascultand cuvintele zise de-a lungul zilelor, si saptamanilor, am vedea un model dezvoltandu-se. Unii dintre noi am descoperi cat de aspri si plini de resentimente suntem. Unii am descoperi cat de gelosi suntem, sau cat de inferiori suntem, ascultandu-ne cum criticam in mod constant, dar subtil. Unii am descoperi cat de manipulatori suntem.

                Consider ca nimic nu expune mai mult interiorul nostru decat conversatiile noastre zilnice. Iacov spune ca limba noastra este „un rau care nu se poate infrana”. Spune aici ca cuvintele pe care le spunem izvoresc din natura noastra pacatoasa. Daca interiorul nostru este intunecat, cuvintele ne vor fi intunecate. Daca suntem maniosi in interiorul nostru, cuvintele ne vor fi manioase. Daca suntem plini de Duhul lui Hristos in interiorul nostru, cuvintele noastre vor dovedi o dragoste si o bucurie supranaturale. Daca vrei sa stii cum este o persoana pe dinauntru, doar asculta conversatiile ei timp de cateva zile.

Cand Louis Agassiz, faimosul zoologist si naturalist, era mic, mama lui l-a dus intr-un loc numit „Valea Ecoului”, in Alpi, aproape de Berna. El niciodata nu ascultase ecoul pana atunci. Mama lui ii spusese ca in munti se afla un baiat care ii va vorbi daca Louis il va chema. Agassiz, care avea zece ani, strigase atunci: „Esti acolo?” Ascultase raspunsul: „Esti acolo?” Tanarul Louis era uimit. A strigat din nou: „Cine esti?” Primise raspunsul: „Cine esti?” Aceasta l-a iritat. Credea ca baiatul din munti radea de el. I-a zis mamei sale: „Cred ca baiatul acesta este foarte anitpatic”. Ascultase propiile lui cuvinte, si isi cerceta propia lui inima.

Limbile noastre nu numai ca descopera starea inimii noastre, ele afecteaza in mod puternic lumea din jurul nostru. Aproape intotdeauna cand vorbim, cineva ne asculta. Ne exprimam in fata unei alte persoane. Aceasta inseamna ca alte persoane vor fi afectate de ceea ce spunem.

Putem face o mare dauna prin cuvintele noastre. Pavel a spus ca buzele noastre sunt veninul unei aspide, cuvintele noastre pot fi veninoase si toxice (Rom 3:13). Atunci cand cineva vorbea urat cu noi cand eram mici, ne-au invatat sa spunem: „Batele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, dar cuvintele-n veci nu ma vor durea”. Asta este una din minciunile cele mai mari spuse vreodata de oameni cu intentii bune. O bata sau o piatra pot sa afecteze numai trupul, dar cuvintele lovesc la inima. Cuvintele conduc sabia in suflet.

Dar, asa cum cuvintele au puterea sa raneasca si sa ucida, ele au putere sa vindece si sa restaureze. Isus a facut ca oameni orbi sa vada si ca oameni paralizati sa mearga, doar spunandu-le un cuvant. De asemenea, cuvintele noastre pot fi vindecatoare si de ajutor. Scriitorul proverbelor a scris: „Cuvintele bune sunt ca fagurul de miere”. Unul din membrii bisericii noastre a vorbit recent despre o doamna din biserica noastra spunand: „Priviti-o. Oamenii o cauta. Nu pentru ca i-ar sfatui sau pentru ca le-ar da recomandari. Cuvintele ei sunt pur si simplu incurajatoare, mangaietoare si ajutatoare”. Suntem obligati sa ne intrebam pe noi insine in timpul zilei: „Au fost cuvintele mele toxice sau terapeutice, daunatoare sau vindecatoare?”

Daca la noapte am asculta cuvintele pe care le-am rostit astazi, multi dintre noi am reactiona spunand: „Am sa ma intru in manastire si am sa fac un juramant de tacere”. Totusi, nu acesta este mesajul Evangheliei. Isus nu ne cheama la un juramant de tacere. Noi trebuie sa vorbim ca barbati si femei plini de Duhul Sfant. Trebuie sa vorbim dragoste, bucurie, pace, rabdare, bunatate, credinciosie, facere de bine, amabilitate... in lumea aceasta bolnava de suparare, ura si neintelegeri.

Ca medie rostim vreo 6.188.000 de cuvinte pe an. Isus a spus: „Va spun ca in ziua judecatii oamenii vor da socoteala pentru orice cuvant nefolositor pe care l-au spus”. Am inceput cu supozitia ca ar trebui sa ascultam cuvintele noastre dintr-o anumita zi. Nu era o supozitie fara sens. O sa ascultam cuvintele noastre din nou - 433.160.000 de cuvinte pe care le-am spus ca meda unei vieti. Aproape o jumate de miliard de cuvinte! La judecata vom asculta ecoul exact al cuvintelor noastre – ecouri ce vor descoperi cine am fost in interiorul nostru. Care va fi sablonul de baza al tuturor acestor cuvinte? Se va gasi acolo un sablon care va striga lumii „Totul se roteste in jurul meu”? Va fi un sablon care dauneaza si provoaca durere, un sablon de plangeri si nemultumire? Sau va fi un sablon evanghelic de incurajare, mangaiere, dragoste, bucurie si har?

Cuvintele – cuvintele noastre – sunt importante. Si vor fi alaturi de noi pentru mult, mult timp.

Scris de John Sartelle, articol aparut in TableTalk Magazine in data de 1-2-2005. Puteti gasi mai multe articole pe website-ul lui R.C. Sproul, Ligonier Ministries.

„Ochii imi varsa siroaie de ape” –– Ganduri referitoare la noua calamitate - J. Piper

Isus a murit pentru ca pacatosii heterosexuali si homosexuali sa fie mantuiti. Isus a creat sexualitatea, si are o voie clara referitoare la cum trebuie sa fie experimentata in sfintenie si bucurie.

Voia Lui este ca barbatul sa lase pe tatal sau si pe mama sa si sa se alipeasca de sotia lui, si ca acestia doi sa devina un singur trup (Marcu 10:6-9). In aceasta uniune, sexualitatea isi gaseste scopul planificat de Dumnezeu; fie in unificare fizica-personala,  in reprezentare simbolistica, placere senzuala, sau procreare. 

Pentru acei care au parasit calea lui Dumnezeu de implinire sexuala si au pasit in relatii homosexuale sau adulter sau curvie extramaritala, Isus le ofera o compasiune uimitoare:

„Si asa erati unii din voi! Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti, in Numele Domnului Isus Hristos, si prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11).

Dar weekend-ul trecut aceasta salvare de acte sexuale pacatoase nu a fost primita. In schimb, a fost o sarbatorire in masa a pacatului.

O estimare spune ca 400.000 de persoane au sarbatorit ‚orgoliul gay’ in Minneapolis. Mai mult decat populatia orasului. Numarul e probabil umflat, dar pentru prima data in istorie, a inclus si pe guvernatorul statului, Mark Dayton.

Biblia nu tace cu privire la asemenea parade. Alaturi de explicarea cea mai clara a pacatului in relatiile homosexuale (Romani 1:24-27) se afla si acuzarea sarbatoririi lui. Chiar daca oamenii stiu prin intuitie ca faptele homosxuale (precum si pizma, uciderea, obraznicia, laudarosia, lipsa de credinciosie, neinduplecarea, cruzimea) sunt pacat, „totusi, ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei care le fac” (Rom 1:29-32). „Va mai spun si acum, plangand: slava multora este in rusinea lor” (Fil. 3:18-19).

Aceasta facea guvernatorul nostru in ziua de duminica impreuna cu milioane de oameni din toata tara – stiind ca aceste fapte sunt gresite, „totusi isi dadea consimtamantul acelora care le fac”.

Si nu numai atat, dar trecem de la sarbatorire la institutionalizare. In 24 Iunie legislatura din New York a aprobat un Act de Egalitate Maritala. Aceasta face ca New York-ul sa fie al saselea stat in care asa numitele casatorii homosexuale sunt institutionalizate: Conneticut, Iowa, Massachusetts, New Hampshire, Vermont, (si Districtul Columbia).

Simt ca nu ne dam seama de calamitatea care are loc in jurul nostru. Lucrul nou – nou pentru America, si nou pentru istorie –  nu este homosexualitatea. Aceasta stare deploriabila a fost prezenta din momentul in care toti am fost degradati in caderea omului. (Si este o mare diferenta intre inclinatie si faptul in sine – asa cum este o mare diferenta intre inclinatia mea spre mandrie si a ma lauda).

Noutatea nici macar nu este sarbatorirea pacatului homosexual. Conduita homosexuala a fost exploatata, savurata si sarbatorita in arta milenii intregi. Noutatea este normalizarea si institutionalizarea. Aceasta este noua calamitate.

Motivul pentru care scriu nu este pentru a incepe un contra-atac politic. Nu cred ca chemarea bisericii este aceasta. Motivul pentru care scriu este pentru a ajuta biserica sa simta mahnirea prezenta in zilele acestea. Si de asemenea gravitatea atacului asupra lui Dumnezeu si a imaginii Sale in om.

Crestinii pot vedea, mai clar ca altii, valul de durere care se apropie. Pacatul poarta in el propia lui nenorocire: „Au savarsit parte barbateasca cu parte barbateasca lucruri scarboase, si au primit in ei insisi plata cuvenita pentru ratacirea lor”.(Romani 1:27).

Si in varful puterii de auto-distrugere a pacatului vine, in cele din urma, mania lui Dumnezeu: „Curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii” (Coloseni 3:5-6).

Crestinii stiu ce are sa vina, si nu numai pentru ca vedem in Biblie, ci si pentru ca am gustat mahnirea pacatelor noastre. Nu scapam de adevarul ca ceea ce semanam aceea culegem. Casniciile noastre, copiii nostri, bisericile noastre, institutiile noastre – toate sunt tulburate din pricina pacatelor noastre.

Diferenta este: Noi ne plangem pacatele. Nu le sarbatorim. Ne intoarcem la Isus pentru iertare si ajutor. Strigam la Isus, „care ne izbaveste de mania viitoare” (1 Tesaloniceni 1:10).

Si in cele mai bune momente, plangem pentru lume. In zilele lui Ezechiel Dumnezeu a pus un semn „pe fruntea oamenilor, care suspina si gem din pricina tuturor uraciunilor, care se savarsesc acolo (in Ierusalim)” (Ezechiel 9:4).

Pentru aceasta scriu. Nu pentru o actiune politica, ci pentru dragostea numelui lui Dumnezeu si compasiune pentru cetatea nimicirii.

„Ochii imi varsa siroaie de ape, pentru ca Legea Ta nu este pazita” (Psalmi 119:136).

Justificarea prin credinta - C.H. Spurgeon

[Aceasta predica este numarul 844, predicata la Metropolitan Tabernacle, Londra, in data de 6 Decembrie, anul 1868. Titlul original este "Justification by faith ilustrated by Abraham's righteousness", si o puteti citi intreaga aici]

Credinta nu poate fi propria sa dreptate, desi este natura credintei de a se uita in afara ei la Hristos. Daca vreun om spune „Credinta mea este dreptatea mea”, este evident ca el se increde in credinta sa. Dar aceasta e ceea ce fac toti ceilalti, si nu am fi in siguranta daca am face-o si noi. Noi dar, trebuie cu totii sa ne uitam in afara noastra, numai la Hristos, altfel nu avem credinta adevarata in nici un caz. Credinta trebuie sa priveasca la ispasirea si la lucrarea lui Isus, altfel ea nu este credinta Scripturii. De aceea, a spune ca credinta in ea insasi devine dreptatea noastra inseamna, cred eu, a rasturna complet esenta Evangheliei si a nega credinta care a fost data sfintilor o data pentru totdeauna.

 Pavel spune, contrar unor religii* care se impotrivesc dreptatii imputate, ca suntem justificati si indreptatiti prin dreptatea lui Hristos. Despre asta vorbeste clar si cu bucurie. Ne spune, in Romani 5:19, „Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur Om, cei multi vor fi facuti drepti”. Versetul din Vechiul Testament care precede versetul citit in dimineata aceasta (predica este din Geneza 15:6) ne da un aspect exterior al justificarii, care ne este adusa prin credinta, si faptul ca un om care are credinta il invredniceste a fi numit om drept. In sensul acesta, Dumnezeu socoteste credinta unui om ca dreptate, dar adevarul acoperit, pe care Vechiul Testament nu ni-l arata atat de clar, este declaratia Noului Testament, care spune ca suntem primiti prin Preaiubitul nostru si justificati din pricina ascultarii lui Hristos.

Credinta justifica, dar nu in sau prin ea insasi, ci pentru ca se prinde de ascultarea lui Hristos. Scriptura spune: „Astfel, dar, dupa cum printr-o singura greseala a venit o osanda care a lovit pe toti oamenii, tot asa, printr-o singura hotarare de iertare a venit pentru toti oamenii o hotarare de dreptate care da viata” (Rom. 5:18). Cu acelasi scop este versetul acela din 2 Petru, versetul 1, capitolul 1: „Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos, catre cei ce au capatat o credinta de acelasi pret cu a noastra, prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos”. Dreptatea care apartine credinciosului este neprihanirea Dumnezeului si Mantuitorului nostru.

„Facut pentru Dumnezeu dreptatea noastra”. Aceasta este frumusetea vechiului nume de Mesia, care inseamna: „Domnul, dreptatea noastra”. Nu vreau sa intru in controverse despre dreptatea imputata in dimineata aceasta, vom discuta aceasta doctrina cu alta ocazie, dar ne incredem in ea. Pasajul acesta nu poate insemna ca credinta in sine, ca gratie sau virtute, devine dreptatea vreunui om. Adevarul este ca credinta ne este socotita ca neprihanire pentru ca Il are pe Hristos in mainile sale. Ea vine la Dumnezeu si se odihneste in ceea ce Hristos a facut, dependenta numai de ispasirea pe care Dumnezeu a infaptuit-o. Si, asa, Dumnezeu adnoteaza pe fiecare credincios ca drept. Nu pentru ceea ce este el in sine, ci pentru ca el este in Hristos. El poate avea o mie de pacate, si totusi va fi drept, daca are credinta. Poate a infaptuit pacate dureroase ca ale lui Samson, poate fi in intuneric atat de mult cum a fost Iefta, poate cadea ca David, poate aluneca precum Noe; dar cu toate astea, daca are o credinta vie si adevarata, el este adnotat ca drept si Dumnezeu il primeste.

*Aici Spurgeon foloseste cuvantul „secte”, dar opozitia cea mai mare impotriva neprihanirii imputate provine din partea catolicilor si ortodocsilor, care nu pot fi numiti sectari. Ei sustin neprihanirea infuzata, o neprihanire partiala si treptata, cu ajutorul faptelor.