Un Bun Soldat - John MacArthur

            În ziua de 12 iunie 1944, la doar șase zile după D-Day în al doilea război mondial, un tânăr locotenent numit Richard Winters și-a condus oamenii la periferia orașului Carentan. Ca ofițer însărcinat al Easy Company din Airborne 101, i s-a dat să elibereze marele oraș francez de defensiva germană. Avea să fie o bătălie mică, dar a jucat un rol semnificativ în efortul masiv de a elibera lumea de Adolf Hitler și de naziști.

           În timp ce Winters conducea compania lui pe drumul către oraș, au fost atacați de o mitralieră MG42 germană. Oamenii din instinct s-au adăpostit în șanțurile din ambele părți ale drumului, și au stat acolo – au rămas nemișcați. Nu era numai succesul misiunii în pericol, ci oamenii erau ținte ușoare pentru mitralierele și țintașii inamicului.

            Ce s-a întâmplat apoi s-a dovedit a fi punctul decisiv în bătălia pentru Carentan – din astfel de lucruri apar legendele. Locotenentul Winters a mers în mijlocul drumului și, cu gloanțele șuierând în jurul lui, a început să strige trupelor lui să iasă din șanțuri și să atace inamicul. Cuvintele lui, împreună cu eroica sa acțiune, a motivat bărbații să se scoale, să lupte, și să câștige o victorie decisivă asupra germanilor.

            Faptul că lui Winters nu i-a păsat de propria lui siguranță în efortul de a-și salva oamenii de la o moarte sigură, nu numai că i-a câștigat o medalie; acțiunea sa a câștigat dragostea, respectul, și admirația oamenilor săi. Ei l-au urmat cu fidelitate din Carentan, prin oribila Bătălie din Bulge, până au triumfat în Eagle Nest (Cuibul de Vultur) al lui Hitler.

            Soldații urmează de bunăvoie oameni ca aceștia, oameni care demonstrează acte de sacrificiu de sine în circumstanțele cele mai cumplite. Cu cât mai mult ar trebui noi, ca creștini, să-L urmăm pe Acela care a răbdat suferința și moartea pentru a ne salva de cea mai teribilă soartă dintre toate, de eternitatea în iad?

            Aceasta a fost ideea care pătrunsese în mintea lui Pavel atunci când, spre sfârșitul slujbei lui, fiind întemnițat de împăratul Nero, a scris ca să-l încurajeze pe tânărul pastor Timotei. Timotei se confrunta cu un conflict serios în slujba lui în Efes, și persistenta opoziție din partea ereticilor, apostaților și prigonitorilor îl slăbea. Și la fel ca orice alt creștin care experimentează greutăți din pricina urmării lui Hristos, a trebuit să i se amintească din nou de această sarcină – să sufere adversități ca un bun soldat al lui Isus Hristos.

            Pavel a scris în 2 Timotei 2:3-4, „Ia parte la suferință împreună cu mine, ca un bun soldat al lui Hristos Isus! Nici un soldat nu se implică în treburile vieții, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste”. Soldatul bun este acela care nu numai că face lucrarea minimă pentru Domnul lui, ci este mai mult acela care Îl slujeste cu tot ce este și are. Ca și creștin, la aceasta ești chemat tu. Cuvintele lui Pavel către Timotei sunt de asemenea ordinele tale de marș, în timp ce te lupți să fi un bun soldat al lui Hristos Isus.

            Primul semn al unui bun soldat este bunăvoința pentru a suferi împreună cu restul soldaților. „Ia parte la suferință” înseamnă literal să suferi rău sau durere împreună cu altcineva. Adăugând „cu mine”, Pavel îl asigură pe Timotei că nu i-a cerut nimic ce el însuși nu era gata să facă. De fapt, Pavel scria din celula unei pușcării.

            Ca și creștin în lumea vestică, garantez că îți este câteodată greu să înțelegi ce înseamnă seriozitatea luptei spirituale și a suferinței pentru Hristos. Chiar dacă mediul secular al societății noastre este tot mai ostil creștinismului, nu te confrunți cu pierderea locului de muncă, cu închisoarea, sau execuția, din pricina credinței tale. Cu puține excepții, a fi creștin nu te va împiedica să mergi la facultate sau să ai un loc de muncă bun. Dar cu cât ești mai credincios ca creștin, cu atât Satana va pune mai multe piedici, greutăți și respingeri în drum, și tot mai evidentă va deveni bătălia spirituală, și tot mai clare și frecvente vor deveni greutățile.

            Ai fost chemat să suferi greutăți, și fiecare creștin care care a înaintea ta a avut parte de lucrul acesta. Și chiar dacă încă nu ai vărsat sânge pentru credința ta (Evrei 12:4), vei experimenta suferință ca creștin pentru credincioșia ta – fii sigur de asta. Isus a zis, „Dacă pe Mine M-au persecutat, vă vor persecuta și pe voi!” (Ioan 15:20). Să ai dar curaj, pentru că a mai zis, „În lume veți avea necazuri; dar curaj, Eu am învins lumea!” (Ioan 16:33). Isus este Comandantul perfect care conduce prin exemplu și te va duce la o victorie sigură în final.

            În al doilea rând, un bun soldat este însemnat de despărțirea lui de viața „normală”. Un „soldat în serviciu activ” nu are muncă de la 9 la 5, nici chiar multele 60-70 de ore pe săptămână. El este soldat 24 de ore pe zi, în fiecare zi a anului. Trupul lui, sănătatea lui, abilitățile lui, timpul lui – tot ce este el – aparține armatei. Chiar și în concediu poate fi chemat înapoi oricând, fără să fie înștiințat și pentru orice motiv. Și oricând este trimis într-un serviciu periculos, se așteaptă de la el să își riște chiar viața fără întrebări sau șovăieli.

            Așadar, este separat de mediul lui obișnuit, pentru ca să „nu se implice în treburile vieții”. Pavel nu vorbește de lucruri care sunt în mod necesar greșite în ele însele. Nu înseamnă că tu, ca creștin, nu trebuie să ai niciun contact cu foștii tăi prieteni sau cu cei din jurul tău, ci că niciodată nu trebuie să fi prins și învăluit în aceste lucruri. Aceste lucruri sunt irelevante slujbei tale ca soldat și întotdeauna poate fi cerută renunțarea la ele. 

            Niciodată nu ar trebui să lași ca treburile lumii să se amestece cu împlinirea slujbei tale pentru Domnul. Activitățile și preocupările temporare, inocente în ele însele, au neutralizat eficiența multor pastori, a multor lucrări speciale, și a multor biserici cu învățătură sănătoasă. Chiar dacă odinioară au lucrat cu credincioșie în scopul primar de a-L sluji pe Isus Hristos pentru a înainta Împărăția Lui împotriva puterii întunericului, fără să-și dea seama s-au eliminat singuri din câmpul de luptă.

            Așa cum soldatul devotat își pune de bună voie viața pe câmpul de luptă în serviciul comandantului, și tu, ca creștin credincios, te vei lepăda de tine însuți de bună voie, îți vei lua crucea, și Îl vei urma pe Hristos (Luca 9:23). Și te vei vedea pe tine însuți repetând cuvintele lui Pavel: „Însă îmi privesc viața ca nefiind de nici un preț pentru mine, ca să-mi pot sfârși alergarea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, și anume să depun mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu.” (Fap. 20:24).

            Ultimul semn al bunului soldat este o dorință adevărată de a căuta „să placă celui ce l-a înscris la oaste”. Oamenii care l-au urmat pe locotenentul Winters prin condițiile și bătăliile teribile din Europa, au făcut-o de bună voie – el își câștigase respectul și afecțiunea lor. Într-o măsură și mai mare, Domnul merită onoarea, afecțiunea, și ascultarea ta pentru tot ceea ce El a făcut pentru tine. Curajul Său pe câmpul de luptă nu poate fi egalat. El a disprețuit orice obstacol, a rămas pe teren și a mers înaintea ta pentru a-ți câștiga libertatea și viața veșnică. Și acum El caută serviciul tău loial în armata Sa.

            Cea mai mare dorință a creștinului este să-I fie plăcut lui Hristos, și cea mai îndrăgită nădejde a lui este de a fi răsplătit pentru serviciul lui fidel, de a auzi pe Stăpânul său zicând, „Bine, sclav bun și credincios! Pentru că ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21).

            Cu această speranță pe fruntea minții tale, viața ta să fie animată și condusă de dragostea ta pentru Isus Hristos. Și fă ca asta să-ți fie ambiția: „fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă... să-I fim plăcuți” (2 Corinteni 5:9) – El este Comandantul Șef spiritual al tău.

Calvin și Sola Scriptura - Julius J. Kim

     Calvin a susținut că Biblia, și numai Biblia, era temelia supremă pentru tot ce el credea a fi adevărat. Calvin scrie, „Cuvântul lui Dumnezeu este, deci, obiectul și ținta credinței înspre care trebuie să ne îndreptăm”. Toți creștinii trebuie atunci să se uite în Biblie pentru tot ceea ce au nevoie pentru viață și evlavie. „Cu siguranță trebuie să căutăm din Scriptură o regulă pentru gândire și vorbire. Toate gândurile minții și toate cuvintele gurii trebuie să fie conformate acestei măsuri”. Dar ideea adevărului Bibliei nu era destul. Calvin și ceilalți reformatori erau foarte conștienți de faptul că cei din Biserica Romană erau de acord cu ei în mod formal asupra acestui punct.

     Domeniile suficienței și clarității erau punctele în care se diferențiau. În primul rând, Calvin a susținut că Biblia în ea însăși era suficientă ca autoritate pentru biserică. De ce? Pentru că Biserica din Roma pretindea că Biblia nu era suficientă pentru tot ceea ce creștinii aveau nevoie pentru mântuire și sfințire. Așa că consiliile și obiceiurile bisericii erau necesare pentru a stabili religia adevărată. Dimpotrivă, Calvin a argumentat că obiceiul și tradiția, chiar dacă ajutătoare, nu erau necesare pentru a stabili autoritatea adevărurilor Scripturii. Biblia era suficientă.

     În al doilea rând, Calvin a vorbit despre claritatea Scripturii – că Biblia era clară ca și autoritate. Roma insista asupra faptului că Biblia nu era numai insuficientă ca autoritate ci și neclară maselor. De aceea biserica era nevoită să dea înțelesurile și interpretările corecte. Împotriva acestui lucru, Calvin a spus că Biblia era clară în și prin ea însăși pentru a oferi adevărurile necesare pe care Dumnezeu a intenționat să le cunoaștem.

     Așa că, pentru Calvin, la fel ca pentru tovarășii lui reformatori, ideea Scripturii ca singura sursă a adevărului religiei a fost elementul principal al viziunii lui finale pentru reformă. De ce este asta acest lucru atât de important?

     Ca moștenitori ai Reformei, au bisericile noastre din ziua de azi aceeași încredere în adevărul și autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu? Cât de important este Cuvântul lui Dumnezeu? În multe biserici de-ale noastre, Biblia a fost respinsă funcțional în favoarea certitudinii pe care sperăm să o câștigăm prin raționalism, pe de o parte, și prin sentimentalism pe de cealaltă parte. Mințile noastre sau experiențele noastre devin judecătorul suprem a ceea ce este adevărat și drept.

     Ba mai mult, credem, trăim și ne închinăm noi ca și când Biblia ar fi suficientă? Adică, luăm noi în serios ce spune Biblia despre ceea ce-i place lui Dumnezeu în închinare, de exemplu? Mulți par să creadă că Biblia nu este necesară pentru lucruri ca acesta. Robert Godfrey, care a studiat în profunzime învățăturile lui Calvin, se plânge,

Închinarea bisericii a devenit o experiență de a te simți bine, mai mult decât o întâlnire cu Dumnezeul sfânt al universului. Muzica emoționantă a devenit noul sacrament care mijlocește prezența lui Dumnezeu și harul Lui. Predicile au devenit psihologie populară, exerciții moraliste de auto-ajutor.

     Avem nevoie să auzim vocea lui Calvin din nou chemându-ne la Scripturi ca sursa noastră ultimă de adevăr și viață. În dedicația comentariului său asupra epistolelor generale, Calvin a scris Regelui Edward al Angliei, „Într-adevăr, dacă a fost vreodată un timp în care adevărul lui Dumnezeu să trebuiască să fie menținut nestingherit și cu îndrăzneală, nu a fost niciodată mai necesar ca în ziua de azi, așa cum toți o pot vedea”. Pentru Calvin, aceasta cerea o întoarcere la Scripturi:

În cazul în care cei credincioși sunt duși de orice vânt de înșelătorie, în cazul în care ei trebuie să fie expuși batjocurilor viclene a celor fără evlavie, să fie atunci învățați de experiența sigură a credinței, și să știe că nimic nu este mai ferm sau mai cert ca învățătura Scripturii, și pe această bază să se odihnească cu încredere.

Extras din „With Calvin in the Theater of God”

O chemare la tăcere

Străvechii puritani aveau obiceiuri bune. Întâlnirea bisericii era simplă și umilă. De obicei se cântau două sau trei cântări (toată adunarea, fără instrumente), se citea Cuvântul lui Dumnezeu, o persoană sau două se rugau, și se asculta predica. Desigur, nu în ordinea aceasta. Cântarea era răspunsul oamenilor la vocea lui Dumnezeu, adică la predică, un strigăt de bucurie către ceruri. Rugăciunea era diferită: ea avea loc în ceruri, în fața tronului de har. Predica avea locul întâi ca durată, deși, ca oameni smeriți, știau că ei aveau nevoie de glasul lui Dumnezeu, de mustrare, de mângâiere... erau grabnici la ascultare, înceți la vorbire, chiar și în relația lor cu Dumnezeu. Dar nici rugăciunea nici cântarea nu erau neglijate sau omise: nu erau mai puțin importante.

Dar se mai petrecea ceva în întâlnirile lor, care era total diferit ce ceea ce putem afla acum în biserici, fie baptiști, fie creștini după Evanghelie, fie penticostali... nu contează denominația. S-a eliminat acest element din activitățile bisericii. Judecați dacă nu este așa. Fără părere de rău, s-a șters complet următoarea practică:

Tăcerea.

Nu ar fi ciudat să nu știți ce doresc să spun cu asta. „Tăcere? Activitate?” Așa este. Un timp de meditare, de cercetare, de gândire profundă asupra lucrurilor lui Dumnezeu, sau asupra lui Dumnezeu. Sau, mai mult, o cercetare de sine. Cântarea era un răspuns la Cuvânt; liniștea, tăcerea, era altul. Sau poate chiar era un răspuns la cercetarea Duhului printr-o cântare. Dar nu era fixat, programat: era sporadic. Nu puteau ști când îi va cerceta Duhul lui Hristos! Nu împlineau ei oare Psalmul 77:6, care spune: „Mi-am amintit de cântecele mele din timpul nopții. Am cugetat în inima mea, m-am întrebat în duhul meu...”?  Înțelegeți: în timpul adunării aveau un timp de tăcere (nu de pauză), așa cum aveau un timp pentru cântare sau pentru predică. Era necesar. Meditația este necesară.

Cât de diferit de noi. Noi omorâm liniștea; ne este scârbă, ori frică de ea. O ucidem fără milă. Este dușmanul nostru, sau, cel puțin, o tratăm de parcă ar fi așa. Televizorul, în casele cucerite, este întotdeauna aprins. Nu putem conduce fără muzică, nu putem găti fără muzică, nu putem lucra, nici umbla pe drum, nici să stăm în orice împrejurare fără ea. Dacă o facem, este pentru că nu avem CD-player în mașină, sau nu avem căști sau un iPod (încă), ori boxele din casă nu pot fi date la volum mai mare. Muzica, chiar dacă e creștină, tot ucide liniștea; ea nu are prieteni! Cei mai bătrâni se miră, și nu le vine să creadă că mulți tineri adorm cu căștile în urechi.

Frică? Oare este liniștea ca o rază de lumină ce descoperă secretele inimii? Oare nu în tăcere ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine? Nu răsună glasul Domnului cu mai multă putere atunci când încercăm din răsputeri să-l ascultăm? Ne temem de ceea ce Dumnezeu are să ne zică?...

Psalmistul spune: „Cugetați când stați în pat și tăceți!” (Ps. 4:4). Sunt lucruri, fie un verset sau o afirmație din Scripturi, fie o cântare străveche, care ne închid gura, sau care trebuie să închidă gura, care fac să pornească rulmenții minții noastre și care fac ca gândurile noastre să își găsească desfătarea în acele adevăruri. Și să rămânem încremeniți; trupul nostru să nu poată suporta o asemenea descoperire. Vă îndemnăm să căutați asta. Și veți găsi. Și veți petrece veșnicia bucurându-vă în felul acesta. Psalmul 63 spune așa:

Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu!
Te caut cu ardoare;
îmi însetează sufletul după Tine,
îmi tânjește trupul după Tine
într-un pământ uscat, sterp
și fără apă.

Da, Te-am văzut în Lăcașul Tău cel sfânt
și am privit la tăria și la slava Ta.

Sufletul meu se satură de Tine ca de niște bucate grase și miezoase,
iar gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze.

Îmi amintesc de Tine în așternutul meu;
în timpul străjilor nopții cuget la Tine.

În același fel, vrem să meditați asupra lucrurilor pe care le veți citi aici. De aceea nu permitem comentarii: mulți scriu un comentariu, iar apoi spun: „S-a isprăvit!”. Și nu se mai gândesc la cele citite, nu încearcă să le aplice în viața lor. Ceea ce este contrar scopului acestui blog. Nu este în sine rău a scrie comentarii, a vă da cu părerea, dar puteți vedea cum se abuzează de acest lucru în ziua de azi. Un comentariu care nu zidește, este un comentariu inutil. Și lucrurile fără folos nu au nicio utilitate. Repet asta pentru că doresc să vă dați seama cât de lipsit de sens este a scrie ceva ce nu ajută pe nimeni! Este absurd! Dar ne grăbim să ne dăm cu părerea, ne fug degetele să scriem, să răspundem, să... să... să citească cineva ce am scris noi. Și dacă acesta este cazul, nu de la Isus am învățat-o, ci în școala Satanei.

Fraților și surorilor mai în vârstă: sunteți suficient de înțelepți să deosebiți înțelepciunea. Artistul recunoaște arta. Lucrurile scrise aici sunt aproape toate scrise de credincioși deja morți, deci „uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul lor de viețuire, și urmați-le credința” (Ev. 13:7). Faceți-o. Călcați pe urmele lor căci ei au călcat pe urmele lui Hristos.

Tinerilor, tinerelor: tăceți. Nu sunt departe de adevăr dacă afirm că opinia voastră este lipsită de importanță pentru ceilalți. Vreau să vă gândiți la asta, fiți tari, judecați-vă pe voi înșivă, tăiați mădularele vechi! Dacă vă întristează cele spuse, doresc să fie spre pocăință (2 Cor 7:9). Uitați-vă, băgați de seamă: într-un an părerea voastră s-a schimbat cu privire la nenumărate lucruri, nu mai gândiți ca înainte! Sunteți, ca tineri, duși de vânt, căci vă bizuiți pe înțelepciunea voastră, și pe părerea voastră. Se spune: „Ignoranța și lipsa de experiență sunt piedestalul mândriei”. Luați aminte la trăirea acestor oameni, învățați de la ei, stați pe înțelepciunea lui Hristos, pe Stânca Adevărată, lăsați ca C.H. Spurgeon, J.C. Ryle, Thomas Brooks... lăsați ca ei să vă învețe. Ei au călcat pe lumea asta înainte ca noi s-o fi făcut: merită respectul și ascultarea noastră.

„Bine este pentru om să poarte un jug în tinerețea lui. Să stea singur, și să tacă, căci Domnul i l-a pus pe grumaz. Să-și umple gura cu țărână... și să nu-și piardă nădejdea”(Plân. 3:28-29).

Veți împlini azi Cuvântul lui Dumnezeu? Cea mai adâncă dorință a sufletului nostru este să o faceți. Duhul Sfânt să vă ajute.

Citiți, deci, pe acești oameni. Vrem ca, de fiecare dată când veți citi un articol, să aveți înainte un scurt timp în care să vă spuneți clar: „Ce voi citi este pentru mine, lucruri la care voi cugeta și pe care le voi aplica în viața mea”.

Am dori să vă putem pune la dispoziție mai multe resurse, rugați-vă pentru noi în privința aceasta.

Cercetați-vă, meditați asupra Bibliei și asupra interpretării celor ce au fost canalul prin care noi am primit Vestea cea Bună. Gândurile să vă conducă la rugăciune reală.

„Stați în drumuri, uitați-vă, și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Ieremia 6:16).