Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 2 din 2)


(Prima parte o găsiți aici)

MESAJUL


Să considerăm acum ce este greșit în felul de azi de a predica în relație cu MESAJUL care este predicat. Este foarte posibil pentru un om să fie marcat de un nivel eminent de pietate personală și evlavie practică, și totuși să fie grav lipsit în slujba predicării cu putere. Desigur, parte din această problemă este datorată faptului că unii oameni nu au primit niciodată de la marele Cap al bisericii darurile necesare pentru slujba de învățătură și de predicare. În asemenea cazuri, singurul răspuns al problemei este că un astfel de om trebuie să recunoască că nu este în locul pe care Dumnezeu i l-a dat. Fără nicio rușine ar trebui să părăsească învățarea și predicarea activă și să caute un lucru în lumea seculară, sau în altă formă a lucrării lui Hristos care nu cere anumite daruri date de Dumnezeu pentru comunicarea orală.

Totuși, îndrept comentariile mele spre oamenii care au un temei rezonabil pentru a crede că li s-a dat daruri suficiente pentru a fi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru acest grup de oameni, există câteva domenii în care predicarea contemporană este marcată de defecte flagrante.

CONȚINUTUL BIBLIC

În primul rând, cea mai mare parte a predicării din zilele noastre, chiar și a celei din rândul cercurilor Reformate bune, duce lipsă de conținut biblic substanțial. Unul din lucrurile esențiale legate de marii pastori ai trecutului, acel lucru care face ca predicile lor scrise să supraviețuiască sute de ani de la momentul când au fost scrise, este că ele sunt marcate de greutatea conținutului lor biblic substanțial. Care este acel lucru care dă putere spirituală predicilor acestor mari ambasadori? Iată care este: sunt pline de substanță biblică, așa încât omul simte că între el și predicator stă un zid de adevăr divin; că problema nu este între ascultător și predicator, ci între ascultător și Cuvântul lui Dumnezeu care îi este transmis de către predicator. Aceasta este ceea ce oamenii trebuie să simtă când ne aud predicând. Desigur – și aici vedem iar legătura dintre om și mesajul său – marea parte a problemei din predicarea de azi, cu privire la lipsa conținutului biblic, este datorată faptului că oamenii sunt prea ocupați să fugă la mașinăria eclesială a bisericilor lor în loc să își adâncească mințile și duhurile în adevărul Sfintelor Scripturi. Doar atunci când mintea predicatorului este saturată cu Sfânta Scriptură, Duhul Sfânt va aduce aminte adevărul lui Dumnezeu în contextul predicării, și va împuternici pe robul lui Dumnezeu să mânuiască Sabia Duhului cu putere și autoritate. Apoi, chiar și ilustrațiile și aluziile vor fi în mare măsură extrase din cuvintele și modelele Sfintei Scripturi.


SUBSTANȚA DOCTRINARĂ

În al doilea rând, mare parte din predicarea contemporană este defectuoasă deoarece duce lipsă de substanță doctrinară solidă. Am suferit de o mentalitate care a privit doctrinele și teologia ca pe un fel de ființă hidoasă din povești! Problema este că, acel adevăr este frumos în unitatea și simetria sa. Predicarea doctrinară este acea predicare care este întotdeauna subordonată tiparului întregului plan al lui Dumnezeu. Ea refuză dezechilibrul și deformarea, și caută să plaseze fiecare fațetă a adevărului în contextul întregului spectru al adevărului divin. Primii doi factori menționați până aici trebuie să fie aduși împreună într-o măsură mereu crescândă în viața adevăratului slujitor al lui Hristos. Predicarea doctrinară care nu este fondată exegetic și nici orientată pe text, va duce la o ortodoxie filosofică. Pe de altă parte, a trata texte și a face exegeza acelor texte fără a arăta legătura acestora cu adevărul, va duce la un concept incoerent și fragmentat despre adevărul divin.

APLICAȚIA PRACTICĂ

Un al treilea domeniu în care substanța predicării contemporane este marcată de o slăbiciune evidentă, este acela al aplicației practice. În multe lucrări poate exista un conținut biblic solid, o mare măsură de substanță doctrinară, dar foarte puțină aplicație practică în care oamenii să fie făcuți să vadă împlicațiile conținutului și doctrine, ca ei să știe cum să întrebuințeze doctrina Mântuitorului nostru în toate lucrurile. Cu privire la acest principiu general, aș dori să sugerez trei domenii în care cercurile Reformate sunt slabe. Ceea ce spun acum se aplică acelora dintre noi care țin, fără jenă, de acel sistem doctrinar expus în marile crezuri care au descins din Reformă.

În primul rând, predicarea noastră este slabă datorită eșecului ei în a explicita necesitatea și natura pocăinței biblice. În reacția noastră exagerată împotriva „mântuirii bazate pe fapte” și în reacția noastră împotriva activismului american, cred că unii din noi au căzut într-un mod filozofic de a gândi, „Cum pot să predic despre responsabilitatea omului de a se pocăi când știu că el nu are nicio putere să facă acest lucru?” Aparent, această problemă nu l-a deranjat pe apostolul Pavel. Nimeni n-a vorbit cu mai multă seriozitate decât el despre neputința totală a omului de a face ceva bun din punct de vedere spiritual, în afara lucrării suverane directe a lui Dumnezeu. Și totuși el a vorbit cu cea mai mare seriozitate despre responsabilitatea omului de a se pocăi. Când Pavel își face bilanțul lucrării sale înaintea presbiterilor bisericii din Efes, el spune: „şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” [ Fapte 20:21 ]. În Fapte 26:20 el spune că la Damasc, și prin toată Iudeea, și tuturor Neamurilor, el le-a predicat „să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”. Am avut experiența foarte neplăcută de a predica în biserici care au doctrina pocăinței în crezul lor, în mărturisirile lor de credință și în catehismele lor, dar era evident că această doctrină nu este predicată și crezută de către membrii acelor biserici. Adesea, la sfârșitul unor serii de predici pe subiectul pocăinței, veneau la mine oameni plini de uimire spunând că ei nu mai auziseră niciodată asemenea lucruri, chiar dacă ei petrecuseră mai mulți ani în cadrul unei biserici Reformate solide. Acum, nu înseamnă că ei nu mai auziseră cuvântul „pocăință”. Ei l-au auzit desigur. Dar responsabilitatea, natura, și roadele pocăinței nu au fost explicate clar, iar oamenii nu au fost suficient de convinși de natura și necesitatea ei. Toți cei care ne ascultă predicând de mai mult sau mai puțin timp, și care ne văd lucrarea, ar trebui să ajungă la concluzia că dacă nu se pocăiesc și nu aduc roade vrednice de pocăința lor, vor pieri, chiar dacă mâinile le sunt încărcate de ortodoxie corectă și obiectivă. Una dintre mărcile clare ale lucrărilor oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit în vremile trecute, este că toți, fără excepție, au explicat clar necesitatea, natura și roadele pocăinței biblice.

Un al doilea domeniu în care conținutul predicării noastre este slab în aplicarea specifică, este prezentarea întregului Hristos întregului om. Este de temut faptul că în ziua de azi ne-am întors la un concept papal de credință. Trebuie să nu uităm niciodată că una din cele mai mari problematici pe care reformatorii au adus-o în atenție a fost că credința este ceva mai mult decât assensus, adică un simplu dat din cap în semn de aprobare față de ceea ce biserica prezintă ca fiind credința. Reformatorii au prezentat conceptul biblic conform căruia credința este fiducia. Ei au făcut clar faptul că credința mântuitoare implică încredere, angajament, o încredere și un angajament care implică întregul om, cu adevărul pe care l-a crezut, și cu Hristos care a fost centrul acelui adevăr. A venit timpul să spunem, aceste lucruri cu claritate, în afirmații categorice, așa încât oamenii să realizeze că esența credinței mântuitoare nu este doar aprobarea din cap a unor doctrine la care sunt expuși. Ei trebuie făcuți să înțeleagă că credința mântuitoare implică angajamentul întregului om față de întregul Hristos, ca Profet, Preot și Împărat, așa cum este prezentat El în evanghelie.

Există un al treilea domeniu în care predicarea noastră este slabă la nivel de conținut. Acesta este un domeniu foarte sensibil, în care suntem teribil de slabi în cercurile Reformate contemporane. Mă refer la domeniul necesității de a expune caracteristicile distinctive ale unui adevărat credincios. Aceasta implică nevoia de a afirma cu seriozitate diferența dintre bazele mântuirii și siguranța mântuirii. Umblând prin cercuri Reformate am descoperit că în momentul în care câțiva oameni încep să își facă o examinare personală în lumina Scripturii, când încep să asculte 2 Corinteni 13:5, ei văd acest exercițiu scriptural ca fiind înrudit cu hula împotriva Duhului Sfânt. Oamenii privesc îndoiala ca fiind cel mai teribil lucru din lume. Ceea ce nu reușim însă să realizăm este că îndoielile sunt produse de examinarea personală onestă în lumina standardului obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta poate fi cel mai bun lucru care se poate întâmpla vreodată cuiva. Am spus adesea că îndoielile nu vor condamna niciodată un om, ci presupunerile, acelea îl vor condamna. Atâta timp cât Scriptura spune din nou și din nou „Nimeni să nu vă înșele… nimeni să nu se înșele… nu vă înșelați”, noi nu ne permitem să presupunem sau să-i facem pe alții să presupună despre ei înșiși că totul este în regulă. Pentru ce sunt aceste îndemnuri? Dacă înșelarea personală nu este o posibilitate foarte reală, atunci de ce este Biblia plină de îndemnuri la a nu ne înșela singuri? Toate aceste avertizări devin vorbe lipsite de sens dacă ele vorbesc doar despre o posibilitate ipotetică. Totuși, dacă oamenii au putut veni în cercul bisericii exterioare și să fie înșelați sub slujirea apostolilor, așa încât aceștia au simțit că era necesar să spună “Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră”, cu atât mai mult trebuie noi să acceptăm cu responsabilitate faptul că putem avea oameni înșelați care vin în ceea ce se pretinde a fi biserica, și stau sub slujirile noastre anemice. Când ne cuprinde această convingere, atunci vom striga la ei, îndemnându-i să caute să își întărească chemarea și alegerea lor, să se cerceteze și să-și dovedească lor înșiși dacă sunt în credință.

În conformitate cu această preocupare, noi trebuie să le punem oamenilor înainte diferențele scripturale dintre un credincios adevărat și unul fals, așa cum se găsesc ele în pilda semănătorului. Am descoperit că un asemenea fel de a prefica nu face rău niciodată adevăratului copil al lui Dumnezeu. Cea mai pătrunzătoare și practică predică din acest domeniu va servi la a aduce adevăratul copil al lui Dumnezeu la o și mai mare asigurare. Singurul care va fi afectat de o cercetare atentă și în detaliu, este falsul credincios. Să presupunem că eu ar trebui să merg la banca mea locală, pentru a depune două bancnote de douăzeci de dolari. Dacă funcționarul ar lua bancnotele și mi-ar spune: „Așpteptați un minut, domnule Martin, s-ar putea ca bancnotele să fie contrafăcute”. Dacă bancnotele sunt nefalsificate, ele nu vor pierde nimic la atenta cercetare pe care funcționarul o va face asupra lor. De fapt, ele chiar câștigă ceva. Dacă el le duce și le pune sub o lupă și le examinează pentru a le verifica autenticitatea, dacă ele sunt autentice, eu voi fi cu mult mai sigur de autenticitatea lor când ele vor fi aduse înapoi de la cercetarea făcută asupra lor. Singurul care are ceva de pierdut este lucrul contrafăcut. Acest principiu este adevărat în predicarea practică pătrunzătoare care pune înainte mărcile distinctive ale unui adevărat credincios. Singurul care are de pierdut la o asemenea predicare scripturală și echilibrată a acestor lucruri, este credinciosul fals. Și el trebuie deranjat, tulburat, acum, când ziua mântuirii este încă astăzi. Dacă noi greșim făcând distincții nescripturale și tulburăm pe cei evlavioși, fie ca Domnul să ne deschidă ochii și să ne aducă din eroare pe calea cea bună! Totuși, nu acesta este pericolul cu care ne confruntăm în zilele noastre. Ci mai degrabă, noi adormim oamenii prin eșecul nostru în a pune înaintea lor, într-o manieră practică, semnele unei credințe adevărate în opoziție cu credința dracilor. [Vezi Iacov 2:19].

Fraților, Biblia ne dă multe afirmații explicite pe care le putem aduce înaintea oamenilor. Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. Să nu ne temem să le spunem oamenilor că dacă ei nu ascultă glasul Lui și nu Îl urmează, ei nu au nicio bază să pretindă că sunt oile Lui. Să îndrăznim să le spunem că deși ei pot cunoaște totul despre faptul că Domnul nostru a avut oile Sale pe inima Lui din veșnicie în legământul răscupărării, că deși ei pot ști totul despre cum a murit El pentru oile Sale cu un scop precis în moartea Sa, și despre cum Duhul Sfânt îndeplinește lucrarea de chemare efectivă a oilor, problema de care trebuie să îi convingem este aceasta: Ascultă ei glasul Lui? Îl urmează? Trebuie să nu ne dăm înapoi de la a insista asupra acestui fel de probleme. Trebuie să accentuăm aceste probleme așa cum sunt ele prezentate în prima epistolă a lui Ioan, unde apostolul declară: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică”. Despre ce lucruri le-a scris Ioan? Le-a dat el un șir de texte pe care să își pună degetul pentru a avea siguranță? Nu. Ci mai degrabă, le-a dat o serie de teste prin care ei trebuiau să își examineze viețile. El a spus: „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem dacă păzim poruncile Lui”. Și din nou, „Știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați”. Conștiințele ascultătorilor noștri trebuie să fie rănite pentru ca ei să poată pune întrebarea: „Sunt eu cu adevărat în credință în lumina acestui standard obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu?”

Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt convins că în aceste domenii ale conținutului predicării noastre, există o mare nevoie de a ne întoarce la adevărurile biblice menționate anterior, și la o predicare caldă și practică a acestor adevăruri.

CUM PREZENTĂM MESAJUL


Acum că am terminat de vorbit despre conținutul mesajului, aș vrea să vorbesc puțin și despre felul în care acesta trebuie prezentat. Cele trei lucruri care ar trebui să caracterizeze felul de comunicare a adevărului divin sunt: urgența mesajului, structura sa sistematică și adresarea directă.

Un mesaj cu adevărat important și urgent conduce la o exprimare elocventă. Când încerci să trezești din somn oameni care dorm într-o casă în flăcări, și faci asta doar umblând de colo colo, calm și relaxat, evocând într-un mod academic iminența pericolului, nu reușești mare lucru. Dar dacă tu însuți ești convins că acele vieți sunt cu adevărat în pericol și că singura lor cale de scăpare atârnă de abilitatea ta de a-i determina să acționeze în mod imediat, atunci un astfel de om va fi în stare să trezească oameni din somn și să-i determine să acționeze pentru propria lor siguranță. Urgența mesajului unui astfel de om nu este dată în primul rând de arta oratorică în care este prezentat, ci mai degrabă de o preocupare reală a mesagerului pentru binele celor cărora li se adresează. Urgența mesajului pentru unii, datorită personalității lor, a temperamentului lor, a microfoanelor, poate fi exprimată prin volum. Pentru alții, se poate exprima în alte feluri.

Caracterul ugent al mesajului ne va determina să facem tot posibilul să asigurăm și să ținem audiența atentă în timpul predicii. Dacă ne-am ridicat la amvon nu doar pentru a rosti o predică, ci pentru a comunica o nevoie urgentă a celor care ne ascultă, nu vom avea liniște până nu vom acapara atenția audienței. Spurgeon spunea că ori de câte ori vedea un copil care nu era atent la predică, îl deranja atât de tare încât era în stare să spună o povestioară sau o glumă în predică doar pentru a-i recâștiga atenția înainte de a continua predica. Spurgeon ar fi primul care ar afirma că doar Dumnezeu ar putea face ca adevărul să pătrundă în inimile oamenilor și să aibă putere să-i mântuiască. Totuși, el știa că ceea ce trebuia să facă el, ca și predicator, era să aducă acel adevăr la urechile lor, iar în momentul în care nu reușea acest lucru, știa că a eșuat în împlinirea îndatoririlor sale. Fraților, aceasta este datoria noastră, să ajungem la urechile oamenilor. Dumnezeu e singurul care le poate duce adevărul la inimă, dar voi trebuie să vă luptați să li-l duceți la urechi.

Sentimentul de neliniște țesut de Duhul Sfânt cu privire la soarta celor care ne ascultă, ne va determina să folosim un vocabular pe înțelesul lor. Când folosim un anume cuvânt în predică și vedem acea privire nedumerită pe fața ascultătorului, ar trebui să sesizăm imediat că acel cuvânt nu a fost înțeles și asimilat. Dacă suntem sensibili la acest aspect, atunci vom folosi un alt cuvânt. Cineva spunea, „Vanitatea e cea care îl face pe om să vorbească sofisticat; dar doar evlavia poate face un cărturar să-și simplifice discursul de dragul celui fără carte”. Un astfel de predicator, chiar dacă în prezent neglijat de cei fără pricepere, va avea într-o zi un nume mai presus de orice nume, fie că e vorba de filozof, poet, orator sau orice altcineva care este apreciat printre oameni. Un altul spunea, „Nu este dificil să faci lucruri simple să pară complicate; dar să faci lucrurile complicate să pară simple, e cea mai grea sarcină a unui orator sau predicator bun”. Oh, frații mei care sunteți în slujire, haideți să cerem Domnului harul umilinței care ne va determina să ne adaptăm vocabularul pentru nivelul ascultătorilor noștri.

De asemenea, această necesitate urgentă a ascultătorilor ne va conduce spre acel fel de a predica din care nu lipsește apilcația practică. Poate cel mai dificil lucru pentru un predicator este să prezinte aplicația practică. Dar la fel cum un medic competent dorește însănătoșirea pacienților lui și nu este satisfăcut până nu descoperă bolile pacienților și tratamentele specifice acestora, tot așa și adevăratul slujitor al lui Dumnezeu va merge dincolo de ideea generală a nevoii omului sau a abilității lui Dumnezeu de a satisface această nevoie; el va face totul ca să cunoască nevoile păcătoase specifice ale ascultătorilor săi ca apoi să poată aplica tratamentul specific, care se găsește în plinătatea Domnului Isus Hristos.

În al doilea rând, mesajul nostru trebuie prezentat într-o ordine logică. În comunicarea adevărului divin, nu trebuie să uităm că ascultătorii noștri sunt oameni ai căror minți sunt asfel construite încât să primească gânduri structurate din punct de vedere logic. Mintea umană, pur și simplu nu poate primi adevărul când acesta este rostit fără nicio logică. Trebuie să căutăm să inoculăm în mintea ascultătorilor anumite întrebări, iar pe aceste întrebări să așezăm adevărul lui Dumnezeu.

În ultimul rând, considerați împreună cu mine necesitatea adresării directe în predicarea noastră. În cartea lui Charles Bridges, The Christian Ministry (Slujirea creștină), este o secțiune excelentă despre predicarea Evangheliei. În această secțiune, el comentează asupra problemei adresării directe, spunând: „Pentru acest scop, trebuie să le arătăm de la început până la sfârșit, că noi nu numai că spunem lucruri bune în prezența lor, ci și direcționăm ceea ce spunem către ei în mod personal, ca pe o problemă care îi îngrijorează peste măsură de mult”. Atunci când cineva citește predicile marilor predicatori din trecut, este lovit de caracterul direct și totodată sfânt al acelor predici. Se simte de parcă acele predici ale vechilor maeștri îl înghesuie într-un colț de unde trebuie să facă ceva cu adevărul cu care este confruntat. Joseph Alleine în cartea lui Alarm to the unconverted (Alarmă pentru cei neconvertiți) rămâne ca o ilustrație clasică a acestui principiu. Din nou și din nou îl înghesuie pe păcătos la perete, ca șa zic așa, cu întrebări care îl fac pe păcătos să reflecteze asupra căilor lui, asupra poziției lui în fața lui Dumnezeu. Îl întreabă, „Ești în pace? Arată-mi care este temelia pe care pacea ta este menținută. Este o pace scripturală? Poți tu să arăți semnele unui credincios sănătos? Poți să scoți în evidență ceva mai mult decât orice ipocrit care a existat pe lumea aceasta vreodată? Dacă nu, teme-te de această pace mai mult ca de orice altă problemă, și cunoaște că o pace firească de obicei se demonstrează a fi cel mai mortal dușman al sufletului. În timp ce sărută și zâmbește frumos, lovește de moarte, ca să zicem așa, sub a cincea coastă. Acum, conștiință, fă-ți treaba, vorbește”. De la acest punct Alleine continuă să apese asupra problemei cu și mai multă franchețe asupra cititorilor.

Cu asemenea exemple de la care putem învăța, fie ca Dumnezeu să ne scape de a spune doar niște lucruri bune în prezența unor oameni adunați laolaltă, și să ne facă să predicăm așa ca oamenii să știe că le spunem lucruri cu greutate, lor, în mod personal.

Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt sigur că multe din greșeli sunt exemplificate în propria mea viață și slujire la fel de mult ca în ale altora, dar v-aș cere ca împreună să luăm în considerare problema din ziua de azi ca o problemă a OMULUI – în domeniul vieții devoționale presonale, în sfera pietății practice, și a curăției motivației sale. Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? O parte din problemă stă în MESAJ – substanța a ceea ce se predică, și în felul în care acesta este comunicat. Să dea Dumnezeu ca acolo unde oricare dintre aceste lucruri ni se aplică nouă, să suferim cuvântul de îndemnare și prin harul lui Dumnezeu să ne dedicăm pentru a fi mai eficienți în comunicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu propriei noastre generații care este în mare nevoie de a-l auzi.

Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 1 din 2)


Regret modul negativ în care acest subiect a fost abordat. Sunt convins că cei mai mulți dintre noi sunt în stare să observe chiar din titlu că aceasta va fi o încercare de a expune slăbiciunile existente în felul nostru de a predica. Mi-aș fi dorit ca titlul să sune puțin mai pozitiv. Poate „Idei pentru a îmbunătăți felul contemporan de a predica” ar fi fost ceva mai potrivit. Totuși, acesta este subiectul distribuit mie și voi încerca să rămân în acest cadru.

Ca și introducere, dați-mi voie să spun câte ceva despre sursele studiului meu. Cineva ar trebui să fie atotștiutor pentru a se pronunța cu exactitate absolută cu privire la tot ceea ce este greșit în felul contemporan de a predica. Pentru aceasta, acel cineva ar trebui să audă toate predicile existente în zilele noastre și să și fie în același timp înzestrat cu un dar analitic de necontestat. Evident, eu nu pretind nici unul din cele două lucruri mai sus menționate. Prin urmare, chiar dacă sursele analizate sunt limitate, sunt convins că observațiile făcute sunt valide. Am avut privilegiul să petrec 5 ani ca și predicator itinerant, fiind astfel expus unei secțiuni largi ale spectrului evanghelic din Statele Unite și Canada. În timpul următorilor 6 ani ca și pastor, am slujit în mai multe biserici și conferințe din diverse denominații. Sursele analizei mele reprezintă lucruri pe care le-am vazut și auzit în timpul slujirii mele.

Ar trebui să spun ceva și despre standardul de comparație. Un lucru este clasificat drept bun sau rău în funcție de poziția lui față de un standard absolut. Bineînțeles că în ceea ce reprezintă un mod bun sau eficient de a predica, nu există un singur standard atotcuprinzător. Totuși, cred că putem determina din Scripturi un standard clar cu privire la ceea ce înseamnă un mod bun de a predica, examinând modul în care predicau profeții, apostolii și Însuși Domnul Isus Hristos. Un alt termen de comparație poate fi viețile, lucrarea și predicile marilor predicatori din trecut. Când folosesc termenul „mari predicatori”, nu mă refer în principal la oameni recunoscuți în primul rând pentru abilitatea lor de a înfrumuseța adevărul lui Dumnezeu prin efecte retorice sau care sunt cunoscuți pentru valoarea lor în arta oratoriei. Mai degrabă, mă gândesc la oameni folosiți de Dumnezeu pentru a îndrepta pe alții către Dumnezu. În această categorie aș include oameni ca Whitefield, M’Cheyne, Spurgeon, Edwards, Baxter și Bunyan. Folosind predicile lor și efectele lucrării lor ca standard de bază, sper să putem face câteva comparații între lucrarea lor și lucrările din ziua de azi și astfel să observăm marele neajuns existent în felul contemporan de a predica, și să descoperim câteva din cauzele acestei situații deplorabile.

Cum ar trebui totuși să abordăm acest subiect destul de vast? Aș vrea să sugerez ideea că toate problemele întâlnite în felul contemporan de a predica sunt fie cauzate de omul care predică fie de mesajul pe care îl aduce. Să nu îndrăznim să separăm aceste două lucruri – omul și mesajul – deoarece există o strânsă legătură între om și mesaj în lucrarea de predicare. Vom considera ceea ce este greșit în felul de azi de a predica uitându-ne mai întâi la omul care predică, iar mai apoi la mesajul pe care acesta îl comunică.


OMUL

Aș dori să privim împreună la ceea ce este greșit în felul de azi de a predica, considerând omul care predică. Aș dori să stabilesc un principiu, ilustrat în Scriptură, iar apoi să îl aplic în câteva domenii specifice. Principiul este următoul: dacă nu vrem să înjosim predicarea la un simplu fel de artă a exprimării elocvente, nu trebuie să uităm niciodată că pământul din care răsare o predică puternică este însăși viața predicatorului. Aceasta este ceea ce face ca arta de a predica să fie diferită de alte arte de comunicare. O actriță celebră poate fi recunoscută pentru escapadele sale „morale”, poate trăi ca o prostituată de rând și totuși, la ora 8 într-o seară de miercuri, ea poate intra pe scena teatrului să joace rolul Ioanei D’Arc în așa fel încât să impresioneze până la lacrimi toată audiența. Felul în care ea trăiește poate fi total independent de felul în care își exersează talentul artistic. De asemenea, un actor, extravagant în viața de zi cu zi, poate urca pe aceeași scena pentru a-l interpreta pe Martin Luther în așa fel încât te face să simți fiori reci pe spate sau chiar să te determine să fii un predicator mai bun. Dar, din nou, e posibil să nu existe nicio legătură între felul cum acest actor a trăit înainte de a urca pe scenă și rolul interpretat de el pe scenă.

Scriptura ne învață că de-a lungul timpului pot apărea oameni cu daruri deosebite în lucrare, dar care sunt lipsiți de harul care duce la sfințire [vedeți Matei 7:21-23]. Istoria bisericii înregistrează fapte ale oamenilor folosiți în mod suveran de Dumnezeu pentru anumite lucrări, dar care s-au dovedit a fi lipsiți de acel har care produce sfințirea. Cred totuși, că această problemă particulară este caracteristică în primul rând acelor oameni implicați în lucrare, dar care nu locuiesc prea mult în mijlocul celor care îi ascultă și astfel viața lor nu are un impact prea puternic asupra lucrării lor. De aceea, limitând acest prinicipiu la contextul pastorului care predică, cred că este o regulă de aur [cu câteva excepții] faptul că o predică puternică este ancorată în viața predicatorului. Se spune pe bună dreptate că „viața lucrătorului este însăși viața lucrării”. Dacă prin predicare se înțelege comunicarea adevărului printr-un instrument uman, atunci efectul acelui adevăr astfel comunicat este fie amplificat fie diminuat de viața prin care vine. Secretul puterii lui Whitefield, M’Cheyne, și al celorlalți oameni menționați mai sus, se găsește în primul rând nu în conținutul predicilor lor sau în felul în care erau prezentate, ci mai degrabă se găsește în viețile lor. Viețile lor erau îmbrăcate într-o așa putere, iar ei au trăit într-o așa comuniune cu Dumnezeu încât adevărul a devenit un principiu de viață când era comunicat prin asemenea vase. Viețile lor consacrate au devenit ca un pământ pentru lucrările pe care le făceau. Acest principiu ar trebui să fie adevărat în viața unui pastor local. Cu cât tu și cu mine suntem mai cunoscuți de oamenii noștri, influența noastră va crește sau se va diminua în funcție de felul în care ne trăim viața.

Pentru a ilustra acest principiu din Scriptură, permiteți-mi să sugerez câteva pasaje pentru dvs, nu pentru o exegeză detaliată a textului, ci pentru a observa impactul puternic al adevărului pe care îl comunică. În epistola către Tesaloniceni, biserica pe care apostolul a avut privilegiul să o fondeze prin lucrarea desfășurată în mijlocul lor, Pavel scrie așa în 1 Tesaloniceni 1, „Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră. În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală. Căci știți ce fel de oameni am fost printre voi, de dragul vostru”. Pavel susține că există o legatură directă între Evanghelia vestită “cu putere, cu Duhul Sfânt și cu mare îndrăzneală” și felul de oameni care au propovăduit-o. Puteți observa cu ușurință că aceeași idee apare în versetul 10 din capitolul 2, „Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă și fără prihană față de voi care credeți”. Apoi, în versetul 13 spune, „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți.” Există o legătură vitală între aceste 2 lucruri. El spune pe de o parte, „știți ce purtare am avut printre voi”, iar pe de altă parte, „știm cum ați primit cuvântul”. Aceste 2 lucruri nu trebuie izolate. Pavel și tovarășii săi au stat ca mărturii vii ale puterii Cuvântului lui Dumnzeu, astfel încât atunci când au vorbit, acest Cuvânt a avut autoritate asupra ascultătorilor. Remarcați vă rog că apostolul nu se teme să folosească drept mărturie felul său de viață ca mărturie a validității lucrării sale de propovăduire.

În epistola către Tit există câteva instrucțiuni detaliate referitor la ceea ce Tit ar trebui să predice și să învețe. Pavel îl instruiește în versetul 7 din capitolul 2, “dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele”. Cu alte cuvinte, ca și slujitori ai lui Dumnezu, nu trebuie doar să proclamăm lucruri bune sub formă de poruncă, ci mai degrabă trebuie să prezentăm aceste lucruri bune printr-un bun exemplu. Apoi, bineînțeles, există acel pasaj din 1 Timotei 4:16 ca un clasic exemplu, „Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă”. În principiu, Pavel spune: “Timotei, neglijența în viața ta personală va duce la o slăbiciune în exercitarea responsabilității pentru sufletele peste care Duhul Sfânt te-a făcut responsabil. Când o să încetezi să veghezi asupra propriei vieți, vei eșua de asemenea să veghezi asupra vieților celor pe care îi slujești ca și păstor”. Fac aceste afirmații ca unul care crede fără niciun fel de rezerve ceea ce spune Pavel cu privire la planul neschimbabil al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea celor aleși. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm acest lucru atât de evident din întâia epistolă către Timotei, și anume că Timotei nu ar putea fi un instrument folosit de Dumnezeu dacă nu și-ar chibzui foarte bine propria viață și învățătură.

Este foarte interesant faptul că prima cerință pentru un episcop, așa cum reiese din Timotei 3:1 și Tit 1:6, nu este de ordin doctrinal ci experimental. „Dacă dorește cineva să fie episcop, acesta este un lucru bun. Episcopul trebuie să fie” – și care este primul cuvânt? - fără prihană. El trebuie să fie cunoscut ca un om evlavios. În pasajul din Tit, apare o alta cerință, și anume „să se țină de Cuvântul adevărat”. Totuși, prima cerință rămâne cea din domeniul vieții personale. De ce? Pentru simplul motiv că Pavel a trăit și a lucrat cu convingerea că viața unei lucrări este însăși viața lucrătorului. Cred că aceste pasaje sunt suficiente pentru a enunța acest principiu, deși există multe alte pasaje care pot fi citate pentru a susține acest lucru. Nu mă miră deloc că felul de a predica a luat-o complet razna când vedem că cerințele pentru o astfel de lucrare, așa cum sunt ele enunțate de apostolul Pavel, au fost lăsate de o parte. În consiliile de ordinare, abilitățile oamenilor de a detecta până și cele mai fine erezii sunt testate ore în șir, fără a se pune prea mare accent pe evlavia din viața personală și de familie, lucruri pe care apostolul Pavel le pune în capul listei de cerințe pentru ordinarea în lucrare.

CONSACRAREA PERSONALĂ

Prin observarea slăbiciunilor personale și pe cele ale fraților mei din lucrare, sunt obligat să trag concluzia că modul contemporan de a predica este defectuos datorită unor neglijențe în anumite domenii. Mai întâi de toate este sfera consacrării personale. Am spus mai devreme că o parte din aceste concluzii se bazează pe observațiile mele din perioada când mergeam dintr-o biserică în alta ca și predicator ambulant. Una din cele mai tulburătoare descoperiri din această perioadă a fost faptul că foarte puțini lucrători au o viață devoțională personală sistematică. Am făcut un obicei din a mă întâlni cu pastorul-gazdă pentru a ne ruga împreună și a împărtăși probleme și alte lucruri de interes comun. După ce treceam de momentele de introducere și incepeam să fim sinceri unul cu celălalt în fața Domnului, și sa ne mărturisim păcatele și să ne rugăm unul pentru celălalt, auzeam tot mai des faptul că, Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai fie o Carte Vie pentru consacrarea în relația cu Hristos, ci mai degrabă devenise manualul oficial pentru îndeplinirea îndatoririlor profesionale. Este oare de mirare că există o asemenea răceală a inimii? Este oare de mirare că nu există o dorință de aplicare a Scripturii, când marea majoritate a predicatorilor contemporani admit că nu se expun pe ei înșiși în mod sistematic Cărții lui Dumnezeu pentru scopul iluminării și sfințirii personale?

În 2 Timotei 3, un capitol pe care ne place să-l cităm când dorim să demonstrăm inspirația divină a Sfintelor Scripturi, există un cuvânt foarte important, spus nouă, ca și slujitori ai lui Dumnezeu. Apostolul îi spune lui Timotei în versetul 15, „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi”. Iar prima întrebuințare, este aceasta, „ele pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus”. Cu alte cuvinte, te-au condus spre credința în Hristos și spre mântuirea care este în El. Dar, Timotei, aceasta nu este singura întrebuințare a Scripturilor. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Se observă clar că Scripturile inspirate sunt pentru pefecționarea și creșterea omului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, totalitatea revelației divine ar trebui să aibă ca funcție principală în viața slujitorului lui Dumnezeu, însăși sfințirea acestuia. Niciun predicator nu este potrivit pentru lucrare doar prin faptul că posedă darul de a analiza un text și abilitatea de a-l exprima în cuvinte. Dacă cuvântul pe care îl propovăduiește altora nu a fost mai întâi un instrument pentru instruire personală în vederea sfințirii, el nu este potrivit să-l propovăduiască altora. Acesta este rolul Cuvântului lui Dumnezeu în viața predicatorului, și aceasta este întrebuințarea Sa principală. Ca și predicatori, tu și cu mine suntem mai întâi de toate creștini, și abia apoi, predicatori creștini. Și această ordine nu trebuie niciodată inversată. Tu și cu mine trebuie să veghem mai întâi asupra noastră și apoi, și numai apoi, asupra doctrinei. Trebuie mai întâi să ne mântuim pe noi înșine, și abia apoi pe cei care ne ascultă. Ieremia spune, „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele”. De prea multe ori trebuie să mărturisim, „când am primit cuvintele Tale, le-am analizat, iar cuvintele Tale au devenit pentru mine materia primă pentru predica ce-o aveam în minte”. Prin contrast, profetul spune, „când am primit cuvintele Tale, le-am folosit pentru mine – le-am simțit puterea în viața mea”. Aceasta este ceea ce Pavel îi spune lui Timotei – „Lasă acest Cuvânt să te învețe. Însușește-ți doctrina pe genunchi, cu Scriptura deschisă, astfel încât advărul să nu vină doar ca o simplă propoziție în mintea ta, ci să vină ca un principiu de viață care să sape adânc în inima ta. Lasă Cuvântul să te învețe, Timotei. Lasă-L să te mustre, să te biciuiască, să te corecteze, să te instruiască pe calea sfințirii ca să fii pregătit și destoinic pentru orice lucrare bună”.

Inima îmi este zdrobită când mă gândesc la cuvintele Domnului nostru, adresate bisericii din Efes în cartea Apocalipsa. Începe printr-un cuvânt de apreciere. El vorbește despre corectitudinea doctrinei lor, despre administrarea corectă a disciplinei, dar, după aceste cuvinte de apreciere, El spune, „Dar ce am împotriva ta este ca ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. Intelectul lor era desăvârșit, mâinile le erau ocupate în slujire, dar inimile lor deveniseră reci, fără afecțiune. Domnul Isus le spune că la fel cum menținerea unei doctrine corecte în cap și folosirea mâinilor în slujire sunt necesare în mărturie, și menținerea unei inimi în flăcări este la fel de necesară. Nu era niciun fel de problemă cu mințile și mâinile lor; singura problemă era la inimă, iar Domnul Isus adresează această problemă în felul următor, „Dacă nu corectezi acest lucru, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”.

În lumina acestor pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, nevoia de veghere asupra vieții personale a predicatorului este evidentă. Dumnezeu a îngăduit ca prin aceste mijloace să ne putem hrăni inimile în mod constant. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru noi acea Carte pe care să o prețuim deoarece doar aici putem vedea fața acelui Dumnezeu pe care îl iubim, care ne-a împăcat cu Sine Însuși prin Isus Hristos. Ar trebui să-i citim cu atenție paginile pentru că dorim să cunoaștem voia Lui, și dorim să Îl adorăm. Ar trebui să ne găsim adesea și pentru mult timp în paginile Sfintelor Scripturi pentru că dorim ca în tot ceea ce facem să fim modelați de cuvintele Dumnezeului celui Viu.

RUGĂCIUNEA ÎN ASCUNS
Predicarea a ajuns vremuri rele, nu doar datorită eșecului slujitorului în domeniul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu propriei lui inimi, ci și datorită eșecului său în privința rugăciunii în ascuns. În Lectures To My Students (apărută în limba română sub titlul Sfaturi pentru predicatori, n.tr.), o carte pe care încerc să o citesc periodic, Spurgeon spune:

Este aproape inutil să vă recomand dulcea practicare a vieții devoționale personale, dar totuși nu mă pot abține. Pentru voi, ca ambasadori ai lui Dumnezeu, tronul harului posedă o virtute care depășește orice imaginație. Cu cât sunteți mai familiarizați cu curtea de judecată a cerului, cu atât vă veți pune mai mult încrederea în lucrurile cerești. Între toate influențele care lucrează împreună la formarea unui om onorat de Dumnezeu în slujire, nu știu niciuna mai puternică decât propria lui familiarizare cu tronul harului. Tot ceea ce poate face o materie de la facultate pentru un student, este vulgar și extern în comparație cu perfecționarea spirituală obținută prin comuniunea cu Dumnezeu. În timp ce slujitorul neformat se învârte pe roata pregătirii, rugăciunea este unealta marelui Olar prin care El modelează vasul. Toate bibliotecile și studiile noastre sunt doar goliciune comparate cu cămăruța noastră. Creștem, ne dezvoltăm grandios, și triumfăm, în rugăciunea privată.

Rugăciunea este singura care vă va ajuta în predicare; de fapt, nimic nu vă poate echipa mai glorios pentru predicare ca a coborî înprospătați de pe muntele comuniunii cu Dumnezeu pentru a vorbi cu oamenii. Nimeni nu este atât de capabil să stăruie de oameni ca aceia care au luptat cu Dumnezeu pentru acei oameni. Se spune despre Joseph Alleine: „Își revărsa chiar propria lui inimă în rugăciune și predicare. Implorările și îndemnurile lui erau atât de pline de afecțiune, atât de pline de zel, viață și vigoare sfinte, încât aproape îi copleșea pe ascultătorii lui. El se topea peste ei ca să dezghețe, să înmoaie și câteodată să dizolve inimile cele mai tari”. Rugăciunea poate că nu vă face elocvenți în felul oamenilor, dar vă va face elocvenți cu adevărat, întrucât veți vorbi din inimă. Și nu este acesta înțelesul cuvântului „elocvență”? Va aduce foc din cer peste jertfa voastră, și astfel va demonstra că este primită de Domnul.

Așa cum în timpul pregătirii predicii vor țâșni izvoare proaspete de gânduri ca răspuns la rugăciune, la fel va fi și în rostirea predicii. Majoritatea predicatorilor care depind de Duhul lui Dumnezeu vă vor spune că gândurile lor cele mai proaspete și cele mai bune nu sunt acelea care au fost premeditate, ci idei care au venit la ei zburând ca pe aripi de îngeri, comori neașteptate aduse într-o clipită de mâini cerești, semințe ale florilor paradisului aduse din muntele mirului.

Atunci când acea strălucire divină vine peste robul lui Dumnezeu, toate facultățile lui mentale se văd îmbunătățite și puterile lui de exprimare și capacitatea lui de a simți adevărul lui Dumnezeu sunt mărite peste măsura naturală. Atunci când este îmbrăcat cu Duhul, devine un alt om. Într-un mod misterios nouă, Duhul este pus în acțiune ca răspuns la rugăciune. Făgăduința Domnului nostru niciodată nu a fost negată: „cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” Așa cum Pavel a declarat în Filipeni 1, „Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos”. Doar în acest context al rugăciunii private adevărurile eterne pe care le afirmăm cu mintea devin realități vii. Cred, și aceasta este o mărturisire și un îndemn în același timp, că propriile mele cuvinte mă batjocoresc de prea multe ori atunci când predic – atunci când pot spune cuvântul „iad” și să nu simt oroarea lui; când pot să vorbesc despre cer și să nu fiu încălzit cu o strălucire sfântă în lumina faptului că acesta este locul pe care Domnul meu mi-l pregătește. Nu găsesc alt răspuns la această problemă decât să meditez timp îndelungat asupra pasajelor care vorbesc despre aceste realități spirituale, și să-i cer lui Dumnezeu Duhul Sfânt să le ardă în inima mea. Îl implor să mă facă să realizez că acele persoane pe care le privesc s-ar putea să audă aceste cuvinte teribile, „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic”. Cred că trebuie să îl implor pe Dumnezeu să mă facă să realizez că oamenii care îmi vor spune la usă, „Îți mulțumim pentru predică, pastore”, sunt aceiași care într-o zi vor scoate strigătele și vaietele condamnaților. Trebuie să îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să cred aceste lucruri, să mă ajute să le predic pentru ca alții să știe că le cred cu adevărat. Adevărul care a ars duminica poate fi rece ca gheața luni. Adevărul care a ars în cămăruță sâmbăta poate fi fără viață duminica. Adevărurile primite în încercarea așteptării după Dumnezeu pot fi menținute în căldura lor doar în același context. Dacă citesc așa cum trebuie biografiile marilor oameni ai lui Dumnezeu, găsesc că aceasta este mărturia lor unanimă. Toți cu un singur glas declară că dacă slujirea lor a avut un secret, a fost acesta: omul, cultivând viața lui interioară în prezența lui Dumnezeu. De aceea, vă propun afirmația că dacă luăm în considerare ce este greșit în felul de a predica în ziua de azi, aceasta este rădăcina problemei.

Dacă oamenii care dau învățătură ar sta pe genunchi cercetând în amănunt Scripturile, nu ar mai da niciodată învățătura pe care o dau în numele ortodoxiei. Dar ei nu stau pe genunchi cercetând Scripturile, și de aceea doar spun ca papagalii ceea ce au spus colegii lor. Cum am putea noi care spunem că credem doctrinele biblice să vorbim despre ele într-un mod atât de superficial dacă primim aceste adevăruri de la Dumnezeu în contextul unei comuniuni vii cu El? Vom vorbi despre ele cu strălucirea și cu focul din cer în sufletele noastre dacă le primim în strălucirea prezenței Lui. Din pricina acestui lucru, problema predicării din ziua de azi se găsește în omul care predică, în primul rând în zona vieții lui devoționale personale.

PIETATEA PRACTICĂ

Un alt domeniu de eșec în om este acela al evlaviei practice. Slujirea multor biserici este foarte împiedicată din pricina absenței pietății practice în viața bătrânului învățător. Este important că în 1 Timotei 3, după ce menționează că omul trebuie să fie fără pată, Pavel imediat trece la un domeniu specific, și anume cel al vieții private a potențialului prezbiter. „Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, cari să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare, căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” Și spun, nu în mod acuzator, ci cu o adevărată preocupare, că multe slujiri de predicare ale unor slujitori prețioși ai lui Dumnezeu le sunt respinse din pricina eșecului pietății practice în sfera vieții private. O situație mi-a atras atenția recent, în care unui slujitor i s-a cerut să demisioneze din biserică pentru limba clevetitoare a soției lui. Problema nu a fost în esență mesajul omului sau slujirea lui, ci eșecul de a-și conduce propria lui casă și de a o pune la punct pe soția lui în domeniul limbii ei bârfitoare. Cum îndrăznim noi slujitorii să îi chemăm pe alții la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă noi suntem total neascultători în acest domeniu? Dumnezeu spune clar că, pentru a fi calificați pentru poziția de prezbiter învățător, propriile noastre case trebuie să fie bine conduse. Nu spune că trebuie conduse perfect; nu spune că avem puterea de a insufla har în sufletele copiilor noștri. Dar, dacă noi nu avem principii clare și dacă viețile noastre nu au suficientă greutate în propriul lor exemplu evlavios de a ne conduce casa, cum putem să conducem Casa lui Dumnezeu? Asta este întrebarea vitală. Convingerea mea este că dacă un om eșuează în îndeplinirea acestei cerințe, nu are niciun drept în plus de a rămâne în lucrare față de cazul în care ar eșua în îndeplinirea a oricărei alte cerințe. Intenția mea nu este să judec în cazuri individuale, pentru că judecata este lucrarea lui Dumnezeu, dar cu siguranță nu poate fi de la Dumnezeu faptul că, în foarte multe biserici, este puțină putere la amvon pentru că viața slujitorului are o calitate atât de proastă în domeniul pietății practice, în special în treburile personale.

Un alt domeniu al pietății practice care ascunde un pericol special pentru lucrător este acela al limbajului extra-profesional. Un drag slujitor al lui Dumnezeu mi-a zis odată, „Nu poți să fi și clovn și profet în același timp. Trebuie să faci o alegere”. Sper că am făcut alegerea corectă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim oameni cu adevărat și că ar trebui să simțim că este ceva păcătos în capacitatea naturală de a râde, și în euforia naturală care provine dintr-un râs sănătos. Dar efortul nenatural de a fi un glumeț între cei din congregația noastră trebuie să fie lepădat. Tranziția de la clovn la profet este o metamorfoză grea. Dacă seriozitatea – nu sobrietatea firească, ci adevărata seriozitate – nu este semnul vieților noastre în contactul obișnuit cu congregația noastră, să nu ne așteptăm ca atunci când ne vom urca la amvon un proces magic îi va face să stea tremurând înaintea cuvintelor lui Dumnezeu. Mai degrabă vor crede că suntem actori de teatru. Dacă niciodată nu ne văd tratând lucrurile eterne cu seriozitate în prezența lor la nivel individual și extra-profesional, nu îi vom vedea prinși de sobrietatea acestor lucruri când le vom comunica în timpul slujirii. Problema cu predicarea noastră, fraților, este viața noastră care lasă de dorit în sfera pietății practice exprimate în viața privată și în vorbirea noastră.

Dați-mi voie să menționez un alt domeniu al pietății practice, acela al folosirii timpului nostru. Dacă oamenii te vor suspecta de lenevie, chiar dacă ai avea întâlniri ocazionale de nopți întregi de rugăciune cerând putere pentru predicare, totuși nu vei avea parte de ea. Dacă oamenii te vor suspecta de lenevie, respectul, care este parte din puterea predicării, se va duce. În lumina faptului că nu avem timp de pierdut, este o nevoie suplimentară de a fi oameni cu o mare auto-disciplină. Poate că vom face bine să ne facem propriul nostru orar, și să notăm cât timp acordăm cu adevărat rugăciunii și lucrării Cuvântului în noi. Prea adesea am devenit foarte pricepuți în nesfânta artă de a irosi timpul. Aș descrie acea artă ca fiind abilitatea de a fi ocupat cu lucruri banale neesențiale într-un asemenea mod încât ne înșelăm pe noi înșine și înșelăm congregația că suntem ocupați cu lucrarea Împărăției lui Dumnezeu.

CURĂȚIA MOTIVAȚIEI

Apoi, există problema curăției motivației. De multe ori, atunci când am vizitat biserici, am văzut pastori care veneau la mine [în mod foarte apologetic pentru că cred că și-au dat seama că lașitatea lor se vedea în timp ce vorbeau], și spuneau, „Acum, frate, sunt foarte bucuros că te afli aici săptămâna aceasta. Avem câteva situații pe care cred că Domnul îți va da libertatea să le atingi în predicarea ta. Avem câțiva tineri care stau în spate și se prostesc, și niciodată nu le-am zis nimic. Poate că tu vei putea. Apoi, mai avem o problemă...” și continuă tot așa și iar așa, cu probleme pe care ei știu că ar trebui să le înfrunte, dar pe care nu au avut niciodată curajul să le abordeze. Ah, fraților, câtă nevoie avem de curăția motivației dacă vrem să experimentăm putere în predicare!

Permiteți-mi să vă sugerez trei domenii care implică o motivație corectă:

În primul rând și cel mai important, frica de Dumnezeu. Cea mai bună definiție a fricii de Dumnezeu se găsește în Comentariu asupra cărții I Petru de John Brown, unde acesta folosește optsprezece pagini pentru a expune scurta frază „temeți-vă de Dumnezeu”. Esența comentariului lui asupra acestei secțiuni este că frica de Dumnezeu este o atitudine și o dispoziție în care cineva consideră zâmbetul lui Dumnezeu ca cea mai mare plăcere a sa, și prin urmare și scopul său primordial, iar încruntarea lui Dumnezeu ca fiind cel mai groaznic lucru, și astfel, cel care trebuie evitat cel mai mult. Un om care umblă în frica de Dumnezeu între oameni, ca slujitorul oamenilor, dar cu un ochi îndreptat spre zâmbetul sau încruntarea lui Dumnezeu, acela este omul a cărui motivație este de așa natură încât limba lui va fi liberă să vorbească gândul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis lui Ieremia: „Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul”. Ieremia Îi spusese deja Domnului, când El i-a făcut cunoscut că îl chema în lucrarea de profet, „Vezi că eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil”. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia, „Nu zice: „Sunt un copil”, căci te vei duce la toți aceia la care te voi trimite și vei spune tot ce-ți voi porunci”. În esență Dumnezeu zicea că chemarea lui în lucrarea de profet nu depindea de experiența sau de anii lui, ci Dumnezeu căuta un vas care să meargă acolo unde El îl va trimite și care să spună ceea ce El îi poruncește. În 1 Tesaloniceni 2:4 apostolul Pavel spune: „Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredințeze Evanghelia, căutăm să vorbim așa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima”.

Una dintre componentele predicării cu putere este să predici ca un om care a fost eliberat. Eliberat de ce? De efectele ademenitoare ale fricii de oameni. Niciodată nu vei fi liber să fii un instrument de binecuvântare pentru congregația ta dacă nu ești liber de efectele zâmbetelor și încruntărilor lor. Oamenii știu când poți fi cumpărat cu zâmbetele lor și lovit de încruntările lor. Nu le va lua mult timp să își dea seama dacă ești sau nu un om care este afectat ori de zâmbetele lor ori de încruntările lor. Un asemenea om este un om liber în Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Frica de oameni este o cursă”. O asemenea frică va aduce o cursă limbii tale, astfel că atunci când acele străluciri ale luminii spirituale vor veni la tine în timp ce ești la amvon, și vei avea aplicații care știi că vor înțepa și vor răni pe un anumit membru din biserică, dacă ochiul tău este pentru oameni, nu vei putea vorbi ceea ce știi că ar trebui să vorbești. Dar atunci când ești liber de cursa zâmbetelor și încruntărilor oamenilor, ești liber să fii un instrument de binecuvântare pentru ei. Dacă este ca puterea în predicare să fie mărită, trebuie să fie o întoarcere la curăția motivației, cuprinsă în frica de Dumnezeu.

În al doilea rând, motivația pură va implica dragostea de adevăr. Suntem chemați să vestim tot planul lui Dumnezeu [Vedeți Faptele 20:27]. Pavel declară că numai făcând acest lucru a fost nevinovat de sângele oamenilor. El a vestit întregul spectru al revelației divine. Există numai un motiv pentru care predicăm că oamenii sunt pierduți, înrobiți de păcatele lor, și sub condamnarea lui Dumnezeu, și acest motiv este că Dumnezeu spune că așa este, și din dragoste pentru adevărul Său îl proclamăm. Fie că este adevăr acceptabil sau inacceptabil, dragostea noastră pentru adevăr este atât de mare încât vrem ca întreaga lume să știe ceea ce Dumnezeu a descoperit.

Un al treilea domeniu atins de acest aspect al curăției motivației este dragostea de oameni. Sunt convins, fraților, că aceasta este ceea ce ne va conduce la predicarea aplicativă. Trebuie să avem o astfel de dragoste pentru oameni care să nu ne permită să stăm pe loc văzându-i dormind sub slujirea noastră. Trebuie să avem o astfel de dragoste care să ne conducă la un simț al responsabilității încât să facem tot ce ne stă în putință pentru a face adevărul lui Dumnezeu viu pentru ei. M’Cheyne a spus, “Omul care te iubește cel mai mult este omul care îți spune cel mai mult adevăr despre tine însuți”. În 2 Corinteni 7, Pavel pune o întrebare: “Îmi pare rău că v-am întristat?” Ca răspuns la întrebarea lui retorică a zis, „totuși acum mă bucur... pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință”. În altă parte a zis, „Mă iubiți mai puțin pentru că vă spun adevărul?” Și a continuat, “Îmi pare rău, dar am să vă iubesc oricum și am să continui să vă spun adevărul chiar dacă voi nu mă iubiți”. Ceea ce ne împiedică să fim credincioși oamenilor este în realitate o formă a iubirii de sine. Iubim sentimentele noastre atât de mult încât nu vrem să riscăm să ofensăm oamenii și să se supere pe noi. A, ei pot să piară în iad, dar totul este în regulă atâta timp cât pier iubindu-ne. Am auzit oameni zicând despre anumiți slujitori, “Acel om sigur a predicat fără frică”. Aceasta, fraților, ar trebui să se spună despre fiecare dintre noi, pentru că dragostea noastră de oameni trebuie să fie de o așa natură încât să fim gata să comunicăm adevărul, adevăr care poate nu le place, dar care este pentru binele și pentru mântuirea lor.

Ce este greșit în felul de predicare din zilele noastre? Cu siguranță, o parte din problemă este OMUL care predică, atât în sfera consacrării personale, cât și în cea a pietății lui practice, și a curăției motivației lui.


Partea a doua o găsiți aici.