După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”
Trebuie să facem evanghelizare [cum o face Pavel], pentru că evanghelizarea
înseamnă nu doar să faci o afirmație pozitivă despre puterea Evangheliei; noi
le arătăm oamnilor nevoia de Evanghelie. Altfel spus, trebuie să existe atât o
convingere în privința păcatului cât și o manifestare a mântuirii, și nu există
multe pasaje în Scriptură în care natura groaznică și caracterul păcatului să fie mai puternic evidențiate decât sunt în
această secțiune. Observați în acest sens metoda apostolică. După ce a făcut
afirmația generală în capitolul 1:16-17 despre Evanghelie, conținutul și
caracterul ei, continuă imediat să spună „Căci...”. „Căci mânia lui Dumnezeu se
descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor,
care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”, și prin ceea ce spune Pavel aici nu
face decât să ne readucă la acest lucru. Ai putea spune că versetele 10 la 18
din acest al treilea capitol nu sunt decât o expunere a versetului 18 din primul
capitol – mânia lui Dumnezeu care s-a descoperit împotriva oricăror necinstiri
și nelegiuiri ale oamenilor. Din această cauză trebuie să facă Dumnezeu ceva,
din acestă cauză Și-a trimis Dumnezeu Fiul – pentru că aceasta este starea
omenirii.
Prin urmare, când
apostolul evanghelizează, o face în acest fel. El nu vine înaintea oamenilor
pentru ca de la prima întâlnire să le zică: „N-ați vrea să fiți puțin mai
fericiți, sau n-ați vrea să aveți un Prieten, sau căutați voi un călăuzitor?”
El nu zice așa ceva. El nu începe cu așa ceva; lui îi este imposibil să facă
așa ceva. Ce rost are să pui asemenea întrebări dacă omul se află într-o
împărăție rea, dacă omul este sub păcat? Lucrul important nu este dacă sunt
fericit sau nefericit, sau orice altceva; întrebarea este: care este relația
mea cu Dumnezeu la judecată, în ce împărăție mă aflu eu? Dacă sunt sub păcat,
primul lucru pe care vreau să-l știu este cum pot ieși din acea stare ca să
intru sub har. Deci trebuie să spunem numaidecât că o evanghelizare care nu
începe cu o chemare la pocăință și prin conștientizarea naturii păcătoase a
omului este nebiblică. Este greșit să le spui oamenilor că pot veni la Cristos
așa cum sunt pentru că mai târziu se pot pocăi și pot învăța ceva despre păcat.
Apostolul nu face acest lucru și cred că nimeni altul n-ar trebui să o facă,
pentru următorul motiv: care este înțelesul cuvântului „Mântuitor”? Eu zic că
vin la Cristos. Mă arunc spre Cristos, Mântuitorul meu. Ce vreau să spun prin
aceasta? Din ce mă mântuie El? Care este conținutul mântuirii? Trebuie să aibă
un înțeles. Și în momentul când te oprești și pui această întrebare, înțelegi
imediat. Sarcina predicării este să le arate oamenilor că sunt sub păcat și să
le arate singura ieșire din păcat și ce înseamnă să fii „sub har”. Din această
privință, secțiunea aceasta este de o importanță supremă.
Extras din cartea
Dreapta judecată a lui Dumnezeu (Seria
Romani, #2), de Dr. Martyn Lloyd-Jones.
