Emanuel și-a dat seama că prin viclenia domnului Încredere-În-Sine, orașul Sufletul-Omului nu mai era dependent de El și Tatăl Lui; în schimb ei se încredeau în binecuvântările primite. La început, El S-a întristat mult din cauza căderii lor, apoi a încercat să-i facă să înțeleagă că drumul pe care mergeau era periculos. Prințul la trimis pe Marele Secretar ca să le interzică să-și continue acest drum. El a venit de două ori la ei și i-a găsit stând la masă acasă la domnul Încredere-În-Sine. Secretarul Și-a dat seama că ei nu vroiau să asculte și să facă ceea ce era pentru binele lor, așa că a plecat trist. Când i-a vorbit lui Emanuel despre indiferența lor, și El a fost cuprins de întristare și durere, gândindu-se să Se întoarcă la curtea regală a Tatălui Său.
Cât timp a rămas în Sufletul-Omului înaintea plecării lui, Prințul a fost mai retras decât înainte. Dacă venea în mijlocul locuitorilor orașului, conversația Lui nu mai era așa de plăcută și apropiată ca mai înainte. Când locuitorii orașului veneau să-L viziteze așa cum făceau din când în când, nu-L mai găseau la fel de disponibil ca în trecut. Mai înainte, la zgomotul pașilor lor, El alerga înainte să-i întâmpine la mijlocul drumului și să-i îmbrățișeze. Acum trebuia ca ei să bată mai insistent și de multe ori la ușă, ca și când El nu-i auzea.
Emanuel continua să se comporte astfel, sperând că Sufletul-Omului își va reconsidera faptele și se vor întoarce la El. Dar ei n-au ținut cont de acest fel de comportare față de ei, și nu au fost impresionați de amintirea bunăvoinței Lui. De aceea și Prințul S-a retras, mai întâi în secret în Palatul Lui, apoi la porțile orașului și în cele din urmă departe de Sufletul-Omului. El a părăsit orașul până aveau să-și recunoască greșelile și să caute prezența Lui cu toată seriozitatea. Și domnul Pacea-Lui-Dumnezeu s-a retras din poziția lui, și pentru un timp nu și-a mai îndeplinit funcția în oraș.
În această vreme, oamenii erau așa de împietriți în căile lor și așa de îndoctrinați de domnul Încredere-În-Sine încât plecarea Prințului nu a atins inimile lor. De fapt, ei nu și-au amintit de El după ce plecase, și absența Lui nu avea nici un impact asupra lor.
Într-o zi, bătrânul domn Încredere-În-Sine a dat un ospăț în orașul Sufletul-Omului. Pe atunci în oraș era un om care se numea Teamă-Evlavioasă. În trecut, el era destul de popular, dar acum nimeni nu-i acorda nici o atenție. Bătrânul Încredere-În-Sine a complotat să-l corupă pe domnul Teamă-Evlavioasă așa că l-a invitat la ospăț împreună cu vecinii săi.
Când a venit ziua, domnul Teamă-Evlavioasă a venit cu restul musafirilor. Toți mâncau și beau, dar numai acesta nu. Domnul Teamă-Evlavioasă stătea ca un străin: nici nu mânca, nici nu se bucura. Când Domnul Încredere-În-Sine a observat aceasta a început să-i spună:
- Domnule Teamă-Evlavioasă, nu vă simțiți vine? Păreți bolnav sau cu mintea tulburată. Am un medicament tonic făcut de domnul Uită-Binele care vă va face să vă simțiți cu o inimă ușoară și mult mai relaxat în mijlocul comesenilor noștri.
Domnul Teamă-Evlavioasă a răspuns discret:
- Domnule, vă mulțumesc pentru toată amabilitatea și ospitalitatea, dar nu vreau să beau băutura tonică a dumneavoastră. Însă am de spus ceva locuitorilor din Sufletul-Omului: 'Bătrâni ai cetății Sufletul-Omului, este ciudat să vă văd așa de veseli când orașul nostru este într-o stare așa de îngrijorătoare.'"
John Bunyan, Războiul Sfânt, ed. Stephanus, 1995, pag. 137-139
