O chemare la tăcere

Străvechii puritani aveau obiceiuri bune. Întâlnirea bisericii era simplă și umilă. De obicei se cântau două sau trei cântări (toată adunarea, fără instrumente), se citea Cuvântul lui Dumnezeu, o persoană sau două se rugau, și se asculta predica. Desigur, nu în ordinea aceasta. Cântarea era răspunsul oamenilor la vocea lui Dumnezeu, adică la predică, un strigăt de bucurie către ceruri. Rugăciunea era diferită: ea avea loc în ceruri, în fața tronului de har. Predica avea locul întâi ca durată, deși, ca oameni smeriți, știau că ei aveau nevoie de glasul lui Dumnezeu, de mustrare, de mângâiere... erau grabnici la ascultare, înceți la vorbire, chiar și în relația lor cu Dumnezeu. Dar nici rugăciunea nici cântarea nu erau neglijate sau omise: nu erau mai puțin importante.

Dar se mai petrecea ceva în întâlnirile lor, care era total diferit ce ceea ce putem afla acum în biserici, fie baptiști, fie creștini după Evanghelie, fie penticostali... nu contează denominația. S-a eliminat acest element din activitățile bisericii. Judecați dacă nu este așa. Fără părere de rău, s-a șters complet următoarea practică:

Tăcerea.

Nu ar fi ciudat să nu știți ce doresc să spun cu asta. „Tăcere? Activitate?” Așa este. Un timp de meditare, de cercetare, de gândire profundă asupra lucrurilor lui Dumnezeu, sau asupra lui Dumnezeu. Sau, mai mult, o cercetare de sine. Cântarea era un răspuns la Cuvânt; liniștea, tăcerea, era altul. Sau poate chiar era un răspuns la cercetarea Duhului printr-o cântare. Dar nu era fixat, programat: era sporadic. Nu puteau ști când îi va cerceta Duhul lui Hristos! Nu împlineau ei oare Psalmul 77:6, care spune: „Mi-am amintit de cântecele mele din timpul nopții. Am cugetat în inima mea, m-am întrebat în duhul meu...”?  Înțelegeți: în timpul adunării aveau un timp de tăcere (nu de pauză), așa cum aveau un timp pentru cântare sau pentru predică. Era necesar. Meditația este necesară.

Cât de diferit de noi. Noi omorâm liniștea; ne este scârbă, ori frică de ea. O ucidem fără milă. Este dușmanul nostru, sau, cel puțin, o tratăm de parcă ar fi așa. Televizorul, în casele cucerite, este întotdeauna aprins. Nu putem conduce fără muzică, nu putem găti fără muzică, nu putem lucra, nici umbla pe drum, nici să stăm în orice împrejurare fără ea. Dacă o facem, este pentru că nu avem CD-player în mașină, sau nu avem căști sau un iPod (încă), ori boxele din casă nu pot fi date la volum mai mare. Muzica, chiar dacă e creștină, tot ucide liniștea; ea nu are prieteni! Cei mai bătrâni se miră, și nu le vine să creadă că mulți tineri adorm cu căștile în urechi.

Frică? Oare este liniștea ca o rază de lumină ce descoperă secretele inimii? Oare nu în tăcere ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine? Nu răsună glasul Domnului cu mai multă putere atunci când încercăm din răsputeri să-l ascultăm? Ne temem de ceea ce Dumnezeu are să ne zică?...

Psalmistul spune: „Cugetați când stați în pat și tăceți!” (Ps. 4:4). Sunt lucruri, fie un verset sau o afirmație din Scripturi, fie o cântare străveche, care ne închid gura, sau care trebuie să închidă gura, care fac să pornească rulmenții minții noastre și care fac ca gândurile noastre să își găsească desfătarea în acele adevăruri. Și să rămânem încremeniți; trupul nostru să nu poată suporta o asemenea descoperire. Vă îndemnăm să căutați asta. Și veți găsi. Și veți petrece veșnicia bucurându-vă în felul acesta. Psalmul 63 spune așa:

Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu!
Te caut cu ardoare;
îmi însetează sufletul după Tine,
îmi tânjește trupul după Tine
într-un pământ uscat, sterp
și fără apă.

Da, Te-am văzut în Lăcașul Tău cel sfânt
și am privit la tăria și la slava Ta.

Sufletul meu se satură de Tine ca de niște bucate grase și miezoase,
iar gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze.

Îmi amintesc de Tine în așternutul meu;
în timpul străjilor nopții cuget la Tine.

În același fel, vrem să meditați asupra lucrurilor pe care le veți citi aici. De aceea nu permitem comentarii: mulți scriu un comentariu, iar apoi spun: „S-a isprăvit!”. Și nu se mai gândesc la cele citite, nu încearcă să le aplice în viața lor. Ceea ce este contrar scopului acestui blog. Nu este în sine rău a scrie comentarii, a vă da cu părerea, dar puteți vedea cum se abuzează de acest lucru în ziua de azi. Un comentariu care nu zidește, este un comentariu inutil. Și lucrurile fără folos nu au nicio utilitate. Repet asta pentru că doresc să vă dați seama cât de lipsit de sens este a scrie ceva ce nu ajută pe nimeni! Este absurd! Dar ne grăbim să ne dăm cu părerea, ne fug degetele să scriem, să răspundem, să... să... să citească cineva ce am scris noi. Și dacă acesta este cazul, nu de la Isus am învățat-o, ci în școala Satanei.

Fraților și surorilor mai în vârstă: sunteți suficient de înțelepți să deosebiți înțelepciunea. Artistul recunoaște arta. Lucrurile scrise aici sunt aproape toate scrise de credincioși deja morți, deci „uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul lor de viețuire, și urmați-le credința” (Ev. 13:7). Faceți-o. Călcați pe urmele lor căci ei au călcat pe urmele lui Hristos.

Tinerilor, tinerelor: tăceți. Nu sunt departe de adevăr dacă afirm că opinia voastră este lipsită de importanță pentru ceilalți. Vreau să vă gândiți la asta, fiți tari, judecați-vă pe voi înșivă, tăiați mădularele vechi! Dacă vă întristează cele spuse, doresc să fie spre pocăință (2 Cor 7:9). Uitați-vă, băgați de seamă: într-un an părerea voastră s-a schimbat cu privire la nenumărate lucruri, nu mai gândiți ca înainte! Sunteți, ca tineri, duși de vânt, căci vă bizuiți pe înțelepciunea voastră, și pe părerea voastră. Se spune: „Ignoranța și lipsa de experiență sunt piedestalul mândriei”. Luați aminte la trăirea acestor oameni, învățați de la ei, stați pe înțelepciunea lui Hristos, pe Stânca Adevărată, lăsați ca C.H. Spurgeon, J.C. Ryle, Thomas Brooks... lăsați ca ei să vă învețe. Ei au călcat pe lumea asta înainte ca noi s-o fi făcut: merită respectul și ascultarea noastră.

„Bine este pentru om să poarte un jug în tinerețea lui. Să stea singur, și să tacă, căci Domnul i l-a pus pe grumaz. Să-și umple gura cu țărână... și să nu-și piardă nădejdea”(Plân. 3:28-29).

Veți împlini azi Cuvântul lui Dumnezeu? Cea mai adâncă dorință a sufletului nostru este să o faceți. Duhul Sfânt să vă ajute.

Citiți, deci, pe acești oameni. Vrem ca, de fiecare dată când veți citi un articol, să aveți înainte un scurt timp în care să vă spuneți clar: „Ce voi citi este pentru mine, lucruri la care voi cugeta și pe care le voi aplica în viața mea”.

Am dori să vă putem pune la dispoziție mai multe resurse, rugați-vă pentru noi în privința aceasta.

Cercetați-vă, meditați asupra Bibliei și asupra interpretării celor ce au fost canalul prin care noi am primit Vestea cea Bună. Gândurile să vă conducă la rugăciune reală.

„Stați în drumuri, uitați-vă, și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Ieremia 6:16).