[Aceasta predica este numarul 844, predicata la Metropolitan Tabernacle, Londra, in data de 6 Decembrie, anul 1868. Titlul original este "Justification by faith ilustrated by Abraham's righteousness", si o puteti citi intreaga aici]
Credinta nu poate fi propria sa dreptate, desi este natura credintei de a se uita in afara ei la Hristos. Daca vreun om spune „Credinta mea este dreptatea mea”, este evident ca el se increde in credinta sa. Dar aceasta e ceea ce fac toti ceilalti, si nu am fi in siguranta daca am face-o si noi. Noi dar, trebuie cu totii sa ne uitam in afara noastra, numai la Hristos, altfel nu avem credinta adevarata in nici un caz. Credinta trebuie sa priveasca la ispasirea si la lucrarea lui Isus, altfel ea nu este credinta Scripturii. De aceea, a spune ca credinta in ea insasi devine dreptatea noastra inseamna, cred eu, a rasturna complet esenta Evangheliei si a nega credinta care a fost data sfintilor o data pentru totdeauna.
Pavel spune, contrar unor religii* care se impotrivesc dreptatii imputate, ca suntem justificati si indreptatiti prin dreptatea lui Hristos. Despre asta vorbeste clar si cu bucurie. Ne spune, in Romani 5:19, „Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur Om, cei multi vor fi facuti drepti”. Versetul din Vechiul Testament care precede versetul citit in dimineata aceasta (predica este din Geneza 15:6) ne da un aspect exterior al justificarii, care ne este adusa prin credinta, si faptul ca un om care are credinta il invredniceste a fi numit om drept. In sensul acesta, Dumnezeu socoteste credinta unui om ca dreptate, dar adevarul acoperit, pe care Vechiul Testament nu ni-l arata atat de clar, este declaratia Noului Testament, care spune ca suntem primiti prin Preaiubitul nostru si justificati din pricina ascultarii lui Hristos.
Credinta justifica, dar nu in sau prin ea insasi, ci pentru ca se prinde de ascultarea lui Hristos. Scriptura spune: „Astfel, dar, dupa cum printr-o singura greseala a venit o osanda care a lovit pe toti oamenii, tot asa, printr-o singura hotarare de iertare a venit pentru toti oamenii o hotarare de dreptate care da viata” (Rom. 5:18). Cu acelasi scop este versetul acela din 2 Petru, versetul 1, capitolul 1: „Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos, catre cei ce au capatat o credinta de acelasi pret cu a noastra, prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos”. Dreptatea care apartine credinciosului este neprihanirea Dumnezeului si Mantuitorului nostru.
„Facut pentru Dumnezeu dreptatea noastra”. Aceasta este frumusetea vechiului nume de Mesia, care inseamna: „Domnul, dreptatea noastra”. Nu vreau sa intru in controverse despre dreptatea imputata in dimineata aceasta, vom discuta aceasta doctrina cu alta ocazie, dar ne incredem in ea. Pasajul acesta nu poate insemna ca credinta in sine, ca gratie sau virtute, devine dreptatea vreunui om. Adevarul este ca credinta ne este socotita ca neprihanire pentru ca Il are pe Hristos in mainile sale. Ea vine la Dumnezeu si se odihneste in ceea ce Hristos a facut, dependenta numai de ispasirea pe care Dumnezeu a infaptuit-o. Si, asa, Dumnezeu adnoteaza pe fiecare credincios ca drept. Nu pentru ceea ce este el in sine, ci pentru ca el este in Hristos. El poate avea o mie de pacate, si totusi va fi drept, daca are credinta. Poate a infaptuit pacate dureroase ca ale lui Samson, poate fi in intuneric atat de mult cum a fost Iefta, poate cadea ca David, poate aluneca precum Noe; dar cu toate astea, daca are o credinta vie si adevarata, el este adnotat ca drept si Dumnezeu il primeste.
*Aici Spurgeon foloseste cuvantul „secte”, dar opozitia cea mai mare impotriva neprihanirii imputate provine din partea catolicilor si ortodocsilor, care nu pot fi numiti sectari. Ei sustin neprihanirea infuzata, o neprihanire partiala si treptata, cu ajutorul faptelor.
