Bucuria sfinților și bucuria ipocriților - Jonathan Edwards

Primul fundament al desfătării pe care o experimentează un sfânt adevărat în Hristos este propria Lui perfecțiune; și prima temelie a desfătării pe care o are în Hristos este frumusețea Lui; El i se pare, în Sine, absolut vrednic de iubire și deosebindu-se dintre zece mii. Calea mântuirii prin Hristos reprezintă o cale plină de desfătări pentru el, din cauza manifestărilor dulci și admirabile ale perfecțiunilor divine în ea: doctrinele sfinte ale Evangheliei, prin care Dumnezeu este înălțat și omul umilit, sfințenia onorată și promovată, păcatul arătat ca dizgrațios și descurajat, iar dragostea fără plată și suverană manifestată, sunt doctrine slăvite în ochii săi și dulci pentru gustul său, înainte de a se gândi la vreun interes al său în lucrurile acestea. Într-adevăr, sfinții se bucură de interesul pe care Îl au în Dumnezeu și de faptul că Hristos e al lor, având un motiv important să facă astfel, dar nu acesta este izvorul principal al bucuriei lor. Ei se bucură mai întâi în Dumnezeu, Cel slăvit și desăvârșit în Sine, și apoi, ca lucru secundar, se bucură de faptul că un Dumnezeu atât de slăvit este al lor. Ei întâi au inimile umplute de dulceața vederii excelenței lui Hristos și a excelenței harului Său, a frumuseții căii mântuirii prin El, având apoi o bucurie secundară datorată faptului că un Mântuitor atât de desăvârșit și un har atât de excelent sunt ale lor.

Dar ceea ce este supra-structura sfinților este temelia ipocriților. Atunci când aceștia aud despre lucrurile minunate ale Evangheliei, despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu care Le-a trimis Fiul, despre dragostea lui Hristos față de păcătoși, prin care a mers la moarte pentru ei, și despre lucrurile mărețe pe care le-a câștigat și le-a promis Hristos sfinților; atunci când aud ei prezentate toate aceste lucruri cu elocvență, le pot da ascultare cu o mare plăcere, fiind înălțați de ceea ce aud; dar, dacă am examina bucuria lor, am vedea că nu are alt fundament decât acesta, și anume faptul că privesc aceste lucruri ca fiind ale lor, toate acestea înălțându-i, plăcându-le să audă despre dragostea cea mare a lui Hristos, care îi distinge atât de clar pe unii oameni de alții; fiindcă iubirea de sine, ba chiar și mândria însăși, îi fac să creadă că sunt foarte diferiți de ceilalți. Nu e de mirare că, având asemenea opinii încrezătoare despre starea lor bună, se simt bine ascultând aceste doctrine și sunt nespus de mulțumiți să audă cât de multe au făcut pentru ei Dumnezeu și Hristos. Astfel că bucuria lor este, de fapt, o bucurie în ei înșiși și nu în Dumnezeu.

Bucuria ipocriților are în vedere propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile și în sentimentele lor înălțătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înșiși. După ce au primit ceea ce ei numesc descoperiri sau experiențe spirituale, mintea lor este fascinată de acestea, admirându-și experiențele. Lucrul de care sunt fascinați și înălțați în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumusețea lui Hristos, ci frumusețea experiențelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înșiși: ce experiență minunată e aceasta! Ce descoperire măreață e aceasta! De ce lucruri minunate am parte! Astfel, ei așează experiențele lor în locul lui Hristos și a frumuseții și plinătății Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se bucură de experiențele lor admirabile; în loc să-și hrănească sufletele cu lucruri exterioare lor, și anume cu plăcerea dulce și atractivă a lucrurilor prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria experiență; ei își hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-și propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experiențelor creștinilor; dar aceștia folosesc experiențele ca pe niște semne pe care se bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a trăi pe baza experiențelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei, care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experiențelor, potrivit noțiunii corecte despre acestea.

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 193-194.

Domeniul suprem al emoțiilor - Jonathan Edwards

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată - și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți? Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea, ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi. De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.

Atitudinea creștinului față de el însuși - Richard Sibbes

["Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata." - Matei 12:20]

Ca să stabilim dacă suntem acest muc care mai arde încă și pe care Hristos nu-l va stinge, trebuie să ne amintim aceste reguli:

Trebuie să avem doi ochi: unul pentru a vedea imperfecțiunile din noi înșine și din alții și altul pentru a vedea lucrurile bune. „Sunt neagră”, spune Biserica, „dar sunt frumoasă” (Cânt. Cânt. 1:5). Cei cărora le place să caute nod în papură totdeauna duc lipsă de mângâiere și, prin slăbiciunile lor sunt predispuși să se hrănească cu astfel de lucruri amare care vor alimenta foarte mult boala care îi necăjește. Acestor oameni le place să privească numai partea întunecată a norului. Nu trebuie să ne judecăm întotdeauna potrivit cu sentimentele actuale, pentru că în ispite nu vom vedea nimic altceva decât fumul gândurilor neîncrezătoare. Focul poate fi ațâțat în cenușă, chiar dacă nu se vede. Iarna, viața este ascunsă în rădăcina.

Trebuie să ne păzim de raționamentele false, cum ar fi următorul: pentru că focul nostru nu arde ca al altora, înseamnă că nu avem deloc foc. Prin concluzii false putem ajunge să păcătuim împotriva poruncii de a nu face mărturisiri mincinoase împotriva noastră înșine. Fiul risipitor nu a spus că nu era fiu, ci că nu era vrednic de a fi numit fiu (Luca 15:19). Nu trebuie să ne încredem în evidențe false, dar nici să le negăm pe cele adevărate; pentru că astfel vom dezonora lucrarea Duhului lui Dumnezeu din noi și vom pierde ajutorul acelei evidențe care ar putea să ne crească dragostea pentru Hristos și care ne înarmează împotriva descurajărilor lui Satan. Unii greșesc atât de mult în punctul acesta de parcă ar fi fost angajați de Satan, „pârâșul fraților” (Apoc. 12:10) să pledeze pentru el acuzându-se pe ei înșiși.



Richard Sibbes, Trestia Frântă, p.102.