Se afișează postările cu eticheta Rugaciune. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rugaciune. Afișați toate postările

Vom Ajunge Fără Pată La Ziua Lui Hristos? - John Piper



Există o sfințenie susținută de credință pe care Pavel vrea ca convertiții lui să o păzească pentru ziua lui Hristos – ziua întoarcerii Lui, atunci când morții în Hristos vor fi înviați (1 Corinteni 15:23). Această sfințenie (pe care el o numește și „fără vină”,  „fără pată”, „fără prihană”, sau „curăție”) este certă prin credincioșia lui Dumnezeu,  condiționată de credința perseverentă, și dependentă de mijlocirea omului.

Certitudine

Pavel este sigur de că Dumnezeu va lucra această credință perseverentă și sfințenie în convertiții lui pentru ziua lui Hristos. Este parte din credincioșia lui Dumnezeu.

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. (1 Tes. 5:22,23)

„[Domnul nostru Isus Hristos] vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. (1 Cor. 1:8,9)

„Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. (Fil. 1:6)

Aceasta este nădejdea și siguranța lui Pavel pentru convertiții lui. Dar certitudinea perseverării în credință și sfințenie nu este automatică. Adică, această certitudine nu există în convertiți într-un mod în care credința și sfințirea lor să supraviețuiască fără lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Convertitul creștin ca o făptură nouă a lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17), nu are în el puterea de a persevera. Mai degrabă, făptura nouă conține legătura cu Acela care furnizează zilnic puterea de a persevera. Și această legătură este sigură, spune Pavel, pentru că este susținută în mod decisiv de Dumnezeu, nu de om. De aceea Pavel insistă, „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24; cf. 1 Cor. 1:9)

Condiție

Totuși, chiar dacă este cert pentru toți aceia care sunt făpturi noi în Hristos, Pavel le spune credincioșilor, „Și pe voi... [Hristos] v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină; negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință” (Col. 1:21-23).

Sfințenia pe care trebuie să o avem în ziua venirii lui Hristos este condiționată de continuarea în credință. Această condiție nu contrazice certitudinea. Dumnezeu este credincios; El o va face. Dar niciun credincios nu ar trebui să creadă că va fi pregătit să Îl întâlnească pe Hristos dacă nu „rămâne în credință”.

Credincioșia lui Dumnezeu este experimentată în faptul că trezește în noi harul pentru a ne ține continuu în credință. El ne păzește. Și face asta dându-ne pasiunea de a-L prețui pe El și de a urmări sfințenia.

Mijlocire

Pavel nu numai privește această dinamică desfășurându-se în viața convertiților lui. El se roagă pentru ei. Și ceea ce se roagă el este ca ei, de fapt, să fie curați și fără pată în ziua lui Hristos.

Este cert că vor ajunge siguri în credință și sfințenie la ziua lui Hristos. Această sosire este condiționată de credința perseverentă. Și rugăciunile lui Pavel sunt mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-i aduce în siguranță acasă.

Așa că, adevărul certitudinii lui Pavel să ne facă siguri. Adevărul condiției să ne facă serioși. Și adevărul mijlocirii să ne facă să ne înconjurăm cu frați și surori care mijlocesc pentru noi pentru credința și sfințenia noastră.

-------

Copyright 2012 John Piper. Used by permission.

Roagă-te Scriptura – Scotty Smith


Recuperez rugăciunea pragmatică centrată în sine – fiind un credincios care am petrecut mulți din primii mei ani în Hristos gândindu-mă la Dumnezeu mai mult ca la un fel de bunic darnic decât un Tată suveran. Rugăciunea, pentru mine, semăna mai mult cu programarea unui computer ceresc decât cu a te preda unui Stăpân iubitor. Am lucrat din greu la a pretinde promisiunile lui Dumnezeu pentru liniștea și comoditatea mea decât a fi eu pretins de scopurile lui Dumnezeu pentru Împărăția Lui.

Vai, aceasta a fost o manifestare a evangheliei centrate în om care mi-a deformat viziunea despre Dumnezeu și, prin urmare, mi-a slăbit practica rugăciunii. Din fericire, creșterea în har m-a condus la o înțelegere mai bună a evangheliei, ceea ce mi-a reorientat radical viața de rugăciune. Nu este un clișeu; ci este minunat de adevărat: evanghelia schimbă totul.

Nimic nu a fost de o importanță mai mare în creșterea mea în har și nimic nu s-a dovedit a fi mai roditor decât a învăța să mă rog Scriptura în timp ce port lentilele evangheliei. O abordare centrată pe evanghelie a rugăciunii prin Biblie va produce o minte informată despre voia lui Dumnezeu, o inimă înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu și mâini întinse în serviciul lui Dumnezeu. Toate aceste trei lucruri sunt esențiale vieții în Hristos, și toate trei vor curge din uniunea și comuniunea cu Hristos.

Deci, ce implică această disciplină doxologică de a te ruga Scripura? Nu sugerez că modul meu este singura cale, dar iată cum devotarea mea pentru studiul biblic și rugăciune a fost îmbogățită într-un mod extraordinar în ultimii ani.

A te ruga Scriptura cere să fim în Scriptură în mod regulat, de preferat zilnic. O “folosire sârguincioasă a mijloacelor harului” nu câștigă ceva pentru noi, în schimb ne aduce beneficii de orice fel. Noi nu putem ascunde Cuvântul în inimile noastre dacă nu zăbovim asupra paginilor Bibliei. Personal, cel mai bun timp de a mă întâlni cu Dumnezeu într-un mod liniștit, fără grabă, în așteptare, este dimineața devreme, dar fiecare dintre noi suntem diferiți.

Jack Miller, tatăl meu spiritual și profesor la Seminarul Teologic Westminster, m-a învățat importanța citirii prin toată Biblia și în același timp de a lăsa ca o parte mai mică din Scriptură să mă citească pe mine. Dacă nu suntem atenți, putem citi Scriptura pentru informație și inspirație în timp ce ne jucăm cu chemarea noastră la transformare. A avea Scriptura “citindu-mă” adâncește viața mea de rugăciune deoarece îmi expune păcatul, îl revelează pe Isus și mă face să fiu flămând și însetat după mai multă evanghelie.

Așa cum spunea Martin Luther, avem nevoie de evanghelie în fiecare zi pentru că uităm evanghelia în fiecare zi. Nimic nu se compară cu a ne cunoaște nevoia ca Isus să ne vindece de amnezia evangheliei. Nimic nu ne va înflăcăra atât de tare inimile ca o experiență proaspătă a harului lui Dumnezeu pentru nevoile noastre actuale. Având Biblia citindu-mă, mă convinge în mod constant de acest adevăr: nu există nimic mai mult decât evanghelia, este doar mai mult din evanghelie.

A te ruga Scriptura, prin urmare, ne cheamă la a-L căuta pe Isus în fiecare părticică a Bibliei, pentru că El este inima, pulsul și eroul evangheliei. Începând “de la Moise și de la toți proorocii” (Luca 24:27), vrem să descoperim tot ce s-a profețit și s-a promis despre Isus, pe măsură ce El este descoperit progresiv în istoria răscumpărării, de la Geneza până la Apocalipsa.

Toate promisiunile lui Dumnezeu își găsesc “da”-ul lor în Hristos (2 Corinteni 1:20), dar ele nu sunt “da”-ul lui Dumnezeu la toate capriciile și fanteziile noastre. Jack Miller m-a învățat să mă rog promisiunile lui Dumnezeu cu ochii fixați pe Isus și pe scopurile Împărăției Lui. Aceasta este o paradigmă importantă care ne schimbă de la a căuta versete pe care le putem numi, la a-L urma pe Hristosul pe care Îl putem cunoaște și sluji.

Mințile informate despre voia lui Dumnezeu și inimile înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu vor fi autentificate de mâinile întinse în serviciul lui Dumnezeu. Cu cât ne rugăm mai mult Scriptura purtând lentilele evangheliei, cu atât vom da mai puțin lui Dumnezeu părți mici din povestea noastră și, în schimb, ne vom gândi mai mult la a ne găsi locul în povestea Lui. Întrebarea cheie în viață nu este “Ce pot să fac pentru Isus?” în timp ce El este departe in cer. Ci mai degrabă este “Ce pot să fac cu Isus?” de vreme ce El este aici, acum. Fiecare dintre noi este chemat să trăiască ca un personaj în și un purtător al poveștii Lui de răscumpărare și restaurare.

A te ruga Scriptura implică logodire din toată inima cu Hristos în cele trei funcții ale Sale de profet, preot și rege:

Pentru că Isus este Profetul nostru – Cuvântul suprem al lui Dumnezeu – citirea Bibliei nu înseamnă doar a dobândi informații; ci înseamnă a-L asculta într-un duh de rugăciune pe Cel în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoștinței. Trebuie să-i acordăm lui Isus atenția noastră deosebită și conștiințele noastre eliberate prin har.

Pentru că Isus este Preotul nostru – Marele nostru Preot – trebuie să citim Scripturile în mod doxologic, deoarece Hristos este sacrificiul complet, finalizat pentru păcatele noastre, dreptatea noastră perfectă dată de Dumnezeu și Păstorul sufletelor noastre. Trebuie să Îi dăm lui Isus zdrobirea și adorarea noastră.

Pentru că Isus este Regele nostru – Regele regilor și Domnul domnilor – noi trebuie să ne rugăm Biblia cu capete plecate și vieți predate. Trebuie să îi dăm lui Isus reverența noastră smerită și ascultarea noastră plină de bucurie.


[articol apărut în "Controversy" Tabletalk, Ligonier Ministries & R.C.Sproul, Mai 2012]

Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 1 din 2)


Regret modul negativ în care acest subiect a fost abordat. Sunt convins că cei mai mulți dintre noi sunt în stare să observe chiar din titlu că aceasta va fi o încercare de a expune slăbiciunile existente în felul nostru de a predica. Mi-aș fi dorit ca titlul să sune puțin mai pozitiv. Poate „Idei pentru a îmbunătăți felul contemporan de a predica” ar fi fost ceva mai potrivit. Totuși, acesta este subiectul distribuit mie și voi încerca să rămân în acest cadru.

Ca și introducere, dați-mi voie să spun câte ceva despre sursele studiului meu. Cineva ar trebui să fie atotștiutor pentru a se pronunța cu exactitate absolută cu privire la tot ceea ce este greșit în felul contemporan de a predica. Pentru aceasta, acel cineva ar trebui să audă toate predicile existente în zilele noastre și să și fie în același timp înzestrat cu un dar analitic de necontestat. Evident, eu nu pretind nici unul din cele două lucruri mai sus menționate. Prin urmare, chiar dacă sursele analizate sunt limitate, sunt convins că observațiile făcute sunt valide. Am avut privilegiul să petrec 5 ani ca și predicator itinerant, fiind astfel expus unei secțiuni largi ale spectrului evanghelic din Statele Unite și Canada. În timpul următorilor 6 ani ca și pastor, am slujit în mai multe biserici și conferințe din diverse denominații. Sursele analizei mele reprezintă lucruri pe care le-am vazut și auzit în timpul slujirii mele.

Ar trebui să spun ceva și despre standardul de comparație. Un lucru este clasificat drept bun sau rău în funcție de poziția lui față de un standard absolut. Bineînțeles că în ceea ce reprezintă un mod bun sau eficient de a predica, nu există un singur standard atotcuprinzător. Totuși, cred că putem determina din Scripturi un standard clar cu privire la ceea ce înseamnă un mod bun de a predica, examinând modul în care predicau profeții, apostolii și Însuși Domnul Isus Hristos. Un alt termen de comparație poate fi viețile, lucrarea și predicile marilor predicatori din trecut. Când folosesc termenul „mari predicatori”, nu mă refer în principal la oameni recunoscuți în primul rând pentru abilitatea lor de a înfrumuseța adevărul lui Dumnezeu prin efecte retorice sau care sunt cunoscuți pentru valoarea lor în arta oratoriei. Mai degrabă, mă gândesc la oameni folosiți de Dumnezeu pentru a îndrepta pe alții către Dumnezu. În această categorie aș include oameni ca Whitefield, M’Cheyne, Spurgeon, Edwards, Baxter și Bunyan. Folosind predicile lor și efectele lucrării lor ca standard de bază, sper să putem face câteva comparații între lucrarea lor și lucrările din ziua de azi și astfel să observăm marele neajuns existent în felul contemporan de a predica, și să descoperim câteva din cauzele acestei situații deplorabile.

Cum ar trebui totuși să abordăm acest subiect destul de vast? Aș vrea să sugerez ideea că toate problemele întâlnite în felul contemporan de a predica sunt fie cauzate de omul care predică fie de mesajul pe care îl aduce. Să nu îndrăznim să separăm aceste două lucruri – omul și mesajul – deoarece există o strânsă legătură între om și mesaj în lucrarea de predicare. Vom considera ceea ce este greșit în felul de azi de a predica uitându-ne mai întâi la omul care predică, iar mai apoi la mesajul pe care acesta îl comunică.


OMUL

Aș dori să privim împreună la ceea ce este greșit în felul de azi de a predica, considerând omul care predică. Aș dori să stabilesc un principiu, ilustrat în Scriptură, iar apoi să îl aplic în câteva domenii specifice. Principiul este următoul: dacă nu vrem să înjosim predicarea la un simplu fel de artă a exprimării elocvente, nu trebuie să uităm niciodată că pământul din care răsare o predică puternică este însăși viața predicatorului. Aceasta este ceea ce face ca arta de a predica să fie diferită de alte arte de comunicare. O actriță celebră poate fi recunoscută pentru escapadele sale „morale”, poate trăi ca o prostituată de rând și totuși, la ora 8 într-o seară de miercuri, ea poate intra pe scena teatrului să joace rolul Ioanei D’Arc în așa fel încât să impresioneze până la lacrimi toată audiența. Felul în care ea trăiește poate fi total independent de felul în care își exersează talentul artistic. De asemenea, un actor, extravagant în viața de zi cu zi, poate urca pe aceeași scena pentru a-l interpreta pe Martin Luther în așa fel încât te face să simți fiori reci pe spate sau chiar să te determine să fii un predicator mai bun. Dar, din nou, e posibil să nu existe nicio legătură între felul cum acest actor a trăit înainte de a urca pe scenă și rolul interpretat de el pe scenă.

Scriptura ne învață că de-a lungul timpului pot apărea oameni cu daruri deosebite în lucrare, dar care sunt lipsiți de harul care duce la sfințire [vedeți Matei 7:21-23]. Istoria bisericii înregistrează fapte ale oamenilor folosiți în mod suveran de Dumnezeu pentru anumite lucrări, dar care s-au dovedit a fi lipsiți de acel har care produce sfințirea. Cred totuși, că această problemă particulară este caracteristică în primul rând acelor oameni implicați în lucrare, dar care nu locuiesc prea mult în mijlocul celor care îi ascultă și astfel viața lor nu are un impact prea puternic asupra lucrării lor. De aceea, limitând acest prinicipiu la contextul pastorului care predică, cred că este o regulă de aur [cu câteva excepții] faptul că o predică puternică este ancorată în viața predicatorului. Se spune pe bună dreptate că „viața lucrătorului este însăși viața lucrării”. Dacă prin predicare se înțelege comunicarea adevărului printr-un instrument uman, atunci efectul acelui adevăr astfel comunicat este fie amplificat fie diminuat de viața prin care vine. Secretul puterii lui Whitefield, M’Cheyne, și al celorlalți oameni menționați mai sus, se găsește în primul rând nu în conținutul predicilor lor sau în felul în care erau prezentate, ci mai degrabă se găsește în viețile lor. Viețile lor erau îmbrăcate într-o așa putere, iar ei au trăit într-o așa comuniune cu Dumnezeu încât adevărul a devenit un principiu de viață când era comunicat prin asemenea vase. Viețile lor consacrate au devenit ca un pământ pentru lucrările pe care le făceau. Acest principiu ar trebui să fie adevărat în viața unui pastor local. Cu cât tu și cu mine suntem mai cunoscuți de oamenii noștri, influența noastră va crește sau se va diminua în funcție de felul în care ne trăim viața.

Pentru a ilustra acest principiu din Scriptură, permiteți-mi să sugerez câteva pasaje pentru dvs, nu pentru o exegeză detaliată a textului, ci pentru a observa impactul puternic al adevărului pe care îl comunică. În epistola către Tesaloniceni, biserica pe care apostolul a avut privilegiul să o fondeze prin lucrarea desfășurată în mijlocul lor, Pavel scrie așa în 1 Tesaloniceni 1, „Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră. În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală. Căci știți ce fel de oameni am fost printre voi, de dragul vostru”. Pavel susține că există o legatură directă între Evanghelia vestită “cu putere, cu Duhul Sfânt și cu mare îndrăzneală” și felul de oameni care au propovăduit-o. Puteți observa cu ușurință că aceeași idee apare în versetul 10 din capitolul 2, „Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă și fără prihană față de voi care credeți”. Apoi, în versetul 13 spune, „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți.” Există o legătură vitală între aceste 2 lucruri. El spune pe de o parte, „știți ce purtare am avut printre voi”, iar pe de altă parte, „știm cum ați primit cuvântul”. Aceste 2 lucruri nu trebuie izolate. Pavel și tovarășii săi au stat ca mărturii vii ale puterii Cuvântului lui Dumnzeu, astfel încât atunci când au vorbit, acest Cuvânt a avut autoritate asupra ascultătorilor. Remarcați vă rog că apostolul nu se teme să folosească drept mărturie felul său de viață ca mărturie a validității lucrării sale de propovăduire.

În epistola către Tit există câteva instrucțiuni detaliate referitor la ceea ce Tit ar trebui să predice și să învețe. Pavel îl instruiește în versetul 7 din capitolul 2, “dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele”. Cu alte cuvinte, ca și slujitori ai lui Dumnezu, nu trebuie doar să proclamăm lucruri bune sub formă de poruncă, ci mai degrabă trebuie să prezentăm aceste lucruri bune printr-un bun exemplu. Apoi, bineînțeles, există acel pasaj din 1 Timotei 4:16 ca un clasic exemplu, „Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă”. În principiu, Pavel spune: “Timotei, neglijența în viața ta personală va duce la o slăbiciune în exercitarea responsabilității pentru sufletele peste care Duhul Sfânt te-a făcut responsabil. Când o să încetezi să veghezi asupra propriei vieți, vei eșua de asemenea să veghezi asupra vieților celor pe care îi slujești ca și păstor”. Fac aceste afirmații ca unul care crede fără niciun fel de rezerve ceea ce spune Pavel cu privire la planul neschimbabil al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea celor aleși. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm acest lucru atât de evident din întâia epistolă către Timotei, și anume că Timotei nu ar putea fi un instrument folosit de Dumnezeu dacă nu și-ar chibzui foarte bine propria viață și învățătură.

Este foarte interesant faptul că prima cerință pentru un episcop, așa cum reiese din Timotei 3:1 și Tit 1:6, nu este de ordin doctrinal ci experimental. „Dacă dorește cineva să fie episcop, acesta este un lucru bun. Episcopul trebuie să fie” – și care este primul cuvânt? - fără prihană. El trebuie să fie cunoscut ca un om evlavios. În pasajul din Tit, apare o alta cerință, și anume „să se țină de Cuvântul adevărat”. Totuși, prima cerință rămâne cea din domeniul vieții personale. De ce? Pentru simplul motiv că Pavel a trăit și a lucrat cu convingerea că viața unei lucrări este însăși viața lucrătorului. Cred că aceste pasaje sunt suficiente pentru a enunța acest principiu, deși există multe alte pasaje care pot fi citate pentru a susține acest lucru. Nu mă miră deloc că felul de a predica a luat-o complet razna când vedem că cerințele pentru o astfel de lucrare, așa cum sunt ele enunțate de apostolul Pavel, au fost lăsate de o parte. În consiliile de ordinare, abilitățile oamenilor de a detecta până și cele mai fine erezii sunt testate ore în șir, fără a se pune prea mare accent pe evlavia din viața personală și de familie, lucruri pe care apostolul Pavel le pune în capul listei de cerințe pentru ordinarea în lucrare.

CONSACRAREA PERSONALĂ

Prin observarea slăbiciunilor personale și pe cele ale fraților mei din lucrare, sunt obligat să trag concluzia că modul contemporan de a predica este defectuos datorită unor neglijențe în anumite domenii. Mai întâi de toate este sfera consacrării personale. Am spus mai devreme că o parte din aceste concluzii se bazează pe observațiile mele din perioada când mergeam dintr-o biserică în alta ca și predicator ambulant. Una din cele mai tulburătoare descoperiri din această perioadă a fost faptul că foarte puțini lucrători au o viață devoțională personală sistematică. Am făcut un obicei din a mă întâlni cu pastorul-gazdă pentru a ne ruga împreună și a împărtăși probleme și alte lucruri de interes comun. După ce treceam de momentele de introducere și incepeam să fim sinceri unul cu celălalt în fața Domnului, și sa ne mărturisim păcatele și să ne rugăm unul pentru celălalt, auzeam tot mai des faptul că, Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai fie o Carte Vie pentru consacrarea în relația cu Hristos, ci mai degrabă devenise manualul oficial pentru îndeplinirea îndatoririlor profesionale. Este oare de mirare că există o asemenea răceală a inimii? Este oare de mirare că nu există o dorință de aplicare a Scripturii, când marea majoritate a predicatorilor contemporani admit că nu se expun pe ei înșiși în mod sistematic Cărții lui Dumnezeu pentru scopul iluminării și sfințirii personale?

În 2 Timotei 3, un capitol pe care ne place să-l cităm când dorim să demonstrăm inspirația divină a Sfintelor Scripturi, există un cuvânt foarte important, spus nouă, ca și slujitori ai lui Dumnezeu. Apostolul îi spune lui Timotei în versetul 15, „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi”. Iar prima întrebuințare, este aceasta, „ele pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus”. Cu alte cuvinte, te-au condus spre credința în Hristos și spre mântuirea care este în El. Dar, Timotei, aceasta nu este singura întrebuințare a Scripturilor. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Se observă clar că Scripturile inspirate sunt pentru pefecționarea și creșterea omului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, totalitatea revelației divine ar trebui să aibă ca funcție principală în viața slujitorului lui Dumnezeu, însăși sfințirea acestuia. Niciun predicator nu este potrivit pentru lucrare doar prin faptul că posedă darul de a analiza un text și abilitatea de a-l exprima în cuvinte. Dacă cuvântul pe care îl propovăduiește altora nu a fost mai întâi un instrument pentru instruire personală în vederea sfințirii, el nu este potrivit să-l propovăduiască altora. Acesta este rolul Cuvântului lui Dumnezeu în viața predicatorului, și aceasta este întrebuințarea Sa principală. Ca și predicatori, tu și cu mine suntem mai întâi de toate creștini, și abia apoi, predicatori creștini. Și această ordine nu trebuie niciodată inversată. Tu și cu mine trebuie să veghem mai întâi asupra noastră și apoi, și numai apoi, asupra doctrinei. Trebuie mai întâi să ne mântuim pe noi înșine, și abia apoi pe cei care ne ascultă. Ieremia spune, „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele”. De prea multe ori trebuie să mărturisim, „când am primit cuvintele Tale, le-am analizat, iar cuvintele Tale au devenit pentru mine materia primă pentru predica ce-o aveam în minte”. Prin contrast, profetul spune, „când am primit cuvintele Tale, le-am folosit pentru mine – le-am simțit puterea în viața mea”. Aceasta este ceea ce Pavel îi spune lui Timotei – „Lasă acest Cuvânt să te învețe. Însușește-ți doctrina pe genunchi, cu Scriptura deschisă, astfel încât advărul să nu vină doar ca o simplă propoziție în mintea ta, ci să vină ca un principiu de viață care să sape adânc în inima ta. Lasă Cuvântul să te învețe, Timotei. Lasă-L să te mustre, să te biciuiască, să te corecteze, să te instruiască pe calea sfințirii ca să fii pregătit și destoinic pentru orice lucrare bună”.

Inima îmi este zdrobită când mă gândesc la cuvintele Domnului nostru, adresate bisericii din Efes în cartea Apocalipsa. Începe printr-un cuvânt de apreciere. El vorbește despre corectitudinea doctrinei lor, despre administrarea corectă a disciplinei, dar, după aceste cuvinte de apreciere, El spune, „Dar ce am împotriva ta este ca ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. Intelectul lor era desăvârșit, mâinile le erau ocupate în slujire, dar inimile lor deveniseră reci, fără afecțiune. Domnul Isus le spune că la fel cum menținerea unei doctrine corecte în cap și folosirea mâinilor în slujire sunt necesare în mărturie, și menținerea unei inimi în flăcări este la fel de necesară. Nu era niciun fel de problemă cu mințile și mâinile lor; singura problemă era la inimă, iar Domnul Isus adresează această problemă în felul următor, „Dacă nu corectezi acest lucru, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”.

În lumina acestor pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, nevoia de veghere asupra vieții personale a predicatorului este evidentă. Dumnezeu a îngăduit ca prin aceste mijloace să ne putem hrăni inimile în mod constant. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru noi acea Carte pe care să o prețuim deoarece doar aici putem vedea fața acelui Dumnezeu pe care îl iubim, care ne-a împăcat cu Sine Însuși prin Isus Hristos. Ar trebui să-i citim cu atenție paginile pentru că dorim să cunoaștem voia Lui, și dorim să Îl adorăm. Ar trebui să ne găsim adesea și pentru mult timp în paginile Sfintelor Scripturi pentru că dorim ca în tot ceea ce facem să fim modelați de cuvintele Dumnezeului celui Viu.

RUGĂCIUNEA ÎN ASCUNS
Predicarea a ajuns vremuri rele, nu doar datorită eșecului slujitorului în domeniul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu propriei lui inimi, ci și datorită eșecului său în privința rugăciunii în ascuns. În Lectures To My Students (apărută în limba română sub titlul Sfaturi pentru predicatori, n.tr.), o carte pe care încerc să o citesc periodic, Spurgeon spune:

Este aproape inutil să vă recomand dulcea practicare a vieții devoționale personale, dar totuși nu mă pot abține. Pentru voi, ca ambasadori ai lui Dumnezeu, tronul harului posedă o virtute care depășește orice imaginație. Cu cât sunteți mai familiarizați cu curtea de judecată a cerului, cu atât vă veți pune mai mult încrederea în lucrurile cerești. Între toate influențele care lucrează împreună la formarea unui om onorat de Dumnezeu în slujire, nu știu niciuna mai puternică decât propria lui familiarizare cu tronul harului. Tot ceea ce poate face o materie de la facultate pentru un student, este vulgar și extern în comparație cu perfecționarea spirituală obținută prin comuniunea cu Dumnezeu. În timp ce slujitorul neformat se învârte pe roata pregătirii, rugăciunea este unealta marelui Olar prin care El modelează vasul. Toate bibliotecile și studiile noastre sunt doar goliciune comparate cu cămăruța noastră. Creștem, ne dezvoltăm grandios, și triumfăm, în rugăciunea privată.

Rugăciunea este singura care vă va ajuta în predicare; de fapt, nimic nu vă poate echipa mai glorios pentru predicare ca a coborî înprospătați de pe muntele comuniunii cu Dumnezeu pentru a vorbi cu oamenii. Nimeni nu este atât de capabil să stăruie de oameni ca aceia care au luptat cu Dumnezeu pentru acei oameni. Se spune despre Joseph Alleine: „Își revărsa chiar propria lui inimă în rugăciune și predicare. Implorările și îndemnurile lui erau atât de pline de afecțiune, atât de pline de zel, viață și vigoare sfinte, încât aproape îi copleșea pe ascultătorii lui. El se topea peste ei ca să dezghețe, să înmoaie și câteodată să dizolve inimile cele mai tari”. Rugăciunea poate că nu vă face elocvenți în felul oamenilor, dar vă va face elocvenți cu adevărat, întrucât veți vorbi din inimă. Și nu este acesta înțelesul cuvântului „elocvență”? Va aduce foc din cer peste jertfa voastră, și astfel va demonstra că este primită de Domnul.

Așa cum în timpul pregătirii predicii vor țâșni izvoare proaspete de gânduri ca răspuns la rugăciune, la fel va fi și în rostirea predicii. Majoritatea predicatorilor care depind de Duhul lui Dumnezeu vă vor spune că gândurile lor cele mai proaspete și cele mai bune nu sunt acelea care au fost premeditate, ci idei care au venit la ei zburând ca pe aripi de îngeri, comori neașteptate aduse într-o clipită de mâini cerești, semințe ale florilor paradisului aduse din muntele mirului.

Atunci când acea strălucire divină vine peste robul lui Dumnezeu, toate facultățile lui mentale se văd îmbunătățite și puterile lui de exprimare și capacitatea lui de a simți adevărul lui Dumnezeu sunt mărite peste măsura naturală. Atunci când este îmbrăcat cu Duhul, devine un alt om. Într-un mod misterios nouă, Duhul este pus în acțiune ca răspuns la rugăciune. Făgăduința Domnului nostru niciodată nu a fost negată: „cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” Așa cum Pavel a declarat în Filipeni 1, „Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos”. Doar în acest context al rugăciunii private adevărurile eterne pe care le afirmăm cu mintea devin realități vii. Cred, și aceasta este o mărturisire și un îndemn în același timp, că propriile mele cuvinte mă batjocoresc de prea multe ori atunci când predic – atunci când pot spune cuvântul „iad” și să nu simt oroarea lui; când pot să vorbesc despre cer și să nu fiu încălzit cu o strălucire sfântă în lumina faptului că acesta este locul pe care Domnul meu mi-l pregătește. Nu găsesc alt răspuns la această problemă decât să meditez timp îndelungat asupra pasajelor care vorbesc despre aceste realități spirituale, și să-i cer lui Dumnezeu Duhul Sfânt să le ardă în inima mea. Îl implor să mă facă să realizez că acele persoane pe care le privesc s-ar putea să audă aceste cuvinte teribile, „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic”. Cred că trebuie să îl implor pe Dumnezeu să mă facă să realizez că oamenii care îmi vor spune la usă, „Îți mulțumim pentru predică, pastore”, sunt aceiași care într-o zi vor scoate strigătele și vaietele condamnaților. Trebuie să îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să cred aceste lucruri, să mă ajute să le predic pentru ca alții să știe că le cred cu adevărat. Adevărul care a ars duminica poate fi rece ca gheața luni. Adevărul care a ars în cămăruță sâmbăta poate fi fără viață duminica. Adevărurile primite în încercarea așteptării după Dumnezeu pot fi menținute în căldura lor doar în același context. Dacă citesc așa cum trebuie biografiile marilor oameni ai lui Dumnezeu, găsesc că aceasta este mărturia lor unanimă. Toți cu un singur glas declară că dacă slujirea lor a avut un secret, a fost acesta: omul, cultivând viața lui interioară în prezența lui Dumnezeu. De aceea, vă propun afirmația că dacă luăm în considerare ce este greșit în felul de a predica în ziua de azi, aceasta este rădăcina problemei.

Dacă oamenii care dau învățătură ar sta pe genunchi cercetând în amănunt Scripturile, nu ar mai da niciodată învățătura pe care o dau în numele ortodoxiei. Dar ei nu stau pe genunchi cercetând Scripturile, și de aceea doar spun ca papagalii ceea ce au spus colegii lor. Cum am putea noi care spunem că credem doctrinele biblice să vorbim despre ele într-un mod atât de superficial dacă primim aceste adevăruri de la Dumnezeu în contextul unei comuniuni vii cu El? Vom vorbi despre ele cu strălucirea și cu focul din cer în sufletele noastre dacă le primim în strălucirea prezenței Lui. Din pricina acestui lucru, problema predicării din ziua de azi se găsește în omul care predică, în primul rând în zona vieții lui devoționale personale.

PIETATEA PRACTICĂ

Un alt domeniu de eșec în om este acela al evlaviei practice. Slujirea multor biserici este foarte împiedicată din pricina absenței pietății practice în viața bătrânului învățător. Este important că în 1 Timotei 3, după ce menționează că omul trebuie să fie fără pată, Pavel imediat trece la un domeniu specific, și anume cel al vieții private a potențialului prezbiter. „Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, cari să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare, căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” Și spun, nu în mod acuzator, ci cu o adevărată preocupare, că multe slujiri de predicare ale unor slujitori prețioși ai lui Dumnezeu le sunt respinse din pricina eșecului pietății practice în sfera vieții private. O situație mi-a atras atenția recent, în care unui slujitor i s-a cerut să demisioneze din biserică pentru limba clevetitoare a soției lui. Problema nu a fost în esență mesajul omului sau slujirea lui, ci eșecul de a-și conduce propria lui casă și de a o pune la punct pe soția lui în domeniul limbii ei bârfitoare. Cum îndrăznim noi slujitorii să îi chemăm pe alții la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă noi suntem total neascultători în acest domeniu? Dumnezeu spune clar că, pentru a fi calificați pentru poziția de prezbiter învățător, propriile noastre case trebuie să fie bine conduse. Nu spune că trebuie conduse perfect; nu spune că avem puterea de a insufla har în sufletele copiilor noștri. Dar, dacă noi nu avem principii clare și dacă viețile noastre nu au suficientă greutate în propriul lor exemplu evlavios de a ne conduce casa, cum putem să conducem Casa lui Dumnezeu? Asta este întrebarea vitală. Convingerea mea este că dacă un om eșuează în îndeplinirea acestei cerințe, nu are niciun drept în plus de a rămâne în lucrare față de cazul în care ar eșua în îndeplinirea a oricărei alte cerințe. Intenția mea nu este să judec în cazuri individuale, pentru că judecata este lucrarea lui Dumnezeu, dar cu siguranță nu poate fi de la Dumnezeu faptul că, în foarte multe biserici, este puțină putere la amvon pentru că viața slujitorului are o calitate atât de proastă în domeniul pietății practice, în special în treburile personale.

Un alt domeniu al pietății practice care ascunde un pericol special pentru lucrător este acela al limbajului extra-profesional. Un drag slujitor al lui Dumnezeu mi-a zis odată, „Nu poți să fi și clovn și profet în același timp. Trebuie să faci o alegere”. Sper că am făcut alegerea corectă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim oameni cu adevărat și că ar trebui să simțim că este ceva păcătos în capacitatea naturală de a râde, și în euforia naturală care provine dintr-un râs sănătos. Dar efortul nenatural de a fi un glumeț între cei din congregația noastră trebuie să fie lepădat. Tranziția de la clovn la profet este o metamorfoză grea. Dacă seriozitatea – nu sobrietatea firească, ci adevărata seriozitate – nu este semnul vieților noastre în contactul obișnuit cu congregația noastră, să nu ne așteptăm ca atunci când ne vom urca la amvon un proces magic îi va face să stea tremurând înaintea cuvintelor lui Dumnezeu. Mai degrabă vor crede că suntem actori de teatru. Dacă niciodată nu ne văd tratând lucrurile eterne cu seriozitate în prezența lor la nivel individual și extra-profesional, nu îi vom vedea prinși de sobrietatea acestor lucruri când le vom comunica în timpul slujirii. Problema cu predicarea noastră, fraților, este viața noastră care lasă de dorit în sfera pietății practice exprimate în viața privată și în vorbirea noastră.

Dați-mi voie să menționez un alt domeniu al pietății practice, acela al folosirii timpului nostru. Dacă oamenii te vor suspecta de lenevie, chiar dacă ai avea întâlniri ocazionale de nopți întregi de rugăciune cerând putere pentru predicare, totuși nu vei avea parte de ea. Dacă oamenii te vor suspecta de lenevie, respectul, care este parte din puterea predicării, se va duce. În lumina faptului că nu avem timp de pierdut, este o nevoie suplimentară de a fi oameni cu o mare auto-disciplină. Poate că vom face bine să ne facem propriul nostru orar, și să notăm cât timp acordăm cu adevărat rugăciunii și lucrării Cuvântului în noi. Prea adesea am devenit foarte pricepuți în nesfânta artă de a irosi timpul. Aș descrie acea artă ca fiind abilitatea de a fi ocupat cu lucruri banale neesențiale într-un asemenea mod încât ne înșelăm pe noi înșine și înșelăm congregația că suntem ocupați cu lucrarea Împărăției lui Dumnezeu.

CURĂȚIA MOTIVAȚIEI

Apoi, există problema curăției motivației. De multe ori, atunci când am vizitat biserici, am văzut pastori care veneau la mine [în mod foarte apologetic pentru că cred că și-au dat seama că lașitatea lor se vedea în timp ce vorbeau], și spuneau, „Acum, frate, sunt foarte bucuros că te afli aici săptămâna aceasta. Avem câteva situații pe care cred că Domnul îți va da libertatea să le atingi în predicarea ta. Avem câțiva tineri care stau în spate și se prostesc, și niciodată nu le-am zis nimic. Poate că tu vei putea. Apoi, mai avem o problemă...” și continuă tot așa și iar așa, cu probleme pe care ei știu că ar trebui să le înfrunte, dar pe care nu au avut niciodată curajul să le abordeze. Ah, fraților, câtă nevoie avem de curăția motivației dacă vrem să experimentăm putere în predicare!

Permiteți-mi să vă sugerez trei domenii care implică o motivație corectă:

În primul rând și cel mai important, frica de Dumnezeu. Cea mai bună definiție a fricii de Dumnezeu se găsește în Comentariu asupra cărții I Petru de John Brown, unde acesta folosește optsprezece pagini pentru a expune scurta frază „temeți-vă de Dumnezeu”. Esența comentariului lui asupra acestei secțiuni este că frica de Dumnezeu este o atitudine și o dispoziție în care cineva consideră zâmbetul lui Dumnezeu ca cea mai mare plăcere a sa, și prin urmare și scopul său primordial, iar încruntarea lui Dumnezeu ca fiind cel mai groaznic lucru, și astfel, cel care trebuie evitat cel mai mult. Un om care umblă în frica de Dumnezeu între oameni, ca slujitorul oamenilor, dar cu un ochi îndreptat spre zâmbetul sau încruntarea lui Dumnezeu, acela este omul a cărui motivație este de așa natură încât limba lui va fi liberă să vorbească gândul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis lui Ieremia: „Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul”. Ieremia Îi spusese deja Domnului, când El i-a făcut cunoscut că îl chema în lucrarea de profet, „Vezi că eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil”. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia, „Nu zice: „Sunt un copil”, căci te vei duce la toți aceia la care te voi trimite și vei spune tot ce-ți voi porunci”. În esență Dumnezeu zicea că chemarea lui în lucrarea de profet nu depindea de experiența sau de anii lui, ci Dumnezeu căuta un vas care să meargă acolo unde El îl va trimite și care să spună ceea ce El îi poruncește. În 1 Tesaloniceni 2:4 apostolul Pavel spune: „Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredințeze Evanghelia, căutăm să vorbim așa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima”.

Una dintre componentele predicării cu putere este să predici ca un om care a fost eliberat. Eliberat de ce? De efectele ademenitoare ale fricii de oameni. Niciodată nu vei fi liber să fii un instrument de binecuvântare pentru congregația ta dacă nu ești liber de efectele zâmbetelor și încruntărilor lor. Oamenii știu când poți fi cumpărat cu zâmbetele lor și lovit de încruntările lor. Nu le va lua mult timp să își dea seama dacă ești sau nu un om care este afectat ori de zâmbetele lor ori de încruntările lor. Un asemenea om este un om liber în Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Frica de oameni este o cursă”. O asemenea frică va aduce o cursă limbii tale, astfel că atunci când acele străluciri ale luminii spirituale vor veni la tine în timp ce ești la amvon, și vei avea aplicații care știi că vor înțepa și vor răni pe un anumit membru din biserică, dacă ochiul tău este pentru oameni, nu vei putea vorbi ceea ce știi că ar trebui să vorbești. Dar atunci când ești liber de cursa zâmbetelor și încruntărilor oamenilor, ești liber să fii un instrument de binecuvântare pentru ei. Dacă este ca puterea în predicare să fie mărită, trebuie să fie o întoarcere la curăția motivației, cuprinsă în frica de Dumnezeu.

În al doilea rând, motivația pură va implica dragostea de adevăr. Suntem chemați să vestim tot planul lui Dumnezeu [Vedeți Faptele 20:27]. Pavel declară că numai făcând acest lucru a fost nevinovat de sângele oamenilor. El a vestit întregul spectru al revelației divine. Există numai un motiv pentru care predicăm că oamenii sunt pierduți, înrobiți de păcatele lor, și sub condamnarea lui Dumnezeu, și acest motiv este că Dumnezeu spune că așa este, și din dragoste pentru adevărul Său îl proclamăm. Fie că este adevăr acceptabil sau inacceptabil, dragostea noastră pentru adevăr este atât de mare încât vrem ca întreaga lume să știe ceea ce Dumnezeu a descoperit.

Un al treilea domeniu atins de acest aspect al curăției motivației este dragostea de oameni. Sunt convins, fraților, că aceasta este ceea ce ne va conduce la predicarea aplicativă. Trebuie să avem o astfel de dragoste pentru oameni care să nu ne permită să stăm pe loc văzându-i dormind sub slujirea noastră. Trebuie să avem o astfel de dragoste care să ne conducă la un simț al responsabilității încât să facem tot ce ne stă în putință pentru a face adevărul lui Dumnezeu viu pentru ei. M’Cheyne a spus, “Omul care te iubește cel mai mult este omul care îți spune cel mai mult adevăr despre tine însuți”. În 2 Corinteni 7, Pavel pune o întrebare: “Îmi pare rău că v-am întristat?” Ca răspuns la întrebarea lui retorică a zis, „totuși acum mă bucur... pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință”. În altă parte a zis, „Mă iubiți mai puțin pentru că vă spun adevărul?” Și a continuat, “Îmi pare rău, dar am să vă iubesc oricum și am să continui să vă spun adevărul chiar dacă voi nu mă iubiți”. Ceea ce ne împiedică să fim credincioși oamenilor este în realitate o formă a iubirii de sine. Iubim sentimentele noastre atât de mult încât nu vrem să riscăm să ofensăm oamenii și să se supere pe noi. A, ei pot să piară în iad, dar totul este în regulă atâta timp cât pier iubindu-ne. Am auzit oameni zicând despre anumiți slujitori, “Acel om sigur a predicat fără frică”. Aceasta, fraților, ar trebui să se spună despre fiecare dintre noi, pentru că dragostea noastră de oameni trebuie să fie de o așa natură încât să fim gata să comunicăm adevărul, adevăr care poate nu le place, dar care este pentru binele și pentru mântuirea lor.

Ce este greșit în felul de predicare din zilele noastre? Cu siguranță, o parte din problemă este OMUL care predică, atât în sfera consacrării personale, cât și în cea a pietății lui practice, și a curăției motivației lui.


Partea a doua o găsiți aici.

Lecții de la un lepros - Jeff Noblit


În timp ce Isus era într-una dintre cetăți, se afla acolo și un om plin de lepră. Când L-a văzut pe Isus, a căzut la pământ înaintea Lui și L-a rugat zicând: 

– Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!

Luca 5:12

În Luca 5:12 un lepros venise la Isus și a căzut la pământ. Această acțiune a fost de umilință și de respect adânc pentru Domnul nostru. Apoi spune ceva interesant: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”. El nu se îndoia de puterea Domnului; știa că Hristos avea puterea. Dar se îndoia de voința Domnului! Un om, un lepros, care în momentul acesta poate să nu fie un credincios născut din nou, ne învață două doctrine esențiale despre Dumnezeu care aș vrea ca toți credincioșii și chiar și toți pastorii să le înțeleagă azi.

În primul rând, i-a zis lui Hristos, „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”. Cu alte cuvinte, „Știu că Tu ai puterea”. Această declarație face referință la credința lui și la omnipotența lui Dumnezeu. Credea într-un Dumnezeu atotputernic, omnipotent.

În al doilea rând, a spus, „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”. Declarația aceea descoperă o înțelegere umilă și face referință la credința lui în suveranitatea lui Dumnezeu. Înțelegea că Dumnezeu avea puterea să-i vindece lepra; doar că nu știa dacă era voia lui Dumnezeu să o facă.

În ziua de azi, prea puțini creștini și pastori pricep echilibriul acestor două doctrine. Cei mai mulți vor accepta omnipotența lui Dumnezeu, dar apoi, cu aroganță, dacă nu chiar blasfemiant, își declară propria lor suveranitate peste voia Lui. Unii dintre acești oameni spun celor bolnavi, „Dacă te rogi această rugăciune, Dumnezeu va face vindecarea”. „Dacă tu doar declari binecuvântarea, atunci Dumnezeu o va face”. „Dacă tu doar trimiți câțiva bani, Dumnezeu ți-i va întoarce înmulțiți”. Aceste feluri de asigurări nu sunt decât ritualuri superstițioase, mantre, și lucruri spectaculoase ce de fapt se trag din paganismul străvechi și s-au țesut în haina creștinismului, și nu este DELOC creștinism adevărat! E ca și când Dumnezeu este forța atotputernică, și dacă noi dăm cu formula magică, putem să Îl facem să ne împlinească tot ce dorim. El este obligat să ne dea însănătoșire, binecuvantare, sau orice altceva.

Leprosul ne învață un adevăr important și o doctrină valoroasă. Dumnezeu are puterea să facă orice – este omnipotent. Dar întrebarea e, „Doamne, vrei Tu?” Acesta este spiritul leprosului care trebuie avut înaintea Dumnezeului adevărat – o privire umilă și serioasă, înțelegând puterea Sa, și în același timp cedând suveranității Sale.

Scris de pastorul Jeff Noblit. Vizitați Anchored In Truth pentru mai multe resurse.

Te rogi? - J.C. Ryle



                Te întreb... dacă te rogi, pentru că obiceiul de a te ruga este cea mai sigură dovadă a faptului că cineva este creștin adevărat. Toți copiii lui Dumnezeu de pe pământ se aseamănă în această privintă. Din momentul în care cineva acceptă o religie, acceptă și realitatea că trebuie să se roage. La fel cum primul semn de viață al unui nou-născut este respirația, prima acțiune a oamenilor născuti din nou este rugăciunea. Reprezintă unul dintre semnele aleșilor lui Dumnezeu. Ei „strigă zi și noapte către El” (Luca 18:7). Duhul Sfânt, care face din ei făpturi noi, produce în ei sentimentul înfierii și îi face să strige „Ava! Adică: Tată!” (Romani 8:15)... Rugăciunea face parte din natura lor, la fel cum plânsul face parte din natura unui nou-născut. Ei înțeleg că au nevoie de milă și de har. Ei simt că sunt goi și slabi. Ei nu pot să facă altfel. Ei trebuie să se roage.

                Te întreb dacă te rogi pentru că nu există în religie o îndatorire mai neglijată decât rugăciunea particulară... Cred că există zeci de mii de creștini ale căror rugăciuni nu sunt altceva decât forme goale, seturi de cuvinte repetate ca de papagalul care nu se gândește la semnificația lor... Mulți, chiar și din cei care folosesc forme bune, își murmură rugăciunile după ce s-au culcat sau în timp ce se spală sau se îmbracă dimineața. Oamenii pot crede ce vor, dar s-ar putea ca, în ochii lui Dumnezeu, acestea să nu fie rugăciuni. Cuvintele care nu vin din inimă sunt total inutile pentru sufletul nostru la fel ca bătutul la tobe al păgânilor în fața idolilor lor. Unde nu există inimă, pot fi folosite buzele si gura, dar Dumnezeu nu a ascultat nimic; rugăciunea nu a avut loc...

                Ai uitat că nu este la modă să te rogi? Este unul dintre lucrurile de care mulți se rușinează. Există sute de oameni care preferă să înfrunte o furtună... în loc să recunoască public faptul că au obiceiul de a se ruga. Există mii de oameni care, dacă ar fi obligați să doarmă în aceeași cameră cu un străin, s-ar așeza în pat fără să se roage...

                Rugăciunea și păcatul nu locuiesc niciodată în aceeași inimă. Rugăciunea va arde păcatul sau păcatul va sufoca rugăciunea. Nu pot sa uit acest lucru. Privesc la viețile oamenilor. Cred că puțini se roagă.

                Te întreb dacă te rogi pentru că perseverența în rugăciune este secretul sfințeniei evidente. Este indiscutabil faptul că există mari diferențe între creștinii adevărați... Cred că diferența în nouăsprezece din douăzeci de cazuri se datorează obiceiurilor diferite în privința rugăciunii particulare. Cred că oamenii a căror sfințenie nu este evidentă se roagă puțin, iar cei a căror sfințenie este vizibilă se roagă mult.

                Permiteți-mi să vorbesc... celor care se roagă. Cred că unii dintre cei care citesc această broșură știu foarte bine ce este rugăciunea și au Duhul înfierii. Tuturor acestora le ofer câteva sfaturi și îndemnuri frătești...

                Fraților care vă rugați, dacă știu ceva despre inima unui creștin, atunci înseamnă că uneori sunteţi obosiți de rugăciunile voastre... Există puțini copii ai lui Dumnezeu care nu își dau seama că rugăciunea înseamnă conflict. Diavolul se înfurie cel mai tare pe noi când ne vede pe genunchi... Este esențial pentru sănătatea sufletului tău să faci din rugăciune activitatea tuturor celor douăzeci și patru de ore ale vieții tale... Orice altceva faci, practică și rugăciunea.

                Nu uita că poți lega timpul de rugăciune de dimineața și de seara prin rugăciuni scurte în tot timpul zilei. Chiar dacă te afli între semeni, dacă lucrezi sau te afli pe stradă, poți trimite mesaje înaripate tăcute lui Dumnezeu la fel cum a făcut Neemia înaintea lui Artaxerxes (Neemia 2:4). Să nu consideri niciodată că îți pierzi timpul când te afli cu Dumnezeu... Un creștin își dă seama că nu va pierde niciodată, pe termen lung, dacă se roagă.

                Spune-mi cum sunt rugăciunile unei persoane și îți voi spune care este starea sufletului său. Rugăciunea este pulsul spiritual. Prin ea poate fi evaluată sănătatea noastră spirituală... Oh, să fim mereu atenți cu rugăciunile noastre particulare.



                Extras din cartea „Rugăciunea... de la îndatorire la încântare”, scrisa de J.I. Packer, Editura Noua Speranță. Aici, autorii dau un citat din broșura „O chemare la rugăciune”, scrisă cu o sută de ani în urmă de J.C. Ryle. Broșura domnului Ryle costă doar trei lei; faceți click pe linkul dinainte pentru a o cumpăra. O recomandăm din tot sufletul.

Umblarea - Bob Jennings

CU DUMNEZEU. Enoh si Noe au umblat CU Dumnezeu (Geneza 5:24, 6:9). Aceasta vorbeste despre companie si intimitate, ca intre prieteni. Cand trezirea din Hebride s-a stins in jurul anului 1951, Duncan Campbell a fost intrebat daca viata nu mai era acum culminanta. El a raspuns ca nimic nu se compara cu umblarea zilnica cu Dumnezeu. Si ce promisiune ne este pusa inainte, “Totuși ai in Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4).

INAINTEA LUI DUMNEZEU. Avraam a umblat INAINTEA lui Dumnezeu (Gen 17:1). Aceasta vorbeste despre constiinta. Ochiul lui Dumnezeu este asupra noastra – fiecare pas pe care il facem, fiecare gand care ne trece prin minte. Crestinul este mereu constient de faptul ca are de a face cu Dumnezeul cel Viu.

DUPA DUMNEZEU. Iosia a urmat, sau a umblat DUPA Dumnezeu (2 Imparati 23:3). Aceasta vorbeste despre conformare, ascultare si urmare. Domnul Isus este conducatorul, iar noi calcam pe urmele Lui. El este pastorul oilor si noi mergem dupa El. Domnul Isus este exemplul nostru – un erou fara cusur – si vrednic de a fi urmat de catre noi. Oile intr-adevar isi urmeaza pastorul – “Oile Mele… vin dupa Mine” (Ioan 10:27). Vorba nu este suficienta. Iadul va fi plin de vorbareti – “Multi Îmi vor zice in ziua aceea… “ (Matei 7:22).

Crestinul stie ca nimic nu este mai important decat umblarea. Acesta este un subiect important de rugaciune.


[Articol preluat si tradus de pe Thoughts On The Way]

Rugaciunea Predicatorului - C.H. Spurgeon

                [Ce lucru greu este acesta de a extrage parti din predicile lui Sprgeon. Trebuie aruncat aurul pe bordul barcii... trebuie ales diamantul dintre rubii. Si este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaste care piatra este mai pretioasa... care are mai mult pret... care va imbogati mai mult.

                Acestea sunt cateva paragrafe din cartea „Lectures to my students”, scrisa de Charles Haddon Spurgeon, volumul 1, capitolul 3 (Lectia 3), numit „Rugaciunea privata a predicatorului”. Puteti achizitiona aceasta carte in engleza aici, cu livrare gratuita. In limba romana se numeste „Sfaturi pentru predicatori”, si o puteti gasi aici.]

                Desigur ca predicatorul este recunoscut mai presus de toate ca un om al rugaciunii. Se roaga ca un crestin de rand, in afara numai daca este un ipocrit. Se roaga mai mult ca un crestin de rand, in afara numai daca nu este calificat pentru oficiul care l-a luat. „Ar fi o monstruozitate”, sune Bernard, „ca un om sa fie cel mai inalt in oficiu si cel mai de jos in suflet; primul in statie si ultimul in viata”. Rugaciunea, preeminenta responsabilitatii pastorului, inconjoara cu o aureola toate celelalte relatii, si daca este fidel Stapanului sau, devine eminent din pricina rugaciunilor sale in toate relatiile. Ca cetatean, tara lui are avantajul mijlocirii sale; ca vecin, acei care stau la umbra lui sunt amintiti in cereri. El se roaga ca sot si tata; se lupta pentru a face devotionalele din familia sa un model pentru turma; si daca focul de pe altarul lui Dumnezeu ar arde mai putin in orice alt loc, in casa servului ales al Domnului focul este bine ingrijit – pentru ca el are grija ca jertfa de dimineata si de seara sa sfinteasca locuinta lui. Dar sunt rugaciuni ale sale care au de a face cu oficiul lui, si planuim in aceasta lectie sa vorbim despre acestea cel mai mult. El aduce cereri speciale ca pastor, si este apropiat de Dumnezeu in privinta aceasta, pe deasupra tuturor abordarilor celorlalte relatii.

[...]

                Citeam ieri o carte a Parintelui Faber, un antic al Oratorului, din Brompton, un minunat compus de adevar si eroare. In ea povesteste o legenda asupra acestei teme. Un anumit predicator, caruia predici converteau oameni cu gramada, primise o revelatie din ceruru ca nici una din convertirile acestea nu erau datorite talentului sau elocventei lui, ci rugaciunilor unui frate iliterat de rand, care sedea pe treptile amvonului, implorand la timp si la ne timp pentru succesul predicii. Poate sa se intample la fel cu noi in ziua in care totul va fi descoperit. Poate vom descoperi, dupa ce am lucrat mult timp si cu devotament predicand, ca toata onoarea apartine unui alt ziditor, caruia rugaciuni erau aur, argint si pietre pretioase, in timp ce predicarile noastre fara rugaciune au fost doar paie si fan.

                [...]

                Toti am auzit cum dusmanii cauzei Protestante erau infricosati de rugaciunile lui Knox mai mult decat se temeau de armate de zece mii de oameni. Celebrul Welch a fost de asemenea un mare mijlocitor pentru tara sa; obisnuia sa spuna: „ma intreb cum un crestin poate sa stea in patul sau toata noaptea fara sa se ridice sa se roage”. Atunci cand sotia lui, temandu-se ca se va imbolnavi, l-a urmat in camera in care s-a retras, l-a auzit implorand in fraze intretaiate: „Doamne, imi vei darui Scotia?” Oh, de am fi si noi la fel, luptand la miezul noptii, strigand: „Doamne, nu ne vei darui sufletele ascultatorilor nostri?”.

                Pastorul care nu se roaga in mod serios pentru lucrarea lui este fara indoiala un om ingamfat si zadarnic. Actioneaza ca si cum s-ar increde suficient pentru sine insusi, asa ca nu are nevoie sa apeleze la Dumnezeu. Si totusi ce mandrie lipsita de sens este a ne imagina ca predicarea noastra poate fi vreodata in ea insasi atat de puternica incat poate sa intoarca oameni de la pacatele lor, si sa-i aduca la Dumnezeu fara lucrarea Duhului Sfant. Daca suntem cu adevarat smeriti nu ne vom cobori la lupta pana cand Domnul ostirilor nu ne-a imbracat cu toata puterea, si ne-a zis: „Du-te in aceasta putere”. Predicatorul care neglijeaza a se ruga mult trebuie ca ii pasa foarte putin de lucrarea lui. Nu se poate sa-si fi inteles lucrarea. Nu a calculat valoara unui suflet, sau nu a estimat intelesul eternitatii. El este doar un angajat, atras de amvon din pricina bucatii de paine care apatine slujbei preotului si care ii este necesara, ori un ipocrit detestabil care iubeste lauda oamenilor si nu-i pasa de lauda lui Dumnezeu. Cu siguranta va deveni un simplu vorbitor superficial, acceptat unde harul este putin valorat si un show fara sens cel mai admirat. Nu poate fi dintre aceia care ara adanc si recolteaza din abundenta. Este un simplu trandav, un pierde-vara, nu un lucrator. Ca predicator are un nume din care traieste, iar acesta este mort. Schiopateaza in viata lui ca schiopul din Proverbe, ale carui picioare nu erau la fel, caci rugaciunea ii este mai scurta decat predicarea.