Pacea - C.H. Spurgeon

Viața spirituală este deci o viață a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roada Duhului însă este... pacea” (Gal. 5:22). „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Hristos (Ioan 14:27).

Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, priveliști frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este și cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine și toate ne reușesc, inima este mulțumită, liniștită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare și pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de liniște, dar în altă zi dibuim în întuneric și dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omenești și pacea adâncă a unei vieți spirituale, plină până la revărsare!

Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Fil. 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi și nu noi pe ea. O pace despre care spune prorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Hristos care locuiește înlăuntrul inimii noastre, pacea care nu poate fi tulburată de niciun fel de furtună. Aceasta este pacea plinătății Duhului Sfânt.

Suprafața mării e uneori dezlănțuită și bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are și adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace și liniște deplină, neatinsă de vânturi. Tot așa există și pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemișcate ale păcii, a cărei liniște netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există niciun neajuns, nicio rătăcire, niciun păcat, nicio greșeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăște din Dumnezeu care este însuși Dumnezeul păcii.

De aceea spune Hristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce crește sau decrește odată cu viața atât de schimbătoare, are puțină valoare; însă pacea lui Hristos este un dar imens. Hristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morții Sale groaznice. Îl aștepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferințele de nedescris și moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare și teamă față de ceea ce Îl aștepta, Hristos rostește  cuvintele minunate: „Vă dau Pacea Mea”.

De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundații din țară. Locuința prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alți vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putință, pe unii din oamenii expuși să fie luați de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenția îi fusese atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperișul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, vroia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frângie, dar aceasta și-a greșit ținta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului și când apăruse acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar și de data asta frânghia și-a greșit ținta în mod necruțător. Apoi, povestea prietenul, când dispăruse și ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperișul casei, își întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână și cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe fața ei. „Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nicio teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniștită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputință de a o descrie în toată măreția ei. A dat din cap cu recunoștință pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească”. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe fețele celor care eram de față. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărginește numai la iubirea creștină, pacea și puterea care le revarsă. Ci dă și o viață de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, capitolul 8, versetul 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă și o viață de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârșit o viață de îngăduință, de blândețe, credință și înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverși misionari sau teologi - ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39).

Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Viață din belșug - C.H. Spurgeon

„Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug”

(Ioan 10:10)

Călătorul care urcă într-o regiune muntoasă din Anglia va zări fără multă greutate un mic lac artificial care este rezervorul de apă potabilă al unui orășel din apropiere. Lacul își primește apele dintr-un mic râuleț de munte.

Într-o vară secetoasă, când debitul apei râulețului ca și apa din rezervor scăzuse mult, conducerea orașului a impus o mare restricție a consumului de apă, spre a nu se agrava situația locuitorilor.

Numai la vreo sută de kilometri distanță de această localitate se află un alt orășel de munte. Dar aici, chiar în centrul lui, izvorăște o vână puternică de apă, un izvor natural de o rară frumusețe și abundență. În aceași vară, când a domnit seceta cumplită, acest izvor vestit a alimentat pe locuitorii orășelului cu apă abundentă, fără ca debitul său să scadă cu ceva. Dimpotrivă! Apa se revărsa mereu cu aceași vigoare. Izvorul acesta, nu numai că înviora regiunea cu apele sale, dar a dat și orașului, pe bună dreptate, numele de „Izvorul minunat”. În timpul secetei acest oraș nu numai că a avut apă, dar a avut-o „din belșug”.

La fel este și cu viața Duhului Sfânt în copiii lui Dumnezeu. Unii au această viață lăuntrică în chip insuficient, ca râulețul sărac de munte; ei nu știu ce înseamnă plinătatea Duhului. Alții împlinesc în viața lor din plin cuvintele Domnului Isus Hristos, care amintesc: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug”. Aceasta înseamnă viața care se revarsă din belșug. Și cei plini de Duhul Sfânt revarsă binecuvântări îmbelșugate celor însetați din jurul lor.

Și acești oameni au parte de întristări, dar ele nu le pot răpi marea lor pace; zilele li se întunecă, dar credința lor se întărește și mai mult; loviturile suferințelor asupra lor sunt ca sonda de petrol, care, prin erupție, face să țâșnească liber și abundent petrolul. Un fluviu nestăvilit de rugăciuni țâșnește din inimile acestor oameni. Încrederea lor desăvârșită a adevenit a doua lor natură. Se împlinesc în ei cuvintele Învățătorului: „Ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14).

O asemenea viață au dus apostolii Domnului, după ziua memorabilă a Rusaliilor. Ei erau înainte timizi, fricoși, egoiști și nehotărâți, dar au fost transformați în trimiși ai lui Hristos: plini de curaj, jertfire de sine și eroism, vestind Evanghelia cu o minunată putere, cu bucurie de reușită sigură.

Un asemenea serv al Domnului a fost Ștefan: „plin de credință și de Duhul Sfânt” (Fapt. 6:5). La fel Barnaba: „un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință” (Fapt. 11:24). Primii diaconi aleși în funcția bisericii primitive erau „plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” (Fapt. 6:3). Apostolul Pavel era în călătoriile sale misionare mereu „plin de Duhul Sfânt” (Fapt. 13:9).


Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Dragostea - C.H. Spurgeon

La Galateni capitolul 5, versetele 22 și 23, avem tabloul roadelor bogate ale Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”.

Aici este descrisă viața Duhului, ca și o viață a iubirii creștine, ce se revarsă fără încetare. Ea privește pe Apostolii Domnului plini de râvna de a vesti tuturor Evanghelia dragostei lui Hristos. Să observăm dragostea arzătoare a lui Ștefan pentru sufletele pierdute. Să cercetăm inima caldă a lui Petru și mărturiile sale înflăcărate, care sunt toate o confirmare a asigurării sale: „Doamne, Tu toate le știi: știi că Te iubesc” (Ioan 21:17). Să privim la Apostolul Pavel, mistuit de o asemenea iubire față de oamenii muritori, cum numai Dumnezeu o poate împărtășii și cum numai El o poate depăși.

Tot așa au fost și predicatorii moderni ca David Brainerd; ca Adoniram Judson; sau J.G. Paton, care singur s-a exilat între canibali. Într-un oraș din provincie este un credincios care a fost mântuit în chip minunat de la o viață de păcat și necredință. Zile și săptămâni dearândul el își vede de treburile sale cu toată hărnicia. Apoi, deodată îl apucă o dorință puternică, nestăvilită, pentru mântuirea sufletelor pierdute. Apoi împins de Duhul Sfânt în singurătatea cămăruței sale, sufletul său este puternic copleșit de iubirea lui Dumnezeu față de cei pierduți în păcate. Omul se roagă ore întregi în lacrimi pentru mântuirea lor. Pe urmă, constrâns de puterea lui Dumnezeu, îl face să pornească prin localitățile învecinate, predicând Evanghelia lui Hristos, în cuvinte puternice, convingătoare, pline de iubire. Viața de iubire a Învățătorului său îi împinge la această activitate. În câțiva ani după pocăința sa, Dumnezeu a dăruit acestui serv al Său mai mult de 600 de suflete, ca rod al vieții sale de iubire care se revărsa în jurul său. Oare câți dintre noi, cei credincioși, avem o asemenea viață de iubire, care se revarsă în jurul nostru? Cunoaștem noi puterea, bucuria și plinătatea ei?


Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Hristos, Pâinea care satură - C.H. Spurgeon

Isus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” Ioan 6:35.

       Domnul întrebuințează în toate învățăturile Sale, pilde simple. Cugetă-te la faptul că se numește pe Sine pâine. Ce minunat e că cel mai obișnuit lucru de pe mesele noastre e cea mai deplină asemănare a lui Hristos! Gândiți-vă că atunci când credem în El, e ca și cum am mânca și am bea din El. Nimic n-ar fi mai plin de învățătură, însă nimic nu arată așa de mult umilința și dragostea Sa ca această pildă. Trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru simplicitatea Evangheliei. Domnul Isus, arătându-se în corp, devine pâinea sufletului nostru.

       Când privim la o pâine și ne gândim prin câte a trecut înainte de a fi ce este, ea ne preidică o mie de predici despre coborîrea lui Isus ca un bob de grâu, despre trecerea lui prin morile mâniei lui Dumnezeu și despre coacerea Lui în cuptorul morții, ca să devină păinea noastră. Vedem suferințele lui Hristos în fiecare fărămitură ce o ducem la gură. De ce nu? Căci Donul a scris Numele Său pe ceruri și ele ne vorbesc de dragostea Sa, soarele ne spune despre Soarele dreptății și toate stelele despre Steaua Betleemului. Nu poți deschide ușa sau să-ți iei o haină, fără ca ele să-ți amintească de Hristos. Fiecare picătură de rouă Îl oglindește și fiecare vânt Îi șoptește numele. Ziua și noaptea povestesc despre El și orele se sfătuiesc asupra lucrării Lui.

       1. Trebuie să-L primim pe Domnul Isus fiecare din noi personal. 

       Un Hristos neprimit nu folosește nimănui. Pâinea care nu e mâncată, nu stâmpără foamea noastră. Apa din pahar poate străluci ca cel mai frumos cristal, totuși nu va alina setea dacă n-o bem. Să-L ai pe Hristos personal în viața ta e lucrul principal și întrebarea e ce să faci ca să primești pe Hristos, Pâinea vieții, ca Mântuitorul tău personal?

       Textul ne spune: „Cel ce vine la Mine, nu va flămânzi niciodată”. Cred că aceasta înseamnă primul act al credinței, prin care omul intră în viața duhovnicească. Noi suntem înstrăinați de la Hristos, dar după auzirea Evangheliei, Duhul Sfânt ne ajută să cugetăm la convingerea că El e Mântuitorul de care avem nevoie. Înstrăinarea de El se schimbă într-o dorință după El și venim la picioarele Lui rugându-L să devină Mântuitorul nostru. Ne apropiem de el. Aceasta e apropiere a inimii și nu a picioarelor. Căci mulți s-au apropiat de El cu trupul, însă nu au venit la El într-adevăr. Erau lângă El cu corpul, dar între sufletul lor și El stătea păcatul. Puterea din El nu putea intra în ei.

       Aici, prin venire se înțelege dorință, rugăciune, învoire, încredere, ascultare. Înseamnă că aud cine e Hristos și învăț cum e Dumnezeu: că Isus e și om și Dumnezeu, că a venit în lume să ia păcatele oamenilor asupra Lui și să fie pedepsit în locul lor; aud aceste lucruri și le cred. Cred în Hristos și spun: „Dacă a murit pentru cei ce cred în El, eu mă încred în El; dacă S-a jertfit șa de mult încât poate spăla orice păcat, mă razim pe acest sacrificiu și-l fac temelia speranței mele.

       A doua descriere a modului în care Hristos devine al nostru, e credința. A crede în Hristos, înseamă a crede că El e Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul oamenilor, dar această credință cuprinde și altceva mai adânc. Poți avea cele mai exacte păreri despre Hristos – poți crede tot ce spune Biblia despre El – și totuși să nu ai credință mântuitoare. „Cine crede în Mine”. Ce ar fi dacă am pune „încrede” în loc de „crede”. „Cel ce se încrede”. ”Cel ce se reazimă pe Mine”. Știind că Hristos a venit să mântuiască pe păcătoși, credinciosul spune: „Atârn de El pentru mântuirea sufletului meu”. Știind că Isus a luat locul păcătoșilor, cred că El a luat locul meu și, prin jertfa Lui, păcatele mele sunt iertate.

       Devine Hristos Mântuitorul nostru în clipa când credem? Da, exct în clipa în care credem. Dar ce e cu viața nelegiuită din trecut? Ea e iertată în Numele lui Hristos. Dar dacă înainte de a-L primi pe Hristos n-ai făcut niciun bine, ci numai rău? Hristos a murit pentru nelegiuiți și e „în stare să mântuiască pe deplin pe cei ce vin la Dumnezeu prin El”. Dar să presupunem că greșești și după aceea. Ce se va întâmpla atunci? Vei fi curățit prin sângele prin care ai fost curățit la început. „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, cel neprihănit”.

       Să trecem acum la al treilea chip de a-L primi pe Hristos. Să-L mănânci și să-L bei. Trebuie să-L mâncăm și să-L bem pe Hristos. Sigur că nu să-I mâncăm și să-I bem sângele trupesc. Aceasta ar fi cea mai sigură cale spre pierzare Căci e o crimă să mănânci și să bei trupul și sângele cuiva.

       Ceea ce se înțelege prin a mânca și a bea pe Hristos e să-L primim prin credință în inimile noastre și mințile noastre să se hrănească din El. Auzim că e Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul sufletelor noastre. Primim acest adevăr în mințile noastre, așa cum primes oamenii hrana în gură. Când mâncăm, băgăm prima dată mâncarea în gura noastră. După cum ea intră în gură, așa Hristos trebuie să intre în inimă. Mâncarea e amestecată și noi îi descoperim gustul și bunătatea. Tot astfel sufletul nostru gustă din Hristos, se gândește la el, trăiește cu El și Îi descopere dragostea.

       După pocăință vedem pe Hristos mult mai măreț de cum L-am văzut la început. Am crezut în El cunoscându-L puțin. Dar încet, încet, pricepem împreună cu toți sfinții care sunt adâncimile și înălțimile dragostei Sale. Duipă cum un om care s-a hrănit bine, se scoală de la masă mulțumit, tot astfel în Hristos simțim că sufletul nostru a găsit tot ce-i trebuie, Hristos e totul, suntem plini de El, împăcați în El. Aceasta înseamnă să primești pe Hristos.

       Nu trebuie însă să uităm că Hristos spune să mâncăm trupul și sângele Său. Prin trupul Său înșelegem întruparea Sa. Sufletul nostru se hrănește cu adevărul istoric și real că „Dumnezeu era în Hristos”, că „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi” și oamenii au văzut slava Lui, ca și slava singurului născut din Tatăl.

       Apoi El ne spune să ne hrănim cu sângele Său. Aceasta înseamnă suferințele și moartea Sa ispășitoare. Adevărata băutură a păcatosului însetat e faptul că Hrostps a murit în locul Său. El care e „Dumenzeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a fost atârnat pe o cruce de lemn pe micul munte Calvar, lângă porțile Ierusalimului și acolo, într-un chin nespus demare, sub mânia lui Dumenzeu, a făcut o ispășire pentru păcatele tuturor celor ce cred în El. Aici e speranța mea și a ta, iubite frate.

       V-am arătat o Evanghelie pe care, dacă vreunul din voi o va urma, Hristos va fi al său. Aici e Hristos pe care poți să-L ai gratis, simplu încrezându-te în El. După cum vasul gol se umple când e pus în calea izvorului, după cum cerșetorul primește daruri pentru nevoile sale întinzând doar mâna, tot astfel poți avea pe Hristos simplu deschizând inima ta păcătoasă în calea Lui. Îl primești în dar; Dumnezeu ți-i dă fără plată. Dacă nu-L ai încă, nu e din pricină că El te-a respins, căci El n-a respins pe nimeni, ci din princiă că tu L-ai respins pe El. Iubit suflet păcătos, Dumnezeu Duhul Sfânt să te ajute să primești pe Hristos și să fii mântuit prin El.

       2. Al doilea punct al meu e: unde e primit Hristos, acolo e mulțumire deplină.

       Inima omenească își are foamea ei, căci ea strigă neîncetat: „Ah, dacă cineva m-ar iubi, dacă aș avea pe cineva a cărui iubire să umplă ființa mea”. Inimile oamenilor sunt frânte de dorul iubirii adevărate, ele se chinuiesc ca și omul cel mai însetat. Ele vânează și caută în toate părțile după iubire, dar sunt amarnic înșelate, căci pe pământ nu există un lucru vrednic de iubirea noastră. Dar când auzim că Isus Hristos ne-a iubit înainte de a fi lumea, și a murit pentru noi, dorințele inimii noastre sunt împăcate. Atârnă de Hristos, iubite suflete, singurul care poate alina foamea sufletului tău.

       Vreau să închei spunând că toți credincioșii mărturisesc adevărul de mai sus. Cum îți petreci tu Duminica? Unde se bucură sufletul tău în ziua Domnului? Te bucuri în mâncări sau în petreceri păcătoase? Am să ă spun în ce-mi găsesc eu plăcerea mai mult: când predinc pe Hristos sau când aud pe un predicator de la țară vestind Evanghelia. Nu mă interesează dacă face greșeli gramatice atâta vreme căt Hristos e în vorbirea lui. Orice e în legătură cu Hristos mă înveselește. Poți spune și tu același lucru despre tine? Câteodată, când predic despre Hristos – și predic despre El, „căci de fapt nu știu nimic altceva afară de Hristos și sunt hotărât să nu știu altceva între voi decât pe Hristos și pe El răstignit” - știu că mergeți acasă spunând: „Foarte bine, aceastea e ce ne trebuie, Hristos, jertfa pentru păcatele noastre și bucuria sufletului nostru”.


Transcris de pe Farul Creștin, găsit pe Monergism.ro

Despre enigma inabilității și responsabilității - C.H. Spurgeon

„Slujitorul beat tot slujitor e”

„Un slujitor beat este un slujitor, și este obligat să își îndeplinească însărcinarea; stăpânul său nu și-a pierdut dreptul din pricina deficienței omului său”.

    Nu este decât o presupunere, chiar dacă unii declară asta cu multă încredere, că inabilitatea elimină responsabilitatea. Așa cum autorul nostru arată, un slujitor poate fi prea beat pentru a împlini ordinul stăpânului său, dar serviciul lui încă îi mai este datorat stăpânului său.

    Dacă responsabilitatea ar începe și ar sfârși cu abilitatea, un om ar fi fără datorii din momentul în care îi este imposibil să plătească; și dacă un om ar simți că nu își poate controla temperamentul nu ar fi învinovățit pentru nervii lui. Un om poate fi obligat să facă ceea ce nu poate face: mincinosul obișnuit este obligat a spune adevărul, chiar dacă obișnuința lui de înșelătorie îl face incapabil de asta. Fiecare păcat îl face pe păcătos mai neputincios de a face ce este drept, dar standardul responsabilității lui nu se micșorează în proporție cu micșorarea capacității lui de a-l atinge, altfel ar însemna că cu atât mai depravat este un om de păcat cu atât mai puțin vinovate ar fi faptele sale, ceea ce este absurd.

    Fiecare creștin va mărturisi că este responsabilitatea lui de a fi perfect, și totuși se plânge de inabilitatea lui de a fi așa. Niciodată nu îi trece prin cap creștinului să se scuze de greșelile lui dând vina pe incapacitatea naturii lui; nu, aceasta este o altă cauză pentru tânguire.

    Standardul responsabilității este porunca lui Dumnezeu. Legea nu poate fi înjosită la starea noastră decăzută. Este păcat a neglija sau a încălca o poruncă divină. Toată teologia bazată pe ideea că responsabilitatea trebuie să fie măsurată conform abilității sau inabilității morale, este pătată de eroare de lucrul acesta.

    Doamne, fă-mă să-mi cunosc obligația pentru ca să mă smerești, și să mă ajute să îți cunosc harul Tău, numai prin care poate să fie produsă sfințenia în mine.

Extras din "Illustrations and Meditations: or, Flowers from a Puritan's Garden,"

Ce înseamnă să fii mântuit - C.H. Spurgeon

„Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:9).

     Nu vreau să intru în niște chestiuni prea adânci ale adevărurilor divine, ci vreau să explic calea simplă pe care orice om sau femeie poate deveni mântuit. O, dacă Duhul lui Dumnezeu ar binecuvânta cuvintele mele prin pocăința ascultătorilor mei!

     Evanghelia credinței.

     Observați mai întâi că Evanghelia pe care o vestește Pavel, e o Evanghelie a credinței. Și această Evanghelie a credinței e trimisă oamenilor rătăciți. Ea spune: „...dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”.

     Ce mare cuvânt e acesta: mântuit! Ce înseamnă sa fii mântuit? Înseamnă să fii scăpat de pedeapsa tuturor păcatelor tale, să fii ajutat să nu cazi în fundul adânc al iadului, să fii mântuit pentru totdeauna de întunerecul din afară, să fii izbăvit de mânia Celui prea Înalt și de focul cel veșnic. Oricine mărturisește pe Isus ca Domn și crede că Dumnezeu L-a înviat din morți, e mântuit de toate urmările și pedepsele păcatului.

     Mai mult: ești scăpat și de robia păcatului! Ești scăpat și de pornirea spre păcat și de vinovăția lui, căci petele lăsate de el vor fi spălate cu sângele Mielului, și vei fi alb ca zăpada. Norul negru al păcatului va fi înlăturat, împreună cu furtuna ruinătoare pe care o provoacă. Noi nu predicăm numai mântuirea de pedeapsa păcatului, ci mântuirea și de puterea lui de a te stăpâni. Ce mare har e să fii scăpat de puterea păcatului! Asta e dorința noastră cea mai mare. Dacă ar fi iertate toate păcatele noastre din trecut, noi însă am rămâne robi ai păcatului, foarte puțin am câștiga. Păcatul care ne-ar face să cădem din nou în fărădelegi și haina curățită ar fi murdărită îndată. Dar Domnul Isus a venit să ne scape de robia păcatului, să rupă lanțurile obiceiurilor și patimilor rele, să înfrângă influențele păcătoase care ne stăpânesc și să pună în noi un duh nou și o inimă nouă. El robește patimile noastre și face ca puterea păcatului să devină tot mai mică și a harului tot mai mare în inimile noastre. În sfârșit, El ne va prezenta în fața Tronului ceresc, curați și fără pată. Noi predicăm eliberarea de sub robia păcatului.

     Ținta credinței este Hristos

     Vedeți ce spune contextul textului nostru: „... iată cum vorbește neprihănirea pe are o dă credința: Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: „Cine se va pogorî în adânc?” (Să scoale adică pe Hristos din morți). Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta”. Și cuvântul acesta este cuvântul credinței care îl propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Adevărata credință, credința care mântuiește se îndreaptă numai și numai spre persoana și lucrarea Celui pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Credința se așează în fața lui Hristos și spune: „Dacă există undeva mântuire ea e în El”. Oare nu e scris: „Priviți la Mine și veți fi mântuiți toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul?” Ea se închină înaintea lui Isus din Betleem și vede nădejde în întruparea Sa. Ea călătorește prin câmpiile Iudeii cu Isus și vede speranță în iubirea Sa plină de milă față de sufletele pierdute. Ea se duce cu El în Ghetsimani, privind la fața Lui plină de sudori de sânge și începe să vadă aici iertare. Ea Îl privește murind în chinuri pe lemnul blestemat și strigă: „Viața mea e aici: dacă e vorba să fiu mântuit, aici e locul mântuirii”. Ea caută la Domnul în mormânt și vede cum El se scoală din morți. Atunci își înalță mâinile spre cer, de bucurie, căci înțelege de unde vine siguranța nemuririi în El. Apoi își ridică ochii în sus, spre tronul Celui preaînalt. Acolo găsește pe Hristos, mijlocind pentru păcătoși, ca Dumnezeu să-i primească și toate aceste o fac să se bizuiască numai pe Mântuitorul ei în viața de aici și cea dincolo.

     Credința adevărată e hotărâtă să caute numai la Hristos, Dumnezeul ei, căci știe că, în afară de El nu mai este nici o speranță. Scumpe prietene, tu ești mântuit când ai ajuns până aici. Când Hristos este toată mântuirea și toată dorința ta, atunci lucrarea harului a început în inima ta.

     Adevărata credință mărturisește.

     „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Vreau să adaug că mărturisirea cu gura e primul fapt al credinței. Multe suflete nu primesc bucurie în inima lor pentru că încă nu au mărturisit pe Hristos ca Domnul și Mântuitorul lor. Domnul nu-ți va da căldura credinței care înveselește inima, dacă tu nu ești gata să-L asculți, să-ți iei crucea și să-L mărturisești. Vreți să țineți seamă de acest lucru, voi, care strigați: „Vreau să fiu sigur de mântuirea mea?” Eu nu vă predic o Evanghelie ascunsă pentru oameni lași, nici o mântuire care să fie tăinuită ăn așa fel ca nimeni să n-o poată vedea. Nu, din porunca Domnului, vestesc o Evanghelie a eroismului, pe care n-o pot primi fricoșii și necredincioșii. Și totuși acesta e singurul drum spre Împărăția cerului. Aceasta nu e o religie a nopții negre unde te poți ascunde să nu te vadă nimeni. Să urmăm pe Hristos în lumina zilei. El spune: „De acea pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”.

     Vedeți că trebuie să mărturisim pe Isus ca Domn. Prin aceasta înțeleg că e principal în ce privește mântuirea să crezi că

Hristos e Dumnezeu

     Nu vreau să fiu aspru cu nimeni. Dar, după Cuvântul lui Dumnezeu, nu văd cum ar putea fi mântuit un om care nu crede în dumnezeirea lui Isus Hristos. El se scoate afară din cercul mântuirii căci îi tăgăduiește Mântuitorului tocmai lucrul principal, pentru a putea fi în stare să mântuiască: divinitatea Sa. Dacă e vorba ca un om să fie mântuit, el trebuie să creadă că Isus Hristos e Dumnezeu.

     Apoi, când mărturisești pe Hristos ca Domn, trebuie să înțelegi că El e Stăpân și Conducător. Trebuie să devii cu bucurie urmașul, slujitorul și supusul Său. Trebuie să mărturisești: „El e Stăpânul meu, El e Domnul meu, eu vreau să fiu soldatul Său. Dumnezeu L-a așezat în acest oficiu și eu mă supun Lui.

     Observați cât de limpede se arată cum să se facă mărturisirea: „cu gura ta”. Eu nu pot falsifica Biblia. Nu eu am scris aici. Ea scrie clar: „Dacă mărturisești deci cu gura ta...” Trebuie să rostești cu graiul tău viu, cu buzele tale, că El e Mântuitorul și Domnul tău. Nu trebuie numai să se vadă acest lucru în purtarea ta, ci trebuie să-l spui cu gura. El îți cere să faci acest lucru, pentru ca s-o rupi cu lumea care este de la cel rău.

     Bucuria credinței

Inima credincioasă are adevăruri de spus cu gura dar are și fapte pentru care se bucură. Textul spune: „...crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți”. Aceasta nu înseamnă numai să crezi că Isus a înviat din morți - ci să fii atât de convins de acest lucru, încât inima ta să fie încălzită și mângâiata în El.

     Învierea lui Hristos din morți e dovada că Dumnezeu a aprobat jertfa de pe cruce, ca singura cale de mântuire.

     Ah, scumpi prieteni, când un păcătos crede că mântuirea sa nu mai stă în sine, ci numai în Hristos, atunci el descopere un mare secret.

     Lucrul principal e să vezi pe Isus murind pentru păcatele tale, să te vezi pe tine mort în El; să vezi pe Hristos înviat din morți și să te vezi și pe tine înviat cu El; să vezi pe Hristos primit de Dumnezeu și să te vezi și pe tine primit cu El.

     Mărturisirea deschisă și credința ascunsă, iată secretul mântuirii. Trebuie să te predai cu totul Mântuitorului, aceasta este credința. În acea clipă când faci acest lucru, vei fi mântuit.

     Eu mărturisesc din nou cu gura mea pe Isus ca Domn și cred din toată inima mea că El e

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

     Stăpânul meu și Domnul meu. Iarăși cred că Dumnezeu L-a înviat din morți și mă umplu de bucurie. Eu sunt mântuit, pentru că nu îndrăznesc să pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Am aceiași convingere despre cea mai săracă femeie din această sală ca și despre mine: dacă ea mărturisește și crede va fi mântuită. Corabia pe care stau eu, a dus mii de oameni la portul cerului. Cine se urcă în ea, va ajunge sigur acolo. Până acum nu s-a cufundat și nici în viitor nu se va cufunda căci Domnul e cârmaciul ei. Nu există altă corabie afară de asta. Ea a tras lângă tine la țărm azi. Treci pe puntea credinței în corabia mântuirii: Vino îndată. Domnul să te ajute să vii în acest moment!

     Amin.

Predică transcrisă de pe Farul Creștin, mai multe informații pe Monergism.ro

Prin har sunteți mântuiți - C.H. Spurgeon

 

Este prin harul lui Dumnezeu că oamenii fără evlavie sunt feriți de moartea imediată. Toporul ascuțit al justiției curând ar doborî pomul neroditor dacă vocea mijlocitoare a lui Isus nu ar striga, „Iartă-l încă puțin”. Mulți păcătoși, când s-au întors la Dumnezeu, au recunoscut cu mulțumire că a fost mila Domnului cea care i-a păstrat să nu fie mistuiți. John Bunyan a avut trei izbăviri remarcabile înainte de convertirea lui, și le menționează în Grace abounding (Har înmulțit) ca exemple ilustrate a milei îndelung răbdătoare. Uneori asemenea eliberări devin mijloace prin care inima este mișcată de emoții gingașe de dragoste înspre Dumnezeu, și mâhnire pentru că El a fost ofensat. Și nu ar trebui să fie așa? Să nu luăm noi în considerare că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este mântuire? (2 Petru 3:15).

Un ofițer, în timpul bătăliei, a fost lovit de un glonț lângă buzunarul vestei lui, dar a rămas fără rană, pentru că o bucată de argint oprise proiectilul ucigător. Moneda era marcată de cuvintele Dei Gratia (prin harul lui Dumnezeu). Această situație providențială i-a impresionat profund mintea, și l-a condus să citească o broșură pe care o soră evlavioasă i-a dat-o atunci când a plecat de acasă. Dumnezeu a binecuvântat citirea broșurii; și a devenit, prin bogata Față a lui Dumnezeu, un credincios în Domnul Isus Hristos.

Cititorule, ești tu nemântuit? Ai experimentat tu vreo întâmplare remarcabilă de izbăvire? Adoră și admiră atunci harul fără plată a lui Dumnezei, și roagă-te să te conducă la pocăință! Cercetezi tu cărarea vieții? Amintește-ți de cuvintele Dei Gratia, și să nu uiți niciodată că prin har suntem mântuiți. Harul întotdeauna presupune lipsa de valoare a obiectului lui. Sfera harului se termină acolo unde începe meritul: ce cuvânt încurajator este acesta pentru aceia dintre voi care nu aveți nicio valoare, niciun merit, nicio bunătate oricare ar fi! Crimele sunt iertate, și nebuniile sunt vindecate de Mântuitorul nostru doar prin favoarea lui fără plată. Cuvântul har, grație, are același înțeles ca termenul nostru comun gratis; rugăciunea lui Wickliffe a fost, „Doamne, mântuiește-mă gratis”. Nicio faptă nu poate cumpăra sau obține mântuirea, ci Tatăl ceresc a dăruit gratis, și nu a oprit deloc.

Harul vine la noi prin credința în Isus. Oricine crede în El nu este osândit. O, păcătosule, fie ca Dumnezeu să îți dea har să te uiți la Isus și să trăiești. Uită-te acum; căci astăzi este timpul potrivit!

Doi doctori învățați discută înfuriați despre natura mâncării, și își lasă masa negustată, în timp ce un simplu țăran mănâncă cu toată pasiunea ceea ce îi este pus în față. Lumea religioasă este plină de sofiști, de critici, și de sceptici, care, asemenea doctorilor, se luptă cu creștinismul fără nici un profit pentru ei ori pentru alții; sunt mult mai fericiți aceia care îl imită pe fermier și care se hrănesc din Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărata mâncare pentru suflet. Rugăciunea lui Luther era: „De întrebări subtile, să ne izbăvească Domnul”. A întreba cu onestitate și candoare nu este motiv de condamnare, atunci când scopul este „a cerceta toate lucrurile, și a păstra ce este bun”; dar a trata revelația de parcă ar fi o minge de fotbal care trebuie pasată de la om la om este lipsă de reverență, dacă nu ceva mai rău. Caută credința adevărată, prin toate mijloacele care poți, dar nu îți petrece toată viața căutând-o, în afară numai dacă ești ca lucrătorul care își petrece toată ziua căutându-și sculele. Ascultă adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu; odihnește-te în el, și petrece-ți ziua nu înălțând întrebări grele, ci bucurându-te în adevărul prețios.

Este, fără îndoială, foarte important a stabili punctul Mântuirii Generale sau Particulare; dar pentru oamenii neconvertiți, problema de cea mai mare importanță este de a se uita la Mântuitorul de pe cruce cu ochiul credinței. Alegerea este o doctrină despre care se discută mult, dar acela care și-a întărit alegerea, o găsește dulce. Perseverența Finală a fost un punct dezbătut din toate timpurile; dar acela care prin har continuă să se odihnească în Isus până la sfârșit, cunoaște adevărata ei plăcere. Cititorule, ceartă-te, dacă așa dorești, dar adu-ți aminte că a te desfăta în Domnul Isus dă infinit mai multă bucurie adevărată decât ți-ar putea oferi disputa. Dacă ești nemântuit, singura ta treabă este marea poruncă, „Crede!”, și chiar dacă ai trecut de la moarte la viață, este mai bine a te uni cu Isus decât a discuta întrebări îndoielnice. Atunci când mama lui Melanchton l-a întrebat ce trebuie să creadă în mijlocul atâtor dispute, el, știind că ea se încredea în Isus într-o manieră simplă, i-a răspuns, „Continuă, mamă, să crezi și să te rogi așa cum ai făcut, și nu te tulbura de controversă”. Așa spunem și noi tuturor sufletelor apăsate, „Odihniți-vă în Domnul, și așteptați-L răbdători”.

„By Grace Ye Are Saved”, articol apărut în revista lunara The Sword and the Trowel, luna februarie, anul 1865.

Nu Exista Nicio Ispasire Pentru Omul Care Moare In Necredinta – C.H. Spurgeon

        “Enumera fiecare nelegiuire din calendarul raului si iti voi arata persoane care au gasit iertare pentru ea. Dar intreaba-ma daca omul care a murit in necredinta poate fi salvat si iti voi raspunde ca nu exista nicio ispasire pentru acel om.

        Exista o ispasire facuta pentru necredinta crestinului, pentru ca este temporara; cat despre necredinta finala – necredinta cu care oamenii mor – nu s-a infaptuit ispasire pentru ea niciodata. Poti intoarce aceasta Carte pe toate partile, si vei gasi ca nu exista nicio ispasire pentru omul care a murit in necredinta; nu exista nicio mila pentru el. Chiar daca ar fi fost el vinovat pentru fiecare din celelalte pacate, daca ar fi crezut, ar fi fost iertat; dar aceasta este exceptia condamnabila – el nu a avut credinta. 

        Demoni, prindeti-l! Prieteni ai adancului, tarati-l spre osanda lui! El este lipsit de credinta, este necredincios, iar acestia sunt arendasii pentru care a fost facut iadul. Este partea lor, inchisoarea lor, ei sunt principalii prizonieri, catusele sunt insemnate cu numele lor, iar ei vor sti pentru totdeauna ca “cel care nu crede va fi osandit.”

Articol preluat si tradus de pe Puritan Fellowship

O avertizare – C.H. Spurgeon

[Articol preluat din The Sword and the Trowel de C.H. Spurgeon]

Cand am fost in Venetia am cumparat de acolo cateva obiecte si, fiind impovaratoare, ne-am gandit sa le trimitem acasa cu un vas englez ce se afla pe Canal. Am plecat intr-o gondola cu cutia noastra, si, dupa ce am intrebat de capitanul vasului, i-am pus urmatoarea intrebare: „Ati duce o cutie de-a noastra la Londra, si care este pretul?” Raspunsul lui a fost foarte direct: „Nu pot sa va spun pana ce nu voi sti ce este in ea, pentru ca nu vreau sa ma bag in probleme”. Un raspuns de bun simt, intr-adevar; am admirat grija si onestitatea lui.

            Ce pacat ca oamenii nu exercita aceeasi grija in lucrurile spirituale, cu privire la ce vor primi sau ce vor respinge. Drag cititor, in aceste clipe se gasesc mii de carti rele publicate, si multimi de invatatori mincinosi trimisi sa insele pe cei nevigilenti; trebuie sa te pazesti, pentru ca sa nu fi indus in eroare. Nu lua nimic cu usurinta, cerceteaza lucrurile tu insuti, pune la proba orice noua doctrina, si vechea doctrina marturisita de asemenea, prin Cuvantul lui Dumnezeu. Poate ca vei lua lucruri de contrabanda la bord inainte de a-ti da seama; fii cu amandoi ochii deschisi, priveste si examineaza, iar atunci cand esti presat sa accepti un anumit lucru, afla ce se gaseste in el. Nu crede tot ce spune un om doar pentru ca este cleric, sau elocvent, sau invatat, si nici chiar daca este bun si generos. Supune-le pe toate examenului Sfintelor Scripturi, si daca nu trec proba, nu le primi, oricare ar fi pretentiile lor.

            Dar, cititorule, este buna religia pe care o ai acum? Sti ce este in ea, sti din ce consta? Oare nu este ea inselatoare si falsa? Incearca-te pe tine insuti, si sa nu iti odihnesti sufletul pana cand nu sti din ce consta ea. Diavolul si toti aliatii sai vor incerca sa te insele sa le duci marfa, dar esti acum avertizat din timp, respinge lucrurile lor rele. Lucrarea ispravita a lui Isus primita prin credinta este „o buna nadejde prin har”, si nu este alta. O ai tu? Sau te uiti nebuneste dupa o alta? Domnul sa te conduca departe de orice altceva, spre Isus. Oricare ar fi pricina increderii pe care oamenii ti-ar oferi-o,  ai grija sa stii CE ESTE IN EA inainte sa o accepti.

Pacatul Tanjirii Dupa Egipt – C.H. Spurgeon

                [Predica este intitulata “The First Setting Up of the Brazen Serpent”, predicata in data de 10 mai, anul 1883, la Metropolitan Tabernacle, Londra. O puteti descarca in format pdf  aici. Pasajul extrasului este Numeri 21:4,5]

Sunteti atat de descurajati incat nu vreti sa mai traiti prin credinta – vi se pare lucrul acesta prea substantial?

Sunteti obositi sa va mai rugati „Da-ne noua astazi painea cea de toate zilele”? Ati dori mai mult o buna gramada de bani in banca in loc de asta si de grijile si cursele bogatiei.

Si asa se intampla ca nu mai sunteti multumiti cu vechea Evanghelie? Este atat de usor de digerat incat tanjiti dupa o bucata tare – o bucata din filozofia de fier care sa va ramana in minte ani intregi. Vreti un pic din gandirea moderna nedigestibila care va locui in voi ca si castravetele din Egipt, care nu se ducea atat de repede ca mana din cer. Doriti praz iute si usturoi si ceapa – ceva senzational, ceva deosebit, dar in nici un fel placut gustului pur a celor ce sunt nascuti din Duhul.

Nu este ciudat cum oameni care se numesc pe ei insisi crestini alearga dupa acea carne; iar despre adevarata si buna Evanghelie, care poate mantui si zidi sufletul, incep sa spuna: „Este prea uzata: am auzit acest lucru atat de des. Vezi, e aceasi mana demodata; vrem mai multa varietate. Vrem ceva nou, inedit, care va atrage mintea noastra intelectuala avansata prin subtilitatea sa metafizica”.

Asta este stilul.  Vad spiritul acesta peste tot, si ne lovim de el intr-un fel sau altul – plangandu-ne de ceea ce Dumnezeu ofera prin providenta, plangandu-ne de ceea ce Dumnezeu ofera in Biblie, plangandu-ne de ceea ce Duhul Sfant ofera in lucrarile Sale divine.

                Atunci cand umorul cartirilor este in noi, ne plangem de tot si de toate, cum au facut israelitii acestia: s-au plans de Dumnezeu, s-au plans de Moise, s-au plans de mana. Ar fi fost gata sa se planga si de Aaron; dar, spre binele lui, murise deja cam de o luna, asa ca au pus si mai multa vina pe Moise. Pentru oamenii din conditia aceasta nimic nu este bine: nimic nu poate fi bine, toata lumea este data peste cap, si daca ar fi din nou data peste cap ar fi la fel de gresit – poate mai rau ca niciodata.

                Zambiti, vad, la lucrul acesta. Pai, puteti sa zambiti daca doriti, fratilor, dar este un lucru pentru care trebuie plans; pentru ca imi amintesc de un pasaj care spunea: „Domnul le-a auzit cartirile”. Acesta este punctul solemn in aceasta problema. Ne place ca Dumnezeu ne aude rugaciunile; pentru aceasta tanjim noi... Dar nu este inspaimantator faptul ca Dumnezeu ne aude si cartirile?

Pregateste-te sa mori – C.H. Spurgeon

[Aceasta este continuarea si sfarsitul  predicii care a fost postata aici. Daca inainte a descoperit nebunia celor ce nu sunt pregatiti de moarte, acum indeamna pe acestia sa fie impacati cu Dumnezeu, prin Isus Hristos]

 Inainte de a incheia subiectul, trebuie sa va indrept gandurile la ceea ce este adevarata pregatire pentru moarte.Trei lucruri imi vin in minte care au de a face cu responsabilitatea noastra pentru ora mortii. Cautati intai sa fiti spalati in Marea Rosie a sangelui Mantuitorului nostru drag, sa cunoasteti moartea lui Hristos, si, prin credinta in ea, veti fi pregatiti pentru a o infrunta pe a voastra. Fara sa ne spunem opinia despre acest sistem de medicina care spune ca vindeca bolile producand un efect asemanator cu boala originala, o recomandam in lucruri spirituale; veniti sa fiti uniti cu moartea lui Hristos, si aceasta va lua raul si boldul mortii voastre. Fiti ingropati cu El in botez inspre moarte si aveti parte cu El in realitatea simbolizata in acel binecuvantat ritual, si nu veti fi infricosati de apele ingamfate ale Iordanului, daca toata marea sangelui Mantuitorului a trecut peste voi, pentru ca sa fiti spalati si curati.

  Daca vina va fi in constiinta voastra, va fi ca o piatra de moara legata la gat si va veti cufunda in nenorocirea fara sfarsit; dar daca dragostea lui Isus va fi in inima voastra, va va inalta capul si va va mentine in siguranta, pentru ca chiar daca inima si carnea va vor slabi, Il veti avea pe Dumnezeu ca taria inimii voastre si ca partea voastra de mostenire pentru totdeauna.

              Din nou, invatati de la apostolul Pavel sa „muriti in fiecare zi”. Practicati lucrarea aceasta, lepadarea de sine, si mortificarea carnii pana cand va deveni un obicei pentru voi, si atunci cand va trebui sa va dati o data pentru totdeauna carnea si sa lasati totul, doar veti continua cursul vietii voastre care l-ati urmat tot timpul. Nu este de mirare daca moartea va va fi un lucru greu daca sunteti complet neobisnuiti ei in gandire si in asteptare. Daca moartea vine la mine ca un strain, voi fi incremenit, dar daca m-am pregatit pentru a o primi, poate sa vina si sa bata la usa mea, iar eu voi spune: „Sunt pregatit sa merg cu tine, caci te-am asteptat toata viata mea”. Cat de frumoasa este expresia apostolului, „sunt gata sa fiu turnat ca o jerfa de bautura si clipa plecarii mele este aproape”. El astepta moartea ca pe un prieten, si atunci cand a venit, sunt sigur ca a fost o placere pentru el sa plece. Ne spune ca are „o dorinta de a pleca si a fi cu Hristos, care este mult mai bine”. Tot asa sa invatam si noi sa privim inspre timpul cand vom auzi chemarea „Haideti mai sus!”, ca un lucru de dorit mai mult ca de temut.

              Invatati sa va supuneti voia voastra voiei lui Dumnezeu in fiecare zi. Invatati sa rezistati greutatilor ca un bun soldat al crucii, pentru ca atunci cand vine ultima lupta, sa va gaseasca in stare, prin harul lui Dumnezeu, sa infruntati partea cea mai grea a ultimei probe cu neclintit curaj. Si ca ultima pregatire pentru sfarsitul vietii, trebuie sa va sfatuiesc sa stati fara incetare in serviciu activ si de ascultare a poruncii lui Dumnezeu. De multe ori m-am gandit ca nu este un loc mai fericit pentru a muri decat la locul datoriei. Daca as fi fost soldat, cred ca mi-ar fi placut sa mor asa cum a murit Wolfe, cu strigate de victorie in auzul sau,  sau cum a murit Nelson in mijlocul celui mai mare succes al lui.

              A ne pregati pentru moarte nu inseama a ne duce singuri intr-o camera si a ne izola de lume, ci un serviciu activ; „implinind lucrarea de zi cu zi”. Cea mai buna pregatire pentru a dormi, cel mai sanatos somnifer, este munca grea, si unul din cele mai bune lucruri care ne pregatesc pe noi pentru a dormi in Isus este a trai in El o viata activa de staruinta in bine. Atitudinea cu care as vrea sa ma gaseasca moartea este cu mijlocul incins si cu facliile aprinse, asteptant si privind; la lucru, facand ceea ce mi s-a incredintat, si inmultindu-mi talentele pentru gloria Stapanului.

               Trandavii nu vor anticipa odihna, dar lucratorii nu vor fi nedoritori sa primeasca clipa in care vor auzi cuvintele „S-a terminat”. Mentineti privirea la recompensa premiului. Faceti-va comori in ceruri, si asa veti fi pregatiti de a trece apele si a intra in tara iubita, acolo unde inima si comoara noastra au fost inainte, pentru a ne pregati calea.

               Spalati in sangele lui Hristos, invatati a fi supusi oricarui lucru pe care Dumnezeu il doreste, si sa ne gasim placerea in a face voia Lui aici pe pamant asa cum speram sa o facem si in ceruri, uniti unei vieti de sfant serviciu, si sunt convins ca vom fi pregatiti ca acel om din trecut sa spunem: „Am luptat lupta cea buna, mi-am sfarsit alergarea, am pazit credinta”, si cu el, in liniste si in bucurie sa anticipam coroana care nu se vestejeste. Dumnezeu sa va aduca la aceasta stare, din pricina lui Hristos.

                

               

               Amin.

               

               

Esti Pregatit Sa Mori? – C.H. Spurgeon

[Acesta este un extras din predica „Are you prepared to die?”, numarul 635, predicata in anul 1865 la Metropolitan Tabernacle. Puteti gasi predica aici. Predica este din Ieremia 12:5, in care lui Ieremia i se pune intrebarea „Ce vei face pe malurile ingamfate ale Iordanului?”, o intrebare care inseamna o mai mare greutate decat aceea pe care o traia profetul. Spurgeon leaga aceasta intrebare de sfarsitul vietii, desi este obisnuit ca Iordanul, trecerea lui, apa, sa fie legata de moarte. Botezul, de exemplu, este o ilustratie a mortii fata de lume, fata de firea pamanteasca.]

Trebuie sa termin caci timpul s-a scurs. Dar am avut de gand sa spun un cuvant sau doua ca advertizare. Acum doar pot sa fac asta pe scurt, abreviand si comprimand gandurile cat imi este cu putinta. „Ce vei face pe malurile ingamfate ale iordanului?” poate fi folosit in mod corect ca advertizare. Cred, dragi prieteni, ca ar trebui sa va puneti voua insiva o intrebare. Unii dintre voi nici nu se gandesc la moarte, si totusi ar trebui sa o faceti. Spuneti ca poate veti trai mult timp; poate ca da, si poate ca nu.

Daca pe masa aceasta ar fi un mare numar de paini, si ar trebui sa mananci una in fiecare zi; daca ai stii ca una dintre aceste paini are otrava, cred ca ai incepe sa mananci din fiecare cu mare grija; si stiind ca una dintre ele va insemna moartea ta, ai lua din fiecare cu o groaza nerostita. Acum ai atat de multe zile, iar in una din acestea se gaseste otrava mortii. Eu nu stiu in care. Poate fi maine, poate nu va fi pana ce multe zile vor fi trecut. Dar cred ca trebuie sa manuiesti fiecare zi cu gelozie sfanta.

Nu este aceasta o pilda dreapta? Daca este, lasa-ma sa-ti cer sa te gandesti asupra intrebarii „Ce vei face pe malurile ingamfate ale iordanului?”. Stii ca vei muri, si poate vei muri curand. Nu este o nebunie acest lucru de a trai in lumea asta fara a te gandi care va fi ultimul lucru pe care-l vei face?

Un om intra intr-un han, si din momentul in care se aseaza incepe sa-si comande vinul, cina, patul; nu este vreme in care sa uite sa ceara, nu este lux care sa nu si-l permita. Si sta in acel han catva timp. Trecute zilele, ii ajunge o factura, iar el spune: „Oh, nu m-am gandit niciodata la asa ceva! Niciodata nu m-am gandit la asa ceva!”. „Priviti”, spune propietarul, „avem aici un om care, ori e nebun de-a binelea, ori e un bandit! Cum! Niciodata nu te-ai gandit la plata, niciodata nu te-ai gandit la ziua plecarii?” Si totusi asa traiti unii dintre voi. Aveti asta si cealalta, si celalalt lucru in hanul lumii (caci nu este decat un han), si curand va trebui sa va vedeti de drum, si totusi nu v-ati gandit inca la ziua plecarii! „Pai”, zice unul, „deoarece imi faceam socotelile in dimineata asta”. Am auzit de un pastor care a facut urmatoarea observatie atunci cand a auzit ca un om isi facea socotelile duminica. A zis:

„Sper ca lucrul acesta sa nu fie adevarat domnule”.

„Da”, a raspuns omul, „imi fac socotelile duminica”.

 „Ei bine”, a zis, „ziua judecatii va fi petrecuta intr-un mod similar, in a face socotelile, si le va merge rau oamenilor care nu si-au gasit timp pentru a se ocupa de ei insisi decat in timpul dat lor pentru a-L sluji pe Dumnezeu”.

Ai fost ori un om necinstit ori cuprins de nebunie pentru a-ti petrece fiecare zi in hanul lumii acesteia, si totusi sa ignori gandul unei zile a platii. Dar aminteste-ti; chiar daca tu uiti, Dumnezeu nu uita. Zi dupa zi, ele se aduna. Fotografiata este in ceruri fiecare fapta ce o faci. Chiar si gandurile iti sunt fotografiate in mintea eterna; si in ziua in care cartea va fi deschisa iti va merge rau. Poate vei spune asa cum a spus cineva in cartea Regilor: „Eram ocupat ici si colo, aveam grija de familia si de proprietatile mele, eram atent la politica, ma ocupam de investitia asta si cealalta; si iata sufletul mi s-a dus”. Dar aceasta nu-l va aduce inapoi. Si de ce  folos iti va fi sa castigi intreaga lume si sa-ti pierzi propriul tau suflet. Nu este treaba mea ce se va intampla cu tine, dar un lucru vreau; vreau sa iti vorbesc in asa fel incat daca vei pieri sa nu ma rusinez de cuvintele mele.

Ce ai spune soldatului caruia generalul ii comanda sa lupte impotriva inamicului pe campul de batalie iar acel asa-numit soldat ii raspunde: „Eu nu stiu nimic despre razboi sau despre a lupta; niciodata nu m-am gandit la campul de batalie, pot sa fac orice numai sa lupt nu pot!”. Generalul va fi cuprins de trista uimire. Ar vrea sa stie pentru ce a trait soldatul daca nu a fost pentru a lupta si pentru a-si proteja tara in ceasul in care aceasta avea nevoie de el.

Pentru ce traim noi, daca nu  pentru a ne pregati pentru viata de apoi, si pentru ziua pentru care au fost facute toate zilele? Sau ce, suntem trimisi in aceasta lume si ni se spune ca trebuie sa ne pregatim pentru a-L intalni pe Dumnezeu, iar noi facem orice alt lucru numai acest singur lucru nu-l facem; nu este intelept... si atunci cand Domnul intregului pamant va veni din odaia Lui pentru a judeca pe fiii oamenilor, cu amarnic regret vom privi atunci nebunia noastra.

Fiti intelepti acum, amintiti-va de acest lucru si luati in seama sfarsitul vostru. Ce cuvinte ar trebui sa folosesc pentru a va indemna sa luati lucrul acesta in considerare si sa acceptati avertizarea pe care v-o fac... Este raiul locul unde vreti sa mergeti? Este iadul locul care vreti sa-l evitati, sau veti locui acolo pentru totdeauna? Sunteti atat de indragostiti de suferinta eterna de fugiti inspre ea atat de grabnic? Oh, opriti-va! Intoarceti-va! Intoarceti-va! De ce sa muriti? Va rog sa va opriti si sa luati acest lucru in considerare. A lua seama nu face rau nimanui. A gandi de doua ori este acum cel mai bun lucru. Ganditi-va, ganditi-va si ganditi-va din nou. Si ah! Dumnezeu sa va conduca in gandire ca sa vedeti pericolul care va ameninta, si sa acceptati atunci bunul leac care este in Hristos Isus; caci oricine crede in El nu este osandit, oricine se increde in Hristos este mantuit. Pacatul este iertat, sufletul este acceptat, duhul este binecuvantat, in clipa in care se increde in Mantuitor.

Rugaciunea Predicatorului - C.H. Spurgeon

                [Ce lucru greu este acesta de a extrage parti din predicile lui Sprgeon. Trebuie aruncat aurul pe bordul barcii... trebuie ales diamantul dintre rubii. Si este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaste care piatra este mai pretioasa... care are mai mult pret... care va imbogati mai mult.

                Acestea sunt cateva paragrafe din cartea „Lectures to my students”, scrisa de Charles Haddon Spurgeon, volumul 1, capitolul 3 (Lectia 3), numit „Rugaciunea privata a predicatorului”. Puteti achizitiona aceasta carte in engleza aici, cu livrare gratuita. In limba romana se numeste „Sfaturi pentru predicatori”, si o puteti gasi aici.]

                Desigur ca predicatorul este recunoscut mai presus de toate ca un om al rugaciunii. Se roaga ca un crestin de rand, in afara numai daca este un ipocrit. Se roaga mai mult ca un crestin de rand, in afara numai daca nu este calificat pentru oficiul care l-a luat. „Ar fi o monstruozitate”, sune Bernard, „ca un om sa fie cel mai inalt in oficiu si cel mai de jos in suflet; primul in statie si ultimul in viata”. Rugaciunea, preeminenta responsabilitatii pastorului, inconjoara cu o aureola toate celelalte relatii, si daca este fidel Stapanului sau, devine eminent din pricina rugaciunilor sale in toate relatiile. Ca cetatean, tara lui are avantajul mijlocirii sale; ca vecin, acei care stau la umbra lui sunt amintiti in cereri. El se roaga ca sot si tata; se lupta pentru a face devotionalele din familia sa un model pentru turma; si daca focul de pe altarul lui Dumnezeu ar arde mai putin in orice alt loc, in casa servului ales al Domnului focul este bine ingrijit – pentru ca el are grija ca jertfa de dimineata si de seara sa sfinteasca locuinta lui. Dar sunt rugaciuni ale sale care au de a face cu oficiul lui, si planuim in aceasta lectie sa vorbim despre acestea cel mai mult. El aduce cereri speciale ca pastor, si este apropiat de Dumnezeu in privinta aceasta, pe deasupra tuturor abordarilor celorlalte relatii.

[...]

                Citeam ieri o carte a Parintelui Faber, un antic al Oratorului, din Brompton, un minunat compus de adevar si eroare. In ea povesteste o legenda asupra acestei teme. Un anumit predicator, caruia predici converteau oameni cu gramada, primise o revelatie din ceruru ca nici una din convertirile acestea nu erau datorite talentului sau elocventei lui, ci rugaciunilor unui frate iliterat de rand, care sedea pe treptile amvonului, implorand la timp si la ne timp pentru succesul predicii. Poate sa se intample la fel cu noi in ziua in care totul va fi descoperit. Poate vom descoperi, dupa ce am lucrat mult timp si cu devotament predicand, ca toata onoarea apartine unui alt ziditor, caruia rugaciuni erau aur, argint si pietre pretioase, in timp ce predicarile noastre fara rugaciune au fost doar paie si fan.

                [...]

                Toti am auzit cum dusmanii cauzei Protestante erau infricosati de rugaciunile lui Knox mai mult decat se temeau de armate de zece mii de oameni. Celebrul Welch a fost de asemenea un mare mijlocitor pentru tara sa; obisnuia sa spuna: „ma intreb cum un crestin poate sa stea in patul sau toata noaptea fara sa se ridice sa se roage”. Atunci cand sotia lui, temandu-se ca se va imbolnavi, l-a urmat in camera in care s-a retras, l-a auzit implorand in fraze intretaiate: „Doamne, imi vei darui Scotia?” Oh, de am fi si noi la fel, luptand la miezul noptii, strigand: „Doamne, nu ne vei darui sufletele ascultatorilor nostri?”.

                Pastorul care nu se roaga in mod serios pentru lucrarea lui este fara indoiala un om ingamfat si zadarnic. Actioneaza ca si cum s-ar increde suficient pentru sine insusi, asa ca nu are nevoie sa apeleze la Dumnezeu. Si totusi ce mandrie lipsita de sens este a ne imagina ca predicarea noastra poate fi vreodata in ea insasi atat de puternica incat poate sa intoarca oameni de la pacatele lor, si sa-i aduca la Dumnezeu fara lucrarea Duhului Sfant. Daca suntem cu adevarat smeriti nu ne vom cobori la lupta pana cand Domnul ostirilor nu ne-a imbracat cu toata puterea, si ne-a zis: „Du-te in aceasta putere”. Predicatorul care neglijeaza a se ruga mult trebuie ca ii pasa foarte putin de lucrarea lui. Nu se poate sa-si fi inteles lucrarea. Nu a calculat valoara unui suflet, sau nu a estimat intelesul eternitatii. El este doar un angajat, atras de amvon din pricina bucatii de paine care apatine slujbei preotului si care ii este necesara, ori un ipocrit detestabil care iubeste lauda oamenilor si nu-i pasa de lauda lui Dumnezeu. Cu siguranta va deveni un simplu vorbitor superficial, acceptat unde harul este putin valorat si un show fara sens cel mai admirat. Nu poate fi dintre aceia care ara adanc si recolteaza din abundenta. Este un simplu trandav, un pierde-vara, nu un lucrator. Ca predicator are un nume din care traieste, iar acesta este mort. Schiopateaza in viata lui ca schiopul din Proverbe, ale carui picioare nu erau la fel, caci rugaciunea ii este mai scurta decat predicarea.