Bucuria sfinților și bucuria ipocriților - Jonathan Edwards

Primul fundament al desfătării pe care o experimentează un sfânt adevărat în Hristos este propria Lui perfecțiune; și prima temelie a desfătării pe care o are în Hristos este frumusețea Lui; El i se pare, în Sine, absolut vrednic de iubire și deosebindu-se dintre zece mii. Calea mântuirii prin Hristos reprezintă o cale plină de desfătări pentru el, din cauza manifestărilor dulci și admirabile ale perfecțiunilor divine în ea: doctrinele sfinte ale Evangheliei, prin care Dumnezeu este înălțat și omul umilit, sfințenia onorată și promovată, păcatul arătat ca dizgrațios și descurajat, iar dragostea fără plată și suverană manifestată, sunt doctrine slăvite în ochii săi și dulci pentru gustul său, înainte de a se gândi la vreun interes al său în lucrurile acestea. Într-adevăr, sfinții se bucură de interesul pe care Îl au în Dumnezeu și de faptul că Hristos e al lor, având un motiv important să facă astfel, dar nu acesta este izvorul principal al bucuriei lor. Ei se bucură mai întâi în Dumnezeu, Cel slăvit și desăvârșit în Sine, și apoi, ca lucru secundar, se bucură de faptul că un Dumnezeu atât de slăvit este al lor. Ei întâi au inimile umplute de dulceața vederii excelenței lui Hristos și a excelenței harului Său, a frumuseții căii mântuirii prin El, având apoi o bucurie secundară datorată faptului că un Mântuitor atât de desăvârșit și un har atât de excelent sunt ale lor.

Dar ceea ce este supra-structura sfinților este temelia ipocriților. Atunci când aceștia aud despre lucrurile minunate ale Evangheliei, despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu care Le-a trimis Fiul, despre dragostea lui Hristos față de păcătoși, prin care a mers la moarte pentru ei, și despre lucrurile mărețe pe care le-a câștigat și le-a promis Hristos sfinților; atunci când aud ei prezentate toate aceste lucruri cu elocvență, le pot da ascultare cu o mare plăcere, fiind înălțați de ceea ce aud; dar, dacă am examina bucuria lor, am vedea că nu are alt fundament decât acesta, și anume faptul că privesc aceste lucruri ca fiind ale lor, toate acestea înălțându-i, plăcându-le să audă despre dragostea cea mare a lui Hristos, care îi distinge atât de clar pe unii oameni de alții; fiindcă iubirea de sine, ba chiar și mândria însăși, îi fac să creadă că sunt foarte diferiți de ceilalți. Nu e de mirare că, având asemenea opinii încrezătoare despre starea lor bună, se simt bine ascultând aceste doctrine și sunt nespus de mulțumiți să audă cât de multe au făcut pentru ei Dumnezeu și Hristos. Astfel că bucuria lor este, de fapt, o bucurie în ei înșiși și nu în Dumnezeu.

Bucuria ipocriților are în vedere propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile și în sentimentele lor înălțătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înșiși. După ce au primit ceea ce ei numesc descoperiri sau experiențe spirituale, mintea lor este fascinată de acestea, admirându-și experiențele. Lucrul de care sunt fascinați și înălțați în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumusețea lui Hristos, ci frumusețea experiențelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înșiși: ce experiență minunată e aceasta! Ce descoperire măreață e aceasta! De ce lucruri minunate am parte! Astfel, ei așează experiențele lor în locul lui Hristos și a frumuseții și plinătății Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se bucură de experiențele lor admirabile; în loc să-și hrănească sufletele cu lucruri exterioare lor, și anume cu plăcerea dulce și atractivă a lucrurilor prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria experiență; ei își hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-și propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experiențelor creștinilor; dar aceștia folosesc experiențele ca pe niște semne pe care se bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a trăi pe baza experiențelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei, care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experiențelor, potrivit noțiunii corecte despre acestea.

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 193-194.

Domeniul suprem al emoțiilor - Jonathan Edwards

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată - și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți? Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea, ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi. De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.

Sfintenia: un subiect important, necesar si neglijat - Emanuel Laza

Simon Prevette

de Jason Helopoulos

Nu eşti incredibil de talentat? Bine ai venit în clubul „mediocrilor”! Cei mai mulţi dintre noi ne regăsim acolo! Ca încurajare, lasă-mă să ţi-l prezint pe Simon Prevette. El este un om de care nu ai auzit niciodată, dar este un om de care ar trebui să ştii.

Prima Biserică în care am avut onoarea să slujesc era o biserică medie în zona rurală din Carolina de Nord. Cum obişnuiam să fac în fiecare biserică la care am participat sau slujit, îmi petreceam primele şase luni căutând după oamenii cei mai în vârstă din congregaţie. Am aflat că există puține lucruri mai importante decât a cunoaşte istoria Bisericii căreia îi aparţii.

În discuţiile avute cu oamenii mai în vârstă (70 şi 80 de ani) din biserică, am tot auzit de un nume în mod deosebit: Simon Prevette. Fiecare om în vârstă din congregaţie părea să nu fie în stare să spună istoria Bisericii fără să-l menţioneze pe Simon. La început am crezut că Simon trebuie să fi fost unul dintre primii pastori. Totuşi, eram cu mult departe de adevăr. Cu toţii spuneau acelaşi lucru despre Simon: era mic de statură, avea o purtare smerită, era rezervat când vorbea în public, de cele mai multe ori slujea în spatele scenei şi era un om laic foarte obişnuit.

Cu toate că Simon nu era tipul de om despre care oamenii să spună că a fost un lider incredibil de talentat, el a avut un impact de durată asupra bisericii care a întrecut chiar şi pe cei mai dăruiţi predicatori de care s-a bucurat biserica de-a lungul istoriei. Cum a făcut Simon asta? Într-un mod foarte obişnuit. Duminica, tinerii băieţi din biserică erau invitaţi acasă la Simon pentru plimbări de după-amiaza. Şi pe când mergeau prin păduri, el le vorbea despre copaci, plante, păsări, şi… Hristos. El a făcut lucrul acesta într-un mod modest. Nu era nimic programat, nimic planificat, nimic predicat; doar un om în vârstă care-şi petrecea timpul cu băieţii tineri şi care-i permitea Domnului să lucreze în moduri aparent simple pentru scopuri profunde. Aceşti oameni, acum de 70 de ani, toţi arătau spre Simon Prevette ca unul, dacă nu cheia, atunci instrumentul folosit de Domnul pentru a-i atrage la credinţa mântuitoare.

 

Sunt mulţumitor pentru oamenii foarte talentaţi – aceia cărora li s-a dat câte 9 sau 10 talanți. Totuşi, hai să fim oneşti, cei mai mulţi dintre noi sunt înzestraţi cu talente medii. Rugăciunile noastre nu mută munţii, trezirile nu erup din eforturile noastre de evanghelizare, şi mulţimile nu se îngrămădesc să ne audă pe noi cum învăţăm sau predicăm. Şi totuşi, unele dintre cele mai mari fructe născute de dragul Împărăţiei Cerurilor, provin din munca bărbaţilor şi femeilor aparent cu talente medii. Domnul adesea se foloseşte de cel mai smerit dintre oameni în cele mai semnificative moduri.

Într-o duminică, înainte de a începe serviciul de dimineaţă, în timpul anuţurilor, m-am decis să demonstrez acest lucru congregaţiei. Am cerut tuturor din sală care ar putea spune că Simon Prevette a contribuit la venirea lor la credinţa mântuitoare să se ridice în picioare. Vreo 8-10 oameni în vârstă din congregaţie s-au ridicat. Apoi am cerut tuturor să se uite la aceşti oameni, mulţi i-au cunoscut ca mai marii lor când ei erau copii sau tineri, şi le-am cerut celor cărora ar putea spune că unul din aceşti oameni a fost un instrument prin care Domnul i-a atras la credinţa mântuiroare, să se ridice. În acest moment o treime din încăpere era în picioare. Apoi a urmat incredibila imagine pe care nu o voi uita niciodată. I-am rugat pe toţi să se uite la aceşti indivizi şi să se ridice dacă vreunul din aceşti oameni a fost folosit de Domnul în a-i atrage la credinţa mântuitoare. Într-o congregaţie în care se numărau în jur de 400 de oameni în dimineaţa aceea de duminică, au mai rămas în jur de 40 de oameni jos.

Simon Prevette a fost un om cu talent mediu, dar Domnul l-a folosit într-un mod puternic. Nu trebuie să ai zece talanți. Nu trebuie să ai nici nouă. Trebuie doar să fii credincios cu ceea ce Domnul ţi-a încredinţat. El poate să facă lucruri măreţe cu vase slabe.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Simon. A intrat în glorie cu mult înainte să vin eu la biserică. Şi totuşi de peste de zece ani, el a fost un exemplu de credincioşie şi încurajare pentru mine. Biserica ar putea folosi mult mai mulţi bărbaţi şi femei ca Simon – sfinţi care sunt credincioşi în locul unde sunt, credincioşi cu ceea ce li s-a încredinţat şi mulţumiţi că Domnul va primi toată gloria.


[Articol preluat şi tradus de pe The Gospel Coalition]

Atitudinea creștinului față de el însuși - Richard Sibbes

["Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata." - Matei 12:20]

Ca să stabilim dacă suntem acest muc care mai arde încă și pe care Hristos nu-l va stinge, trebuie să ne amintim aceste reguli:

Trebuie să avem doi ochi: unul pentru a vedea imperfecțiunile din noi înșine și din alții și altul pentru a vedea lucrurile bune. „Sunt neagră”, spune Biserica, „dar sunt frumoasă” (Cânt. Cânt. 1:5). Cei cărora le place să caute nod în papură totdeauna duc lipsă de mângâiere și, prin slăbiciunile lor sunt predispuși să se hrănească cu astfel de lucruri amare care vor alimenta foarte mult boala care îi necăjește. Acestor oameni le place să privească numai partea întunecată a norului. Nu trebuie să ne judecăm întotdeauna potrivit cu sentimentele actuale, pentru că în ispite nu vom vedea nimic altceva decât fumul gândurilor neîncrezătoare. Focul poate fi ațâțat în cenușă, chiar dacă nu se vede. Iarna, viața este ascunsă în rădăcina.

Trebuie să ne păzim de raționamentele false, cum ar fi următorul: pentru că focul nostru nu arde ca al altora, înseamnă că nu avem deloc foc. Prin concluzii false putem ajunge să păcătuim împotriva poruncii de a nu face mărturisiri mincinoase împotriva noastră înșine. Fiul risipitor nu a spus că nu era fiu, ci că nu era vrednic de a fi numit fiu (Luca 15:19). Nu trebuie să ne încredem în evidențe false, dar nici să le negăm pe cele adevărate; pentru că astfel vom dezonora lucrarea Duhului lui Dumnezeu din noi și vom pierde ajutorul acelei evidențe care ar putea să ne crească dragostea pentru Hristos și care ne înarmează împotriva descurajărilor lui Satan. Unii greșesc atât de mult în punctul acesta de parcă ar fi fost angajați de Satan, „pârâșul fraților” (Apoc. 12:10) să pledeze pentru el acuzându-se pe ei înșiși.



Richard Sibbes, Trestia Frântă, p.102.

„Deja” și „Nu încă” în viața creștinului - Anthony A. Hoekema

Tensiunea continuă între „deja” și „nu încă” denotă că pentru creștin lupta împotriva păcatului continuă pe tot parcursul vieții lui presente. Totuși, în această luptă în care sîntem angajați, noi nu trebuie să ne așteptăm să fim înfrînți ci trebuie să fim încrezători în victorie. Noi știm că Cristos a dat o lovitură de moarte împărăției lui Satan și că distrugera lui Satan este sigură.

Noi sîntem deja făpturi noi în Cristos, în care locuiește Duhul Sfînt care ne întărește, așa încît noi putem într-adevăr face „să moară faptele trupului” (Romani 8:13). Dar în viața aceasta noi nu putem atinge perfecțiunea unei vieți lipsite de păcat. Totuși, faptul că noi continuăm să fim imperfecți nu înseamnă că trebuie să încetăm de a mai încerca să facem ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. De fapt, putem continua să trăim în perspectiva lucrurilor care ne așteaptă numai în lumina lucrurilor pe care le avem deja.

Faptul că înțelegem că puterea ne este dată prin Duhul Sfînt care locuiește în noi trebuie să ne stimuleze să trăim o viață de credincioși pozitivă și victorioasă. Credința într-o continuă transformare care este efectuată în noi de către Duhul (compară 2 Corinteni 3:18) ar trebui să ne dea imbold în activitățile pe care le întreprindem. Mai pe sus de toate, trebuie să fim încurajați de convingerea că, la urma urmei, sfințirea noastră nu este o realizare a noastră, ci este darul lui Dumnezeu, deoarece Cristos este sfințirea noastră (1 Corinteni 1:30).

Cu privire la aceasta trebuie să mai luăm în considerare încă un lucru. Relația dintre „deja” și „nu încă” nu este o relație antitetică absolută, ci este o relație de continuitate. Primul termen, „deja”, este anticipația celui de-al doilea termen, „nu încă”. Noul Testament ne învață că există o legătură strînsă între calitatea vieții noastre prezente și calitatea vieții dincolo de mormînt. Ca să ilustreze felui în care viața aceasta este legată de viața viitoare, Noul Testament folosește metafore cum ar fi cea a premiului, a cununii a roadelor, a secerișului, a spicului și a bobului de grîu, a semănatului și a seceratului (compară Galateni 6:8). Concepte de felul acesta ne învață că noi avem o responsabilitate de a face tot posibilul pentru a trăi spre lauda lui Dumnezeu, deși continuăm să fim imperfecți.

Antony A. Hoekema, Biblia și Viitorul, pp. 70-71.

Isus a avut o slujbă "seculară" - Jerram Barrs

Uneori creștinii vor susține că singura muncă ce merită cu adevărat, care este plăcută înaintea lui Dumnezeu și care este spirituală, este munca de a sluji cu propovăduirea Evangheliei în jurul lumii. Această viziune sugerează că, dacă noi suntem cu adevărat creștini serioși, plini de zel, atunci noi ne vom părăsi slujbele "seculare", în care pur și simplu ne câștigăm existența, aducând venit pentru familiile noastre și conducând lumea, și ne vom alătura muncii "sacre" de misiune.

Dar dacă stăm să ne gândim la viata lui Isus, vedem că El a lucrat așa-numita muncă seculară de tâmplar sau de pescar timp de mult mai mulți ani decât a fost predicator și învățător. Ar fi o blasfemie să presupunem că în timpul acelor ani Isus trăia într-o manieră care nu era complet evlavioasă și în întregime plăcută înaintea Tatălui din cer.

[Articol preluat și tradus de pe Thoughts On The Way]
 

Predicarea Expozitivă - Mark Dever

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi—vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva—o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv—făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului—auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). 

Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică—de orice gen—este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Preluat de pe Resurse Creștine Românești. Puteți citi eseul întreg aici.

Cartea lui Mark Dever se poate cumpăra pe Făclia.ro.

Când Dumnezeu ia acasă un lider spiritual - Mack Tomlinson

După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise: „Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. ” – Iosua 1:1-2

Unul dintre cele mai memorabile și mișcătoare momente pentru un creștin este atunci când Dumnezeu alege să ia acasă liderul său spiritual, sfârșind slujirea lui pentru Hristos de pe pământ. Poate fi o persoană care l-a condus la credința în Hristos, sau care l-a ucenicizat în credință, sau păstorul sau presbiterul lui. Poate liderul spiritual este chiar tatăl tău, mama ta, sau o altă rudă. Când se întâmplă acest lucru, cei care rămân în urmă experimentează un lucru profund. Timpul pare a se opri în loc pentru o perioadă și reflectarea, amintirile, emoțiile, bucuria, tristețea, aprecierea, dragostea și perspectiva eternă iau locul. Lucrurile mărunte, neesențiale și secundare, dintr-o dată nu mai contează deloc, fie că acestea sunt viziunea cu privire la botez, la vremurile din urmă, sau cu privire la a-ți place sa nu imnuri sau coruri în biserică. Totul este trivial – nimic nu mai contează, în lumina faptului că Dumnezeu înlătură un adevărat slujitor al lui Hristos de pe acest pământ și acesta intră în eternitate. Trecerea lui ne schimbă în moduri în care noi realizăm și în moduri pe care noi nu le vedem încă.

Cum trebuie să vedem noi faptul că Dumnezeu înlătură un om al lui Dumnezeu din mijlocul nostru? Iosua 1, care prezintă moartea lui Moise, ne arată adevăruri care au fost reale pentru Iosua și pentru poporul Israel, și care sunt adevărate pentru toți credincioșii de azi, atunci când Domnul ia la cer pe unul dintre slujitorii Săi. Ce principii biblice ar trebui să ne modeleze înțelegerea în astfel de timpuri?

1. Toată slujirea umană este temporară – “Robul Meu Moise a murit.” (1:1) 

2. Durerea și întristarea este corectă și necesară – “Copiii lui Israel au plâns treizeci de zile” (Deut 34:8)

3. Domnul rânduie un nou lider – “După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise: „Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta.” (1:1-2)

4. Curajul este poruncit – “Întăreşte-te şi îmbărbătează-te…” (1:6, 1:7, 1:9, 1:18)

5. Harul viitor este promis – “căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” (1:9)

6. Mai este încă pământ de luat în stăpânire – “scoală-te, treci Iordanul acesta… în țara pe care v-o dau.” (1:2, 13)

Oamenii lui Dumnezeu vin și pleacă, și un om nou este dat de Dumnezeu pentru scopurile Sale prezente în conducerea poporului Său. Când un slujitor al lui Hristos iese de pe scenă, slujirea sa nu mai este necesară. Ceea ce avem nevoie este următorul lider pe care Dumnezeu îl dă. Slujirea fiecărui om, totate slujirile pământești, indiferent de cât de importante par sau cât de pline de putere au fost, sunt doar temporare. Acesta este scopul și providența lui Dumnezeu. Ele ajung la un sfârșit, și când trec, poporul lui Dumnezeu se va întrista și va plânge. Acesta, de asemenea, este scopul lui Dumnezeu pentru noi, să ne întristăm în mijlocul pierderii noastre.

În mijlcoul pierderii, Dumnezeu ridică apoi un nou lider pe care l-a rânduit, pentru a duce pe poporul Său mai departe. Nu poți rămâne în trecut, plângând după Moise. Trebuie să îmbrățișezi, cu credință și curaj noul lider dat de Dumnezeu, ca cel care este rânduit să conducă acum – chemarea este înainte și în sus, pentru că, deși Dumnezeu folosește oameni, în cele din urmă noi nu urmăm oameni, ci pe Hristos Însuși.

Este nevoie de curaj spiritual să te scoli și să mergi mai departe; atfel, Dumnezeu dă porunca plină de har să nu ne temem, nici să nu ne înspăimântăm, ci să ne întărim și să ne îmbărbătăm. Motivul ultim pentru care toți credincioșii trebuie să continue în ascultare, cu curaj și credință, este pentru că Dumnezeu nu ne-a adus încă în locul unde trebuie să fim. Este încă o țară care trebuie luată în stăpânire – o țară a credinței, a ascultării, a creșterii - și o țară a proclamării moștenirii noastre spirituale și a bogățiilor care sunt ale noastre în Hristos. Trebuie deci să continuăm să avansăm, pentru că aceasta este singura cale de a-L urma pe Miel oriunde merge.

Ce mulțumire trebuie să fie în inimile noastre pentru oamenii lui Dumnezeu care au fost folosiți în viețile noastre și care acum sunt cu Domnul. Și ce credință, curaj și sârguință ar trebui să ne marcheze viețile, pe măsură ce îi urmăm nu pe ei, ci avansăm, uitându-ne la Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.

Dumnezeu a promis că prezența Sa va merge și va fi mereu cu noi. Ce am putea cere mai mult de atât?

Dacă niciodată nu ai pierdut un lider spiritual prin moarte, ziua va veni. Este o experiență adâncă și profundă, în special dacă iubești adânc și respecți acea persoană. Tot ce simți și experimentezi atunci este corect și bun. Dar fii sigur că îți iei ochii de la el și îi pui doar pe Hristos. El este liderul ultim și permanent, care nu va muri niciodată.

„Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.”

----

Preluat de pe Thoughts On The Way.

Vom Ajunge Fără Pată La Ziua Lui Hristos? - John Piper

Există o sfințenie susținută de credință pe care Pavel vrea ca convertiții lui să o păzească pentru ziua lui Hristos – ziua întoarcerii Lui, atunci când morții în Hristos vor fi înviați (1 Corinteni 15:23). Această sfințenie (pe care el o numește și „fără vină”,  „fără pată”, „fără prihană”, sau „curăție”) este certă prin credincioșia lui Dumnezeu,  condiționată de credința perseverentă, și dependentă de mijlocirea omului.

Certitudine

Pavel este sigur de că Dumnezeu va lucra această credință perseverentă și sfințenie în convertiții lui pentru ziua lui Hristos. Este parte din credincioșia lui Dumnezeu.

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. (1 Tes. 5:22,23)

„[Domnul nostru Isus Hristos] vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. (1 Cor. 1:8,9)

„Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. (Fil. 1:6)

Aceasta este nădejdea și siguranța lui Pavel pentru convertiții lui. Dar certitudinea perseverării în credință și sfințenie nu este automatică. Adică, această certitudine nu există în convertiți într-un mod în care credința și sfințirea lor să supraviețuiască fără lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Convertitul creștin ca o făptură nouă a lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17), nu are în el puterea de a persevera. Mai degrabă, făptura nouă conține legătura cu Acela care furnizează zilnic puterea de a persevera. Și această legătură este sigură, spune Pavel, pentru că este susținută în mod decisiv de Dumnezeu, nu de om. De aceea Pavel insistă, „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24; cf. 1 Cor. 1:9)

Condiție

Totuși, chiar dacă este cert pentru toți aceia care sunt făpturi noi în Hristos, Pavel le spune credincioșilor, „Și pe voi... [Hristos] v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină; negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință” (Col. 1:21-23).

Sfințenia pe care trebuie să o avem în ziua venirii lui Hristos este condiționată de continuarea în credință. Această condiție nu contrazice certitudinea. Dumnezeu este credincios; El o va face. Dar niciun credincios nu ar trebui să creadă că va fi pregătit să Îl întâlnească pe Hristos dacă nu „rămâne în credință”.

Credincioșia lui Dumnezeu este experimentată în faptul că trezește în noi harul pentru a ne ține continuu în credință. El ne păzește. Și face asta dându-ne pasiunea de a-L prețui pe El și de a urmări sfințenia.

Mijlocire

Pavel nu numai privește această dinamică desfășurându-se în viața convertiților lui. El se roagă pentru ei. Și ceea ce se roagă el este ca ei, de fapt, să fie curați și fără pată în ziua lui Hristos.

Este cert că vor ajunge siguri în credință și sfințenie la ziua lui Hristos. Această sosire este condiționată de credința perseverentă. Și rugăciunile lui Pavel sunt mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-i aduce în siguranță acasă.

Așa că, adevărul certitudinii lui Pavel să ne facă siguri. Adevărul condiției să ne facă serioși. Și adevărul mijlocirii să ne facă să ne înconjurăm cu frați și surori care mijlocesc pentru noi pentru credința și sfințenia noastră.

-------

Copyright 2012 John Piper. Used by permission.

Web: www.desiringGod.org

Pacea - C.H. Spurgeon

Viața spirituală este deci o viață a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roada Duhului însă este... pacea” (Gal. 5:22). „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Hristos (Ioan 14:27).

Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, priveliști frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este și cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine și toate ne reușesc, inima este mulțumită, liniștită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare și pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de liniște, dar în altă zi dibuim în întuneric și dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omenești și pacea adâncă a unei vieți spirituale, plină până la revărsare!

Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Fil. 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi și nu noi pe ea. O pace despre care spune prorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Hristos care locuiește înlăuntrul inimii noastre, pacea care nu poate fi tulburată de niciun fel de furtună. Aceasta este pacea plinătății Duhului Sfânt.

Suprafața mării e uneori dezlănțuită și bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are și adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace și liniște deplină, neatinsă de vânturi. Tot așa există și pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemișcate ale păcii, a cărei liniște netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există niciun neajuns, nicio rătăcire, niciun păcat, nicio greșeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăște din Dumnezeu care este însuși Dumnezeul păcii.

De aceea spune Hristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce crește sau decrește odată cu viața atât de schimbătoare, are puțină valoare; însă pacea lui Hristos este un dar imens. Hristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morții Sale groaznice. Îl aștepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferințele de nedescris și moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare și teamă față de ceea ce Îl aștepta, Hristos rostește  cuvintele minunate: „Vă dau Pacea Mea”.

De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundații din țară. Locuința prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alți vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putință, pe unii din oamenii expuși să fie luați de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenția îi fusese atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperișul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, vroia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frângie, dar aceasta și-a greșit ținta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului și când apăruse acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar și de data asta frânghia și-a greșit ținta în mod necruțător. Apoi, povestea prietenul, când dispăruse și ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperișul casei, își întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână și cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe fața ei. „Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nicio teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniștită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputință de a o descrie în toată măreția ei. A dat din cap cu recunoștință pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească”. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe fețele celor care eram de față. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărginește numai la iubirea creștină, pacea și puterea care le revarsă. Ci dă și o viață de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, capitolul 8, versetul 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă și o viață de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârșit o viață de îngăduință, de blândețe, credință și înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverși misionari sau teologi - ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39).

Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Viață din belșug - C.H. Spurgeon

„Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug”

(Ioan 10:10)

Călătorul care urcă într-o regiune muntoasă din Anglia va zări fără multă greutate un mic lac artificial care este rezervorul de apă potabilă al unui orășel din apropiere. Lacul își primește apele dintr-un mic râuleț de munte.

Într-o vară secetoasă, când debitul apei râulețului ca și apa din rezervor scăzuse mult, conducerea orașului a impus o mare restricție a consumului de apă, spre a nu se agrava situația locuitorilor.

Numai la vreo sută de kilometri distanță de această localitate se află un alt orășel de munte. Dar aici, chiar în centrul lui, izvorăște o vână puternică de apă, un izvor natural de o rară frumusețe și abundență. În aceași vară, când a domnit seceta cumplită, acest izvor vestit a alimentat pe locuitorii orășelului cu apă abundentă, fără ca debitul său să scadă cu ceva. Dimpotrivă! Apa se revărsa mereu cu aceași vigoare. Izvorul acesta, nu numai că înviora regiunea cu apele sale, dar a dat și orașului, pe bună dreptate, numele de „Izvorul minunat”. În timpul secetei acest oraș nu numai că a avut apă, dar a avut-o „din belșug”.

La fel este și cu viața Duhului Sfânt în copiii lui Dumnezeu. Unii au această viață lăuntrică în chip insuficient, ca râulețul sărac de munte; ei nu știu ce înseamnă plinătatea Duhului. Alții împlinesc în viața lor din plin cuvintele Domnului Isus Hristos, care amintesc: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug”. Aceasta înseamnă viața care se revarsă din belșug. Și cei plini de Duhul Sfânt revarsă binecuvântări îmbelșugate celor însetați din jurul lor.

Și acești oameni au parte de întristări, dar ele nu le pot răpi marea lor pace; zilele li se întunecă, dar credința lor se întărește și mai mult; loviturile suferințelor asupra lor sunt ca sonda de petrol, care, prin erupție, face să țâșnească liber și abundent petrolul. Un fluviu nestăvilit de rugăciuni țâșnește din inimile acestor oameni. Încrederea lor desăvârșită a adevenit a doua lor natură. Se împlinesc în ei cuvintele Învățătorului: „Ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14).

O asemenea viață au dus apostolii Domnului, după ziua memorabilă a Rusaliilor. Ei erau înainte timizi, fricoși, egoiști și nehotărâți, dar au fost transformați în trimiși ai lui Hristos: plini de curaj, jertfire de sine și eroism, vestind Evanghelia cu o minunată putere, cu bucurie de reușită sigură.

Un asemenea serv al Domnului a fost Ștefan: „plin de credință și de Duhul Sfânt” (Fapt. 6:5). La fel Barnaba: „un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință” (Fapt. 11:24). Primii diaconi aleși în funcția bisericii primitive erau „plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” (Fapt. 6:3). Apostolul Pavel era în călătoriile sale misionare mereu „plin de Duhul Sfânt” (Fapt. 13:9).


Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Roagă-te Scriptura – Scotty Smith

Recuperez rugăciunea pragmatică centrată în sine – fiind un credincios care am petrecut mulți din primii mei ani în Hristos gândindu-mă la Dumnezeu mai mult ca la un fel de bunic darnic decât un Tată suveran. Rugăciunea, pentru mine, semăna mai mult cu programarea unui computer ceresc decât cu a te preda unui Stăpân iubitor. Am lucrat din greu la a pretinde promisiunile lui Dumnezeu pentru liniștea și comoditatea mea decât a fi eu pretins de scopurile lui Dumnezeu pentru Împărăția Lui.

Vai, aceasta a fost o manifestare a evangheliei centrate în om care mi-a deformat viziunea despre Dumnezeu și, prin urmare, mi-a slăbit practica rugăciunii. Din fericire, creșterea în har m-a condus la o înțelegere mai bună a evangheliei, ceea ce mi-a reorientat radical viața de rugăciune. Nu este un clișeu; ci este minunat de adevărat: evanghelia schimbă totul.

Nimic nu a fost de o importanță mai mare în creșterea mea în har și nimic nu s-a dovedit a fi mai roditor decât a învăța să mă rog Scriptura în timp ce port lentilele evangheliei. O abordare centrată pe evanghelie a rugăciunii prin Biblie va produce o minte informată despre voia lui Dumnezeu, o inimă înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu și mâini întinse în serviciul lui Dumnezeu. Toate aceste trei lucruri sunt esențiale vieții în Hristos, și toate trei vor curge din uniunea și comuniunea cu Hristos.

Deci, ce implică această disciplină doxologică de a te ruga Scripura? Nu sugerez că modul meu este singura cale, dar iată cum devotarea mea pentru studiul biblic și rugăciune a fost îmbogățită într-un mod extraordinar în ultimii ani.

A te ruga Scriptura cere să fim în Scriptură în mod regulat, de preferat zilnic. O “folosire sârguincioasă a mijloacelor harului” nu câștigă ceva pentru noi, în schimb ne aduce beneficii de orice fel. Noi nu putem ascunde Cuvântul în inimile noastre dacă nu zăbovim asupra paginilor Bibliei. Personal, cel mai bun timp de a mă întâlni cu Dumnezeu într-un mod liniștit, fără grabă, în așteptare, este dimineața devreme, dar fiecare dintre noi suntem diferiți.

Jack Miller, tatăl meu spiritual și profesor la Seminarul Teologic Westminster, m-a învățat importanța citirii prin toată Biblia și în același timp de a lăsa ca o parte mai mică din Scriptură să mă citească pe mine. Dacă nu suntem atenți, putem citi Scriptura pentru informație și inspirație în timp ce ne jucăm cu chemarea noastră la transformare. A avea Scriptura “citindu-mă” adâncește viața mea de rugăciune deoarece îmi expune păcatul, îl revelează pe Isus și mă face să fiu flămând și însetat după mai multă evanghelie.

Așa cum spunea Martin Luther, avem nevoie de evanghelie în fiecare zi pentru că uităm evanghelia în fiecare zi. Nimic nu se compară cu a ne cunoaște nevoia ca Isus să ne vindece de amnezia evangheliei. Nimic nu ne va înflăcăra atât de tare inimile ca o experiență proaspătă a harului lui Dumnezeu pentru nevoile noastre actuale. Având Biblia citindu-mă, mă convinge în mod constant de acest adevăr: nu există nimic mai mult decât evanghelia, este doar mai mult din evanghelie.

A te ruga Scriptura, prin urmare, ne cheamă la a-L căuta pe Isus în fiecare părticică a Bibliei, pentru că El este inima, pulsul și eroul evangheliei. Începând “de la Moise și de la toți proorocii” (Luca 24:27), vrem să descoperim tot ce s-a profețit și s-a promis despre Isus, pe măsură ce El este descoperit progresiv în istoria răscumpărării, de la Geneza până la Apocalipsa.

Toate promisiunile lui Dumnezeu își găsesc “da”-ul lor în Hristos (2 Corinteni 1:20), dar ele nu sunt “da”-ul lui Dumnezeu la toate capriciile și fanteziile noastre. Jack Miller m-a învățat să mă rog promisiunile lui Dumnezeu cu ochii fixați pe Isus și pe scopurile Împărăției Lui. Aceasta este o paradigmă importantă care ne schimbă de la a căuta versete pe care le putem numi, la a-L urma pe Hristosul pe care Îl putem cunoaște și sluji.

Mințile informate despre voia lui Dumnezeu și inimile înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu vor fi autentificate de mâinile întinse în serviciul lui Dumnezeu. Cu cât ne rugăm mai mult Scriptura purtând lentilele evangheliei, cu atât vom da mai puțin lui Dumnezeu părți mici din povestea noastră și, în schimb, ne vom gândi mai mult la a ne găsi locul în povestea Lui. Întrebarea cheie în viață nu este “Ce pot să fac pentru Isus?” în timp ce El este departe in cer. Ci mai degrabă este “Ce pot să fac cu Isus?” de vreme ce El este aici, acum. Fiecare dintre noi este chemat să trăiască ca un personaj în și un purtător al poveștii Lui de răscumpărare și restaurare.

A te ruga Scriptura implică logodire din toată inima cu Hristos în cele trei funcții ale Sale de profet, preot și rege:

Pentru că Isus este Profetul nostru – Cuvântul suprem al lui Dumnezeu – citirea Bibliei nu înseamnă doar a dobândi informații; ci înseamnă a-L asculta într-un duh de rugăciune pe Cel în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoștinței. Trebuie să-i acordăm lui Isus atenția noastră deosebită și conștiințele noastre eliberate prin har.

Pentru că Isus este Preotul nostru – Marele nostru Preot – trebuie să citim Scripturile în mod doxologic, deoarece Hristos este sacrificiul complet, finalizat pentru păcatele noastre, dreptatea noastră perfectă dată de Dumnezeu și Păstorul sufletelor noastre. Trebuie să Îi dăm lui Isus zdrobirea și adorarea noastră.

Pentru că Isus este Regele nostru – Regele regilor și Domnul domnilor – noi trebuie să ne rugăm Biblia cu capete plecate și vieți predate. Trebuie să îi dăm lui Isus reverența noastră smerită și ascultarea noastră plină de bucurie.

[articol apărut în "Controversy" Tabletalk, Ligonier Ministries & R.C.Sproul, Mai 2012]

Dragostea - C.H. Spurgeon

La Galateni capitolul 5, versetele 22 și 23, avem tabloul roadelor bogate ale Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”.

Aici este descrisă viața Duhului, ca și o viață a iubirii creștine, ce se revarsă fără încetare. Ea privește pe Apostolii Domnului plini de râvna de a vesti tuturor Evanghelia dragostei lui Hristos. Să observăm dragostea arzătoare a lui Ștefan pentru sufletele pierdute. Să cercetăm inima caldă a lui Petru și mărturiile sale înflăcărate, care sunt toate o confirmare a asigurării sale: „Doamne, Tu toate le știi: știi că Te iubesc” (Ioan 21:17). Să privim la Apostolul Pavel, mistuit de o asemenea iubire față de oamenii muritori, cum numai Dumnezeu o poate împărtășii și cum numai El o poate depăși.

Tot așa au fost și predicatorii moderni ca David Brainerd; ca Adoniram Judson; sau J.G. Paton, care singur s-a exilat între canibali. Într-un oraș din provincie este un credincios care a fost mântuit în chip minunat de la o viață de păcat și necredință. Zile și săptămâni dearândul el își vede de treburile sale cu toată hărnicia. Apoi, deodată îl apucă o dorință puternică, nestăvilită, pentru mântuirea sufletelor pierdute. Apoi împins de Duhul Sfânt în singurătatea cămăruței sale, sufletul său este puternic copleșit de iubirea lui Dumnezeu față de cei pierduți în păcate. Omul se roagă ore întregi în lacrimi pentru mântuirea lor. Pe urmă, constrâns de puterea lui Dumnezeu, îl face să pornească prin localitățile învecinate, predicând Evanghelia lui Hristos, în cuvinte puternice, convingătoare, pline de iubire. Viața de iubire a Învățătorului său îi împinge la această activitate. În câțiva ani după pocăința sa, Dumnezeu a dăruit acestui serv al Său mai mult de 600 de suflete, ca rod al vieții sale de iubire care se revărsa în jurul său. Oare câți dintre noi, cei credincioși, avem o asemenea viață de iubire, care se revarsă în jurul nostru? Cunoaștem noi puterea, bucuria și plinătatea ei?


Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Ce Este Justificarea - Kevin Williams

Pot să îmi pierd credința? – Tim Conway

Ne-am obișnuit să nu vorbim în cercurile noastre în felul în care Biblia vorbește. Dacă cineva pleacă din mijlocul nostru, noi spunem, „o, niciodată nu a fost mântuit.” Dar Biblia folosește terminologia „căderii de la credință”.

Pavel nu numai că vorbește în felul acesta, dar și avertizează în felul acesta.

Porunca pe care ți-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele, să te lupți lupta cea bună și să păstrezi credința și un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, și au căzut din credință. (1 Tim 1:18-19)

Dar pentru că nu ne place să vorbim în felul acesta, ceea ce se întamplă este că avertizările noastre își pierd ‘colții’. Avertizarea e: dacă nu te ții strâns, există posibilitatea să cazi de la credință!

Alte texte:

Timoteie, păzește ce ți s-a încredințat; ferește-te de flecăriile lumești și de împotrivirile științei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii, și au rătăcit cu privire la credință. (1 Tim 6:20-21).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință (1 Tim 4:1a).

Din numărul acestora sunt Imeneu și Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a și venit învierea și răstoarnă credința unora. (2 Tim. 2:17b-18).

Nu e ca și cum spune că nu a existat niciodată credință acolo. Ci imaginea e că a fost o credință de la care ei s-au abătut sau de la care au căzut. E ca în parabola seminței care cade lângă drum: ei primesc bucuros Cuvântul (nu spune că nu l-au primit!), dar apoi când vin încercările, ei se lasă, dau inapoi. Acum, poate o persoană sa își piardă credința? Acele versete par a spune: Da. Poate ea să se depărteze de la credința? Da. Dar Biblia NU spune ca îti poți pierde mântuirea. Și dacă punem întrebarea, “Poți să îți pierzi mântuirea?”, ar trebui să punem alte două întrebări: “Poți să pierzi viața veșnică?”(dacă o am și e veșnică, cum poți pierde ceva ce e veșnic?) și mai mult, “Poate Isus sa îți piardă mântuirea? Te poate pierde Isus?” NU. Absolut. Isus spune:

Și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. (Ioan 6:39).

Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. (Ioan 10:27-29).

Există două perspective: perspectiva umană și perspectiva divină. Oamenilor le place adesea să privească din perspectiva divină. Dar de multe ori Biblia ne prezintă lucruri care apar din perspectiva noastră. Iar din perspectiva noastră, adevărul e că găsim oameni care sunt pentru o vreme în mijlocul nostru și apoi cad și se depărtează. Oameni care au primit bucuros cuvântul, sunt prezenți la serviciile divine, se închină bucuroși și cu fețe radioase (sigur, pentru o vreme), iar acum, unde sunt ei? Din perspectiva noastră, putem vorbi așa cum vorbește Pavel. „Poti cădea de la credință”, „poți cădea din har”, „v-ați despărțit de Hristos”. Dacă minimalizăm aceste lucruri, rupem colții avertizărilor! Altfel oamenii nu vor mai fi afectați când le vom spune avertizările. Vor merge la doctrina perseverării sfinților și vor spune că e imposibil. Dar din perspectiva umană e foarte posibil! În multe situații din Scriptură, se tratează cu noi din perspectiva umană: dacă nu te ții de credință, poți cădea de la credință.

Pe de altă parte, dacă ne ținem strâns de credință, tocmai lucrul acesta ne dă siguranță! Când mă țin lipit, strâns de Hristos, asta este baza asigurării mele.

Singurul lucru care mă pune în pericolul de a cădea, de a mă îndepărta, este când nu mă țin de această asigurare.

Asta NU înseamnă deloc că eu merg în viață cu această convingere și asigurare că sunt salvat, totuși indoindu-mă mereu dacă voi reuși să răzbesc până la sfârșit. Asta nu ar fi credință. Credința spune: „Eu mă încred în Hristos. El mă va duce până la sfârșit.” Dar dacă devii tentat să nu mai vizitezi adunarea sfinților, nu mai e așa de important pentru tine să asculți învățăturile lui Hristos, dacă cuvintele lui Hristos își pierd atracția, atunci mai bine ai lua avertizarea și ai fi foarte atent cu orice asigurare pe care o ai. Pentru că există oameni care au multe asigurări, dar care nu ramân până la sfârșit.

Există o binecuvântată asigurare, dar nu ai nici un drept sa te ții de ea dacă tu te depărtezi de cuvintele pe care le-a spus Hristos. De fapt Duhul Sfânt mărturisește împreună cu duhul nostru doar atunci când Hristos este central în atenția noastră.

Evrei 3:12, „Luați seama, dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu”. – Această avertizare nu are scopul de a face ca oamenilor care se bucură în Hristos, se laudă cu Hristos, îl laudă pe Hristos cu încredere și asigurare în El, să li se ia asigurarea. Acest verset are scopul să avertizeze oamenii care se îndepărtează de Dumnezeu.

1 Petru 1:5, „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” – Noi suntem păziți de puterea lui Dumnezeu spre mântuire. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne dă credința, Dumnezeu o păzește, Dumnezeu o ține, o păstrează, prin puterea Sa. Și acea credință ne va ține pe noi ducându-ne mântuirea până la capăt.

[Rezumat din studiul biblic Can I lose my Faith?]

Ce este libertatea - John Piper

O parte din mesajul meu de la „Passion 2012” a definit adevărata libertate creștină. Aici aveți o prezentare  mai completă a ceea ce este luat dintr-o predică din Ioan 8:32, „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.”

                Există cel puțin patru feluri de libertate. Și fiecare dintre ele adaugă o dimensiune crucială a libertății pănă când ajungem la libertatea deplină a creștinismului – „cu adevărat liberi”. Permiteți-mi să rezum aceste patru feluri de libertate într-o singură definiție a libertății depline și complete:

                Ești cu adevărat liber – liber în totalitate, cu adevărat liber – atunci când ai (1) dorința, (2) abilitatea, (3) și oportunitatea pentru a face (4) ceea ce te va face fericit peste o mie de ani.

                Sau am putea zice: Ești liber deplin atunci când ai (1) dorința, (2) abilitatea, (3) și oportunitatea pentru a face (4) ceea ce nu-ți va lăsa nicio părere de rău pentru totdeauna.

• Dacă nu ai dorința de a face un lucru, nu ești complet liber să-l faci. A, poate îți vei aduna toată voința pentru a face ceea ce nu vrei să faci, dar nimeni nu numește acest lucru libertate. Nu așa vrem să trăim. Există aici o constrângere și o presiune asupra noastră pe care nu o vrem.
• Și dacă ai dorința de a face un lucru, dar nu ai abilitatea de a-l face, nu ești liber să faci acel lucru.
• Și dacă ai dorința și abilitatea de a face un lucru, dar nu ai oportunitatea de a-l face, nu ești liber să faci acel lucru. 
•  Și dacă ai dorința de a face un lucru, și abilitatea de a-l face, și oportunitatea de a-l face, dar la sfârșit te distruge, nu ești complet liber – nu ești liber cu adevărat.

Pentru a fi complet liberi, trebuie să avem dorința, abilitatea, și oportunitatea de a face ceea ce ne va face fericiți pentru totdeauna.

Fără regrete.

Și numai Isus, Fiul lui Dumnezeu care a murit și a înviat pentru noi, poate face posibil acest lucru.

Pentru a fi fericiți pentru totdeauna, păcatele noastre trebuie să fie iertate și mânia lui Dumnezeu îndepărtată, iar Hristos trebuie să devină Comoara noastră supremă. Numai Isus poate face acest lucru. De fapt, l-a făcut deja. A murit pentru păcatele noastre. A absorbit mânia lui Dumnezeu. Și a înviat din morți, și de aceea El este absolut prețios astăzi. Iar acum ne oferă acest lucru ca un dar fără plată.

Dacă Fiul te va face liber, vei fi liber cu adevărat.

Teologul Crucii - Carl Trueman

                Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare despre actuala trezire a interesului în teologia Reformată, în sensul larg, este absența a, posibil, celei mai glorioase contribuții a lui Martin Luther în discursul teolgic: noțiunea de teolog al crucii.

               

                La o întâlnire al Consiliului Canonic Saxon a Ordinii Augustiniene din orașul Heidelberg în 1518, un călugăr numit Leonhard Beier a prezentat o serie de teze pregătite de dr. Luther, în timp ce însuși Luther a prezidat procedurile. Dezbaterea de la Heidelberg a intrat în istorie ca fiind momentul în care Luther a arătat noua și radicala lui teologie pentru prima dată.

                În centrul noii lui teologii se afla noțiunea că Dumnezeu se descopere pe Sine Însuși prin opoziția a ceea ce este El sau, altfel spus, Dumnezeu își împlinește scopurile dorite făcând exact opusul a ceea ce oamenii ar aștepta. Exemplul suprem al acestui fapt este crucea însăși: Dumnezeu biruie păcatul și răul permițindu-i păcatului și răului să învingă (aparent) asupra Lui. Adevărata Lui putere este demonstrată prin slăbiciune aparentă. Acesta este felul în care un teolog al crucii gândea despre Dumnezeu.

                Contrar acestei viziuni este teologul gloriei. Pe scurt, teologul gloriei înțelege că există o continuitate simplă între felul în care este lumea și felul în care este Dumnezeu: dacă tăria este demonstrată prin pură putere pe pământ, atunci și tăria lui Dumnezeu trebuie să fie așa, doar dezvoltată la infinit. Pentru un asemenea teolog, crucea este doar nebunie, fără niciun sens.

                Dar, acum unii vor răspunde: Dar teologia crucii nu a fost uitată; de multe ori se vorbește despre ea și este discutată și chiar predicată. Aici este problema: în Dezbaterea de la Heidelberg Luther se referă în realitate nu la o teologie a crucii ci la teologi ai crucii, accentuând idea că nu vorbește despre o tehnică sau un proces abstract, ci despre forma personală, existențială și reală în care teologii gândeau despre Dumnezeu și se relaționau la El. Teologia unei persoane, fie adevărată fie falsă, fie bună fie rea, este inseparabilă de credința personală a individului.

                În această vreme de Reformare, nu ar trebui să reducem înțelegerea lui Luther doar la justificare prin har prin credință. De fapt, această doctrină este inseparabilă de cea a telogilor crucii. Este trist de spus, dar este adesea greu să deosebești unde se găsesc acești teologi ai crucii. Da, mulți vorbesc despre cruce, dar regula culturală a multor biserici nu pare diferită de regula culturală a... culturii însăși. O înclinație spre putere și influență este ceea ce-i caracterizează de multe ori punând accent pe mărime, segmente de piață, cerința pieței, estetică, dorința tineretului, efecte speciale și alte feluri de tehnici, care au mai multe în comun cu industria cinematografică decât cu creștinismul primului secol. Acestea sunt cu siguranță mai asemănătoare cu ceea ce Luther ar fi privit ca simptome ale prezenței și influenței teologilor gloriei în loc de cea a teologilor crucii. O teologie a crucii abstractă poate fi ușor ambalată și vândută pe piață de un teolog al crucii. Și asta nu pentru a arăta cu degetul înspre ei: de fapt, dacă suntem sinceri, mulți, dacă nu chiar noi toți, ne simțim atrași de teologii gloriei. Nu este surprinzător că poziția implicită a naturii umane căzute este cea de teolog al gloriei.

                Modul de a trece de la a fi un teolog al gloriei la un teolog al crucii nu este ușor, nu este o simplă chestiune de a stăpâni niște tehnici, de a citi cărți sau de a învăța un vocabular nou. Este însăși pocăința.

Articol preluat de pe Reformation21.