„Deja” și „Nu încă” în viața creștinului - Anthony A. Hoekema

Tensiunea continuă între „deja” și „nu încă” denotă că pentru creștin lupta împotriva păcatului continuă pe tot parcursul vieții lui presente. Totuși, în această luptă în care sîntem angajați, noi nu trebuie să ne așteptăm să fim înfrînți ci trebuie să fim încrezători în victorie. Noi știm că Cristos a dat o lovitură de moarte împărăției lui Satan și că distrugera lui Satan este sigură.

Noi sîntem deja făpturi noi în Cristos, în care locuiește Duhul Sfînt care ne întărește, așa încît noi putem într-adevăr face „să moară faptele trupului” (Romani 8:13). Dar în viața aceasta noi nu putem atinge perfecțiunea unei vieți lipsite de păcat. Totuși, faptul că noi continuăm să fim imperfecți nu înseamnă că trebuie să încetăm de a mai încerca să facem ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. De fapt, putem continua să trăim în perspectiva lucrurilor care ne așteaptă numai în lumina lucrurilor pe care le avem deja.

Faptul că înțelegem că puterea ne este dată prin Duhul Sfînt care locuiește în noi trebuie să ne stimuleze să trăim o viață de credincioși pozitivă și victorioasă. Credința într-o continuă transformare care este efectuată în noi de către Duhul (compară 2 Corinteni 3:18) ar trebui să ne dea imbold în activitățile pe care le întreprindem. Mai pe sus de toate, trebuie să fim încurajați de convingerea că, la urma urmei, sfințirea noastră nu este o realizare a noastră, ci este darul lui Dumnezeu, deoarece Cristos este sfințirea noastră (1 Corinteni 1:30).

Cu privire la aceasta trebuie să mai luăm în considerare încă un lucru. Relația dintre „deja” și „nu încă” nu este o relație antitetică absolută, ci este o relație de continuitate. Primul termen, „deja”, este anticipația celui de-al doilea termen, „nu încă”. Noul Testament ne învață că există o legătură strînsă între calitatea vieții noastre prezente și calitatea vieții dincolo de mormînt. Ca să ilustreze felui în care viața aceasta este legată de viața viitoare, Noul Testament folosește metafore cum ar fi cea a premiului, a cununii a roadelor, a secerișului, a spicului și a bobului de grîu, a semănatului și a seceratului (compară Galateni 6:8). Concepte de felul acesta ne învață că noi avem o responsabilitate de a face tot posibilul pentru a trăi spre lauda lui Dumnezeu, deși continuăm să fim imperfecți.

Antony A. Hoekema, Biblia și Viitorul, pp. 70-71.

Medota Biblică de Evanghelizare - Martyn Lloyd-Jones

După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

(Romani 3:10-18)

Trebuie să facem evanghelizare [cum o face Pavel], pentru că evanghelizarea înseamnă nu doar să faci o afirmație pozitivă despre puterea Evangheliei; noi le arătăm oamnilor nevoia de Evanghelie. Altfel spus, trebuie să existe atât o convingere în privința păcatului cât și o manifestare a mântuirii, și nu există multe pasaje în Scriptură în care natura groaznică  și caracterul păcatului să  fie mai puternic evidențiate decât sunt în această secțiune. Observați în acest sens metoda apostolică. După ce a făcut afirmația generală în capitolul 1:16-17 despre Evanghelie, conținutul și caracterul ei, continuă imediat să spună „Căci...”. „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”, și prin ceea ce spune Pavel aici nu face decât să ne readucă la acest lucru. Ai putea spune că versetele 10 la 18 din acest al treilea capitol nu sunt decât o expunere a versetului 18 din primul capitol – mânia lui Dumnezeu care s-a descoperit împotriva oricăror necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor. Din această cauză trebuie să facă Dumnezeu ceva, din acestă cauză Și-a trimis Dumnezeu Fiul – pentru că aceasta este starea omenirii.

Prin urmare, când apostolul evanghelizează, o face în acest fel. El nu vine înaintea oamenilor pentru ca de la prima întâlnire să le zică: „N-ați vrea să fiți puțin mai fericiți, sau n-ați vrea să aveți un Prieten, sau căutați voi un călăuzitor?” El nu zice așa ceva. El nu începe cu așa ceva; lui îi este imposibil să facă așa ceva. Ce rost are să pui asemenea întrebări dacă omul se află într-o împărăție rea, dacă omul este sub păcat? Lucrul important nu este dacă sunt fericit sau nefericit, sau orice altceva; întrebarea este: care este relația mea cu Dumnezeu la judecată, în ce împărăție mă aflu eu? Dacă sunt sub păcat, primul lucru pe care vreau să-l știu este cum pot ieși din acea stare ca să intru sub har. Deci trebuie să spunem numaidecât că o evanghelizare care nu începe cu o chemare la pocăință și prin conștientizarea naturii păcătoase a omului este nebiblică. Este greșit să le spui oamenilor că pot veni la Cristos așa cum sunt pentru că mai târziu se pot pocăi și pot învăța ceva despre păcat. Apostolul nu face acest lucru și cred că nimeni altul n-ar trebui să o facă, pentru următorul motiv: care este înțelesul cuvântului „Mântuitor”? Eu zic că vin la Cristos. Mă arunc spre Cristos, Mântuitorul meu. Ce vreau să spun prin aceasta? Din ce mă mântuie El? Care este conținutul mântuirii? Trebuie să aibă un înțeles. Și în momentul când te oprești și pui această întrebare, înțelegi imediat. Sarcina predicării este să le arate oamenilor că sunt sub păcat și să le arate singura ieșire din păcat și ce înseamnă să fii „sub har”. Din această privință, secțiunea aceasta este de o importanță supremă.

Extras din cartea  Dreapta judecată a lui Dumnezeu (Seria Romani, #2), de Dr. Martyn Lloyd-Jones.

Predicarea Expozitivă - Mark Dever

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi—vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva—o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv—făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului—auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). 

Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică—de orice gen—este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Preluat de pe Resurse Creștine Românești. Puteți citi eseul întreg aici.

Cartea lui Mark Dever se poate cumpăra pe Făclia.ro.

Ce Temelie Sigură Avem - Fred Butler

Permite-mi să îți pun o întrebare teologică: Faptul că crezi în Hristos este rezultatul nașterii tale din nou sau nașterea ta din nou este rezultatul credinței tale? Poate crezi că eu doar mă joc cu cuvintele, dar felul în care răspunzi la întrebarea aceasta afectează în mod semnificativ ceea ce crezi despre păcatul omului, mântuirea lui Dumnezeu și, cel mai important, siguranța veșnică.

 

Născuți în mod natural păcătoși

Biblia este foarte clară cu privire la condiția noastră înainte de a veni la Hristos. Fiecare dintre noi venim dintr-un mediu personal diferit. Eu pot fi născut într-o familie săracă, în timp ce tu poți proveni dintr-o familie bogată; unii poate au trăit vieți morale, în timp ce alții au trăit vieți nelegiuite, rușinoase. Oricare ar fi cazul, noi toți suntem păcătoși și avem nevoie de un Salvator.

Aceasta este ceea ce Biblia ne spune în Romani 1:18-32; 3:9-18 și Efeseni 4:17-19. Aceste pasaje dezvăluie câteva adevăruri importante despre natura păcătoasă.

În primul rând, noi am fost separați de orice părtășie intimă și adevărată cu Dumnezeu, și am dus lipsă de o înțelegere spirituală a căilor Lui. De exemplu, Romani 3:11 spune: “Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.” Iar Efeseni 4:18 vorbește despre cum aveam “mintea întunecată”, fiind “străini”, aflându-ne în “neștiință”, “împietriți”. Sună dur, nu-i așa?

În al doilea rând, eram rebeli spiritual. Romani 3:18 spune în mod specific că nu aveam “frică de Dumnezeu” înaintea ochilor noștri; iar Romani 1:18 explică cum noi toți am înăbușit adevărul lui Dumnezeu încercând să ne absolvim de obligația noastră față de El. În loc să alegem să trăim în ascultare față de legile lui Dumnezeu, noi de bună voie ne-am dedat la desfrâu și necurăție.

Pe scurt, când eram fără Hristos, îl uram pe Dumnezeu și nu voiam să avem nimic de a face cu El.

Dacă mântuirea noastră ar fi fost lăsată la latitudinea noastră, noi niciodată nu am fi căutat-o. Nimic nu ne-ar fi mișcat înspre credința în Hristos, nici chiar cei mai elocvenți predicatori sau cele mai convingătoare argumente. Noi am fi continuat bucuroși să ne trăim viețile în neascultare voită față de Dumnezeu.

Aceasta este o descriere tristă, dar potrivit Bibliei, este realitatea spirituală a tuturor oamenilor, fără excepție. Singura speranță pe care o avem este un miracol – o schimbare profundă și radicală a inimilor și minților noastre.

Născuți din nou de sus

Din fericire, Biblia ne spune că schimbarea miraculoasă de care avem nevoie s-a întâmplat înainte și continuă să se întâmple. În termeni teologici, schimbarea este numită regenerare. Regenerarea are loc când Duhul lui Dumnezeu realizează o lucrare supranaturală pentru a schimba inimile noastre. Într-o predică pe tema regenerării, John MacArthur a descris-o ca: Dumnezeu producând viață nouă.

Pentru cei dintre noi care au experimentat miracolul regenerării, noi mărturisim despre realitatea unei vieți spirituale noi. Noi nu mai dorim să căutăm un mod de viață păcătos, ci ne întoarcem spre credința în Evanghelie și spre urmărirea evlaviei. Este o lucrare care ne-a întors de la a fi oameni care îl urăsc pe Dumnezeu la oameni care îl iubesc pe Dumnezeu.

Vei găsi doctrina regenerării pe tot cuprinsul Scripturilor.

Observă cum apostolul Ioan descrie regenerarea ca o naștere din nou. În Ioan 3:1-15 Isus i-a spus lui Nicodim că pentru a vedea Împărăția lui Dumnezeu el trebuie să fie “născut din nou” sau “născut de sus”. Isus a continuat explicând nașterea din nou ca fiind o lucrare divină, ceva ce Dumnezeu face. Ioan mai târziu a folosit aceeași terminologie, “născut din Dumnezeu”, în prima sa epistolă – 2:29; 3:9; 4:7; 5:1,4,18.

Pavel a scris despre regenerare în termeni de a fi înviat din morți. Efeseni 2:5 spune că păcătoșii care erau “morți în păcate” au fost “aduși la viață împreună cu Hristos” (vezi de asemenea Coloseni 2:13). Iar în Tit 3:5 Pavel este explicit – “El ne-a mântuit, prin spălarea naşterii din nou [engl: regenerării] şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”.

Iacov folosește expresia “ne-a născut prin Cuvântul adevărului” pentru a descrie regenerarea în Iacov 1:18, iar Petru a folosit o descriere similară când a definit regenerarea spunând: “aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi” în 1 Petru 1:23.

Gândindu-ne la viața noastră nouă

Dacă luăm în considerare ce învață Biblia referitor la starea de păcătoșenie a oamenilor și nevoia noastră de regenerare, certitudinea siguranței noastre veșnice vine într-o atenție sporită.

În primul rând, regenerarea este o lucrare divină. Ea originează în Dumnezeul nostru omnipotent. El Însuși este cel care inițiază lucrarea de regenerare, schimbând inimile noastre păcătoase înspre a căuta salvarea în Fiul Său. Îmi place cum apostolul Ioan a spus acest lucru in evanghelia sa: “care au fost născuți [aceasta este regenerarea] nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13).

Când Dumnezeu a realizat lucrarea Sa regeneratoare în inimile noastre, El a implantat un nou principiu al dreptății. Noi suntem reorientați înspre Dumnezeu așa că noi acum înțelegem lucrurile spiritual și nu mai ne dorim să urmăm nelegiuirea.

Pavel ilustrează această lucrare divină ca o creație (făptură) nouă. El a scris în 2 Corinteni 5:17 că dacă suntem în Hristos, “suntem o făptură nouă; cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Prin definiție, o “făptură nouă” este ceva ce n-a mai existat înainte.

Ca și creștini, tu și cu mine suntem ceva nou, aduși în existență în mod special de către Dumnezeu. Ca și creații noi, acum vedem lucrurile din perspectiva eternă. “Am terminat-o” cu vechile dorințe, filozofii și moduri de gândire.

Din moment ce Dumnezeu este autorul regenerării, puterea Lui este garanția că noua viață pe care El a creat-o va avea caracteristicile acelei vieți noi. Dumnezeu nu a adus în existență făpturi noi pentru ca ele să continue să urmărească păcatul.

Deci, gandește-te. Dacă ne-am putea pierde mântuirea, ce ar spune aceasta despre puterea lui Dumnezeu de a ne schimba? Cum ne-am putea încrede în Dumnezeu cu privire la alte domenii ale vieții noastre, sau cu privire la orice altceva, dacă puterea Sa salvatoare ar putea-o sfărși fiind fără putere?

În al doilea rând, regenerarea este o lucrare cu scop precis. Pavel explică în Efeseni 2:4-10 că motivul principal pentru care Dumnezeu ne-a înviat din morți prin regenerare a fost pentru ca harul, dragostea și bunătatea Sa să fie arătate, puse în evidență. Noi suntem “lucrarea lui Dumnezeu, zidiți în Hristos pentru fapte bune” (Efeseni 2:10). Dumnezeu ne-a regenerat cu un scop: pentru a arăta Gloria Sa în viețile noastre. 

Dacă ne-am putea pierde mântuirea, ceea ce în primul rând ar înfrânge scopul lui Dumnezeu de a ne schimba, atunci care ar fi scopul mântuirii noastre? Cum ar mai putea fi adevărate pasaje ca Efeseni 2:10?

În al treilea rând, regenerarea este permanentă. Toate pasajele despre puterea regeneratoare a lui Dumnezeu ne-o arată ca fiind o lucrare permanentă. De fapt, lucrarea Lui este atât de permanentă încât Pavel poate vorbi despre glorificarea noastră viitoare la timpul trecut – Romani 8:30; Dumnezeu ne-a predestinat, ne-a chemat, ne-a socotit drepți și ne-a glorificat. Mântuirea noastră este atât de certă, atât de sigură; e ca și cum am fi deja în cer cu Dumnezeu!

Acum, permite-mi să mă reîntorc la întrebarea pe care am pus-o la început. Care este ordinea – prima dată credem în Hristos și apoi suntem născuți din nou? Sau suntem născuți din nou și apoi ne punem încrederea în Hristos? Ceea ce crezi despre această ordine are totul de a face cu înțelegerea nașterii din nou, și mai mult, a permanenței mântuirii divine.

Dacă prima dată vine credința și apoi nașterea din nou, va fi ușor să cazi în eroarea siguranței condiționate. La urma urmelor, dacă credința ta personală a inițiat viața ta nouă în Hristos, faptul că lipsa ta de credință te poate de asemenea elimina din acea relație va avea sens. (Spun că are sens pentru că este o concluzie logică, dar nu are suport biblic).

Totuși, dacă înțelegi și accepți ce învață Biblia cu privire la nașterea din nou, vei recunoaște că a fost doar Dumnezeu cel care a produs viața ta nouă în Hristos. Și acest lucru face toată diferența din lume.

Dacă Dumnezeul cel Atotputernic te-a născut din nou prin Cuvântul adevărului (Iacov 1:18), dacă Dumnezeul suveran și-a propus să te aleagă și să te glorifice – și puterea și scopul lui Dumnezeu nu sunt niciodată zădărnicite – atunci tu ai o temelie solidă de stâncă pentru o încredere absolută în mântuirea divină. Dacă ești cu adevărat mântuit, atunci tu deții cu adevărat viața veșnică.

Articol preluat de pe Grace To You

Există Apostoli în Zilele Noastre?

UN RĂSPUNS TEOLOGIC LA PRETENŢIA APOSTOLIEI ÎN ZILELE NOASTRE

            Câteodată se afirmă (spre exemplu, de către Biserica Mormonă, Biserica Nou-Apostolică, şi de către organizaţia creştină cu numele Gospel Outreach), că Dumnezeu doreşte ca oficiul de apostol să fie încă operativ în biserica zilelor noastre. Însă Scripturile indică limpede că apostolia a fost o slujbă limitată cu stricteţe numai la primul secol.

            Isus i-a pregătit pe cei 12 pentru a fi predicatori, învăţători şi evanghelişti pentru El, după moartea şi învierea Sa (vezi, Ioan 14:17, Mat.l6:18-19; 18:17-18; etc.). Apostolii vorbeau cu autoritate, nu doar fiindcă ei aveau Duhul Sfânt care-i învaţă dar şi fiindcă ei erau martori oculari ai evenimentelor mântuitoare ale morţii şi învierii lui Hristos (Ioan 14:26; 15:26-27).

            De aceea, apostolii au fost pregătiţi de Isus să joace un rol vital şi nerepetabil în istoria Bisericii. Deşi Duhul Sfânt locuieşte încă în Biserică, acum nu mai există apostoli, din moment ce unui apostol i se cerea să fie un martor ocular al Hristosului înviat. În Fapte 1:16-26 îi vedem pe apostoli încercând să găsească un înlocuitor în oficiul de apostol lăsat vacant de trădătorul Iuda. Petru este cel ce dă glas cerinţelor pe care acest succesor trebuia să le împlinească: “Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când s-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui... “  Adăugaţi şi referinţele din Fapte 5:32, Luca 1:1-4, Efes.3:4-5, 1 Cor.9:1 şi veţi vedea că aceasta este condiţia biblică a numirii cuiva în slujba de apostol.

            Dat fiind faptul că nici un om care a trăit în ultimele 18 secole nu l-a văzut pe înviatul Hristos (în ciuda pretenţiilor unor persoane ca Joseph Smith, întemeietorul Mormonismului, aducătorul noii revelaţii a cărţii lui Mormon, etc.), este imposibil ca în această perioadă de timp să avem "apostoli", în adevăratul sens al cuvântului.

            Noul Testament indică foarte clar că apostolia a luat sfârşit în primul secol. În relatarea lui Pavel a arătărilor după înviere ale Domnului, el încheie cu arătarea făcută lui, spunând: "după ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie" (1 Cor.15:8). Într-un alt loc, Pavel spune despre Biserica creştină că este "zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" [Efes.2:20]. La fel cum noi nu schimbăm sau înlocuim din când în când o piatră unghiulară veche şi o temelie veche la casele noastre cu una noua, la fel nici nu se poate pune o nouă temelie de apostoli şi profeţi în Biserică! Temelia mărturiei apostolice a lui Hristos cât şi revelaţiile profetice care prefigurau şi interpretau faptele mântuitoare ale lui Hristos, au fost puse. Nu se mai poate pune o alta nouă. Nu mai este nevoie să se pună una nouă!

            De aceea, ori de câte ori apar învăţători care vin cu "noi revelaţii de la Dumnezeu", aceştia încearcă să pună o nouă temelie de care nu este nevoie fiindcă ea este deja pusă (vezi, 1 Cor.3:11 "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât ceea care a fost pusă şi care este Isus Hristos").

       Unii susţin că Pavel a sugerat perpetuarea apostolilor şi a profeţilor în pasajul din Efeseni 4:11-13. La o citire superficială a pasajului, putem avea impresia că Hristos a dat Bisericii, apostoli şi profeţi, "până vom ajunge toţi la unirea credinţei", astfel sugerând că aceste slujbe continuă până ce biserica este desăvârşită. Totuşi această interpretare este incorectă din următoarele motive: (1) Pavel, deja i-a pus pe apostoli şi profeţi într-o categorie separată în Efes.2:20. (2) Dacă apostolii şi profeţii erau doriţi de Hristos să continue până ce Biserica era desăvârşită, de ce nu a fost aleasă niciodată o a doua generaţie de apostoli? De ce apostolii Noului Testament nu şi-au numit succesori la apostolie? (3) Ideea principală din Efeseni 4:11-13 este că "zidirea trupului lui Hristos" (vers.12) va continua "până" ce Biserica va ajunge la maturitate: "la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (vers.13). Apostolii şi profeţii din primul secol au "desăvârşit sfinţii" (vers.12a), şi implicit Biserica cu revelaţiile Noului Testament combinate cu cele din Vechiul Testament, astfel încât toată cunoştinţă care îi trebuie Bisericii pentru a-şi îndeplini însărcinarea să fie conţinută în Scriptură (2 Tim.3:16-17).

            Epistola lui Iuda, aduce de asemenea mărturie în favoarea convingerii creştine a primului secol, că zilele apostolilor şi ale revelaţiilor evanghelice au fost încheiate, devenind fundamentale. Acestea nu se presupuneau să continue. Iuda vorbeşte de "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3). Expresia, "odată pentru totdeauna"  indică clar că "darea/încredinţarea" credinţei este completă astfel încât acum nu mai avem nevoie de noi revelaţii. Într-adevăr, învăţăturile unor anumiţi oameni (Iuda 4) sunt condamnate tocmai din acest motiv. Iuda ne spune că soluţia pentru evitarea capcanei ereziei este: "aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos" (Iuda 17). Atunci când Iuda scria aceste lucruri, apostolii erau un fenomen al trecutului sau deveneau cu repeziciune unul.

            De asemenea, apostolul Petru a dovedit clar că şi el considera perioada apostolică încheiată în zilele lui. A doua epistolă a lui Petru pare să fie scrisă de către Petru în timp ce aştepta martiriul. În această epistolă el nu-i îndeamnă pe primitorii ei să aştepte pe următorul apostol, sau următorii apostoli, pentru a primi călăuzire spirituală ci mai degrabă ca după moartea lui ei să-şi amintească mesajul apostolic [2 Petru 1:12-15]. Asemenea lui Iuda şi Petru avertizează cu privire la învăţătorii falşi care vor profita de lipsa prezenţei apostolice "strecurând pe furiş erezii nimicitoare" [2:1]. Soluţia, ne spune Petru este "să ne aducem aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri" [3:2]. Aceşti credincioşi, primitori ai epistolei trebuiau să caute neapărat să urmeze învăţăturile apostolilor Domnului, pe care-i cunoşteau, îndeosebi cele ale lui Pavel chiar în pofida faptului că este adesea greşit interpretat (răstălmăcit) de către "cei neştiutori şi nestatornici" [3:14-16]. De aceea, Petru nu a anticipat continuarea sau perpetuarea autorităţii apostolice ci mai degrabă s-a aşteptat ca biserica să asculte de ceea ce apostolii care tocmai mureau, au învăţat. Asemenea lui Iuda, el nu spune, "ascultaţi de apostolii care trăiesc în zilele noastre" (aşa cum mormonii sau noi-apostolicii poruncesc!), ci în schimb ne cere, "Aduceţi-vă aminte de ce-au spus apostolii"! Nu ascultaţi de ceea ce spun apostolii de astăzi, ci amintiţi-vă de ce-au spus apostolii de atunci! Apostoli nu ai vreunei organizaţii, ci apostoli ai Domnului Isus!

       Faptul că apostolia a fost limitată la biserica primului secol nu înseamnă neapărat că doar Cei 12 şi Pavel au fost apostoli. Barnaba [din Fapte 14:14] a fost fără îndoială un apostol şi la fel a fost şi Sila (sau Silvan, după varianta greacă a numelui său) [vezi, 1Tes.2:6 şi 1:1]. În Fapte 15:22 este clar că Sila era un apostol. El este cel ce împreună cu Pavel a participat la întemeierea bisericii din Tesalonic [Fapte 17:1-9]. E posibil ca şi Andronic şi Iunia să fi fost apostoli [Rom.16:7]. Faptul că Timotei nu este inclus ca şi apostol în 1Tesaloniceni 2:6 este sugerat în 3:1-2, unde "noi" înseamnă Pavel şi Silvan separat de Timotei.

       Noi ştim că Timotei nu a fost un martor ocular apostolic al înviatului Hristos fiindcă el a fost condus la Hristos de către Pavel mai târziu (vezi, 1 Tim.1:18; 2 Tim.1:2; 2:1-2). Nu există nici un motiv să ne îndoim că Barnaba, Silvan, Andronic şi Iunia nu au fost cu toţii printre cei peste 500 de martori ai înviatului Hristos [menţionaţi în 1 Cor.15:6] şi astfel "apostoli" în sensul strict al cuvântului.

            În cele din urmă observăm că termenul "apostol" pare să fie folosit şi cu sensul de "misionar" sau "trimis al bisericii". În Filipeni 2:25 îi este atribuit lui Epafrodit, pe care Pavel îl numeşte "trimisul/apostolul vostru" şi în 2Corinteni 8:23 vorbeşte de "trimişii Bisericilor". În aceste cazuri, oamenii aceştia deşi nu au vreo putere ecleziastică sau revelaţii de adăugat, sunt totuşi numiţi misionari. Dar acesta nu este sensul în care cuvântul "apostol" este folosit de către aceia care pretind că au restaurat apostolia în Biserica zilelor noastre!

       Noi concluzionăm prin a spune că apostolia s-a încheiat odată cu moartea apostolilor aleşi de Însuşi Domnul Isus Hristos, în primul secol. Odată cu ei a dispărut şi autoritatea de a vorbi definitiv şi fără echivoc de la Dumnezeu. Ca prin urmare, noi respingem pretenţia vreunei organizaţii religioase sau a vreunui învăţător, că slujba de apostol a fost reactivată în zilele noastre, în Biserica Creştină.

( "APOSTLES FOR TODAY?" - Statement DA-165; Christian Research Institute; 8/92. Traducerea şi adaptarea: Teodor Macavei, CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI 1995, str.Radu Şapcă 2B, Petroşani, 2675, HD, România)

Sursa: Resurse Crestine Românești.

Când Dumnezeu ia acasă un lider spiritual - Mack Tomlinson

După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise: „Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. ” – Iosua 1:1-2

Unul dintre cele mai memorabile și mișcătoare momente pentru un creștin este atunci când Dumnezeu alege să ia acasă liderul său spiritual, sfârșind slujirea lui pentru Hristos de pe pământ. Poate fi o persoană care l-a condus la credința în Hristos, sau care l-a ucenicizat în credință, sau păstorul sau presbiterul lui. Poate liderul spiritual este chiar tatăl tău, mama ta, sau o altă rudă. Când se întâmplă acest lucru, cei care rămân în urmă experimentează un lucru profund. Timpul pare a se opri în loc pentru o perioadă și reflectarea, amintirile, emoțiile, bucuria, tristețea, aprecierea, dragostea și perspectiva eternă iau locul. Lucrurile mărunte, neesențiale și secundare, dintr-o dată nu mai contează deloc, fie că acestea sunt viziunea cu privire la botez, la vremurile din urmă, sau cu privire la a-ți place sa nu imnuri sau coruri în biserică. Totul este trivial – nimic nu mai contează, în lumina faptului că Dumnezeu înlătură un adevărat slujitor al lui Hristos de pe acest pământ și acesta intră în eternitate. Trecerea lui ne schimbă în moduri în care noi realizăm și în moduri pe care noi nu le vedem încă.

Cum trebuie să vedem noi faptul că Dumnezeu înlătură un om al lui Dumnezeu din mijlocul nostru? Iosua 1, care prezintă moartea lui Moise, ne arată adevăruri care au fost reale pentru Iosua și pentru poporul Israel, și care sunt adevărate pentru toți credincioșii de azi, atunci când Domnul ia la cer pe unul dintre slujitorii Săi. Ce principii biblice ar trebui să ne modeleze înțelegerea în astfel de timpuri?

1. Toată slujirea umană este temporară – “Robul Meu Moise a murit.” (1:1) 

2. Durerea și întristarea este corectă și necesară – “Copiii lui Israel au plâns treizeci de zile” (Deut 34:8)

3. Domnul rânduie un nou lider – “După moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise: „Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta.” (1:1-2)

4. Curajul este poruncit – “Întăreşte-te şi îmbărbătează-te…” (1:6, 1:7, 1:9, 1:18)

5. Harul viitor este promis – “căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” (1:9)

6. Mai este încă pământ de luat în stăpânire – “scoală-te, treci Iordanul acesta… în țara pe care v-o dau.” (1:2, 13)

Oamenii lui Dumnezeu vin și pleacă, și un om nou este dat de Dumnezeu pentru scopurile Sale prezente în conducerea poporului Său. Când un slujitor al lui Hristos iese de pe scenă, slujirea sa nu mai este necesară. Ceea ce avem nevoie este următorul lider pe care Dumnezeu îl dă. Slujirea fiecărui om, totate slujirile pământești, indiferent de cât de importante par sau cât de pline de putere au fost, sunt doar temporare. Acesta este scopul și providența lui Dumnezeu. Ele ajung la un sfârșit, și când trec, poporul lui Dumnezeu se va întrista și va plânge. Acesta, de asemenea, este scopul lui Dumnezeu pentru noi, să ne întristăm în mijlocul pierderii noastre.

În mijlcoul pierderii, Dumnezeu ridică apoi un nou lider pe care l-a rânduit, pentru a duce pe poporul Său mai departe. Nu poți rămâne în trecut, plângând după Moise. Trebuie să îmbrățișezi, cu credință și curaj noul lider dat de Dumnezeu, ca cel care este rânduit să conducă acum – chemarea este înainte și în sus, pentru că, deși Dumnezeu folosește oameni, în cele din urmă noi nu urmăm oameni, ci pe Hristos Însuși.

Este nevoie de curaj spiritual să te scoli și să mergi mai departe; atfel, Dumnezeu dă porunca plină de har să nu ne temem, nici să nu ne înspăimântăm, ci să ne întărim și să ne îmbărbătăm. Motivul ultim pentru care toți credincioșii trebuie să continue în ascultare, cu curaj și credință, este pentru că Dumnezeu nu ne-a adus încă în locul unde trebuie să fim. Este încă o țară care trebuie luată în stăpânire – o țară a credinței, a ascultării, a creșterii - și o țară a proclamării moștenirii noastre spirituale și a bogățiilor care sunt ale noastre în Hristos. Trebuie deci să continuăm să avansăm, pentru că aceasta este singura cale de a-L urma pe Miel oriunde merge.

Ce mulțumire trebuie să fie în inimile noastre pentru oamenii lui Dumnezeu care au fost folosiți în viețile noastre și care acum sunt cu Domnul. Și ce credință, curaj și sârguință ar trebui să ne marcheze viețile, pe măsură ce îi urmăm nu pe ei, ci avansăm, uitându-ne la Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.

Dumnezeu a promis că prezența Sa va merge și va fi mereu cu noi. Ce am putea cere mai mult de atât?

Dacă niciodată nu ai pierdut un lider spiritual prin moarte, ziua va veni. Este o experiență adâncă și profundă, în special dacă iubești adânc și respecți acea persoană. Tot ce simți și experimentezi atunci este corect și bun. Dar fii sigur că îți iei ochii de la el și îi pui doar pe Hristos. El este liderul ultim și permanent, care nu va muri niciodată.

„Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.”

----

Preluat de pe Thoughts On The Way.

Vom Ajunge Fără Pată La Ziua Lui Hristos? - John Piper

Există o sfințenie susținută de credință pe care Pavel vrea ca convertiții lui să o păzească pentru ziua lui Hristos – ziua întoarcerii Lui, atunci când morții în Hristos vor fi înviați (1 Corinteni 15:23). Această sfințenie (pe care el o numește și „fără vină”,  „fără pată”, „fără prihană”, sau „curăție”) este certă prin credincioșia lui Dumnezeu,  condiționată de credința perseverentă, și dependentă de mijlocirea omului.

Certitudine

Pavel este sigur de că Dumnezeu va lucra această credință perseverentă și sfințenie în convertiții lui pentru ziua lui Hristos. Este parte din credincioșia lui Dumnezeu.

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. (1 Tes. 5:22,23)

„[Domnul nostru Isus Hristos] vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. (1 Cor. 1:8,9)

„Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. (Fil. 1:6)

Aceasta este nădejdea și siguranța lui Pavel pentru convertiții lui. Dar certitudinea perseverării în credință și sfințenie nu este automatică. Adică, această certitudine nu există în convertiți într-un mod în care credința și sfințirea lor să supraviețuiască fără lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Convertitul creștin ca o făptură nouă a lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17), nu are în el puterea de a persevera. Mai degrabă, făptura nouă conține legătura cu Acela care furnizează zilnic puterea de a persevera. Și această legătură este sigură, spune Pavel, pentru că este susținută în mod decisiv de Dumnezeu, nu de om. De aceea Pavel insistă, „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24; cf. 1 Cor. 1:9)

Condiție

Totuși, chiar dacă este cert pentru toți aceia care sunt făpturi noi în Hristos, Pavel le spune credincioșilor, „Și pe voi... [Hristos] v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină; negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință” (Col. 1:21-23).

Sfințenia pe care trebuie să o avem în ziua venirii lui Hristos este condiționată de continuarea în credință. Această condiție nu contrazice certitudinea. Dumnezeu este credincios; El o va face. Dar niciun credincios nu ar trebui să creadă că va fi pregătit să Îl întâlnească pe Hristos dacă nu „rămâne în credință”.

Credincioșia lui Dumnezeu este experimentată în faptul că trezește în noi harul pentru a ne ține continuu în credință. El ne păzește. Și face asta dându-ne pasiunea de a-L prețui pe El și de a urmări sfințenia.

Mijlocire

Pavel nu numai privește această dinamică desfășurându-se în viața convertiților lui. El se roagă pentru ei. Și ceea ce se roagă el este ca ei, de fapt, să fie curați și fără pată în ziua lui Hristos.

Este cert că vor ajunge siguri în credință și sfințenie la ziua lui Hristos. Această sosire este condiționată de credința perseverentă. Și rugăciunile lui Pavel sunt mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-i aduce în siguranță acasă.

Așa că, adevărul certitudinii lui Pavel să ne facă siguri. Adevărul condiției să ne facă serioși. Și adevărul mijlocirii să ne facă să ne înconjurăm cu frați și surori care mijlocesc pentru noi pentru credința și sfințenia noastră.

-------

Copyright 2012 John Piper. Used by permission.

Web: www.desiringGod.org

Pacea - C.H. Spurgeon

Viața spirituală este deci o viață a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roada Duhului însă este... pacea” (Gal. 5:22). „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Hristos (Ioan 14:27).

Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, priveliști frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este și cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine și toate ne reușesc, inima este mulțumită, liniștită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare și pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de liniște, dar în altă zi dibuim în întuneric și dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omenești și pacea adâncă a unei vieți spirituale, plină până la revărsare!

Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Fil. 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi și nu noi pe ea. O pace despre care spune prorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Hristos care locuiește înlăuntrul inimii noastre, pacea care nu poate fi tulburată de niciun fel de furtună. Aceasta este pacea plinătății Duhului Sfânt.

Suprafața mării e uneori dezlănțuită și bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are și adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace și liniște deplină, neatinsă de vânturi. Tot așa există și pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemișcate ale păcii, a cărei liniște netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există niciun neajuns, nicio rătăcire, niciun păcat, nicio greșeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăște din Dumnezeu care este însuși Dumnezeul păcii.

De aceea spune Hristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce crește sau decrește odată cu viața atât de schimbătoare, are puțină valoare; însă pacea lui Hristos este un dar imens. Hristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morții Sale groaznice. Îl aștepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferințele de nedescris și moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare și teamă față de ceea ce Îl aștepta, Hristos rostește  cuvintele minunate: „Vă dau Pacea Mea”.

De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundații din țară. Locuința prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alți vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putință, pe unii din oamenii expuși să fie luați de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenția îi fusese atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperișul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, vroia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frângie, dar aceasta și-a greșit ținta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului și când apăruse acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar și de data asta frânghia și-a greșit ținta în mod necruțător. Apoi, povestea prietenul, când dispăruse și ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperișul casei, își întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână și cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe fața ei. „Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nicio teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniștită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputință de a o descrie în toată măreția ei. A dat din cap cu recunoștință pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească”. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe fețele celor care eram de față. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărginește numai la iubirea creștină, pacea și puterea care le revarsă. Ci dă și o viață de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, capitolul 8, versetul 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă și o viață de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârșit o viață de îngăduință, de blândețe, credință și înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverși misionari sau teologi - ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39).

Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.