Medota Biblică de Evanghelizare - Martyn Lloyd-Jones

După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

(Romani 3:10-18)

Trebuie să facem evanghelizare [cum o face Pavel], pentru că evanghelizarea înseamnă nu doar să faci o afirmație pozitivă despre puterea Evangheliei; noi le arătăm oamnilor nevoia de Evanghelie. Altfel spus, trebuie să existe atât o convingere în privința păcatului cât și o manifestare a mântuirii, și nu există multe pasaje în Scriptură în care natura groaznică  și caracterul păcatului să  fie mai puternic evidențiate decât sunt în această secțiune. Observați în acest sens metoda apostolică. După ce a făcut afirmația generală în capitolul 1:16-17 despre Evanghelie, conținutul și caracterul ei, continuă imediat să spună „Căci...”. „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”, și prin ceea ce spune Pavel aici nu face decât să ne readucă la acest lucru. Ai putea spune că versetele 10 la 18 din acest al treilea capitol nu sunt decât o expunere a versetului 18 din primul capitol – mânia lui Dumnezeu care s-a descoperit împotriva oricăror necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor. Din această cauză trebuie să facă Dumnezeu ceva, din acestă cauză Și-a trimis Dumnezeu Fiul – pentru că aceasta este starea omenirii.

Prin urmare, când apostolul evanghelizează, o face în acest fel. El nu vine înaintea oamenilor pentru ca de la prima întâlnire să le zică: „N-ați vrea să fiți puțin mai fericiți, sau n-ați vrea să aveți un Prieten, sau căutați voi un călăuzitor?” El nu zice așa ceva. El nu începe cu așa ceva; lui îi este imposibil să facă așa ceva. Ce rost are să pui asemenea întrebări dacă omul se află într-o împărăție rea, dacă omul este sub păcat? Lucrul important nu este dacă sunt fericit sau nefericit, sau orice altceva; întrebarea este: care este relația mea cu Dumnezeu la judecată, în ce împărăție mă aflu eu? Dacă sunt sub păcat, primul lucru pe care vreau să-l știu este cum pot ieși din acea stare ca să intru sub har. Deci trebuie să spunem numaidecât că o evanghelizare care nu începe cu o chemare la pocăință și prin conștientizarea naturii păcătoase a omului este nebiblică. Este greșit să le spui oamenilor că pot veni la Cristos așa cum sunt pentru că mai târziu se pot pocăi și pot învăța ceva despre păcat. Apostolul nu face acest lucru și cred că nimeni altul n-ar trebui să o facă, pentru următorul motiv: care este înțelesul cuvântului „Mântuitor”? Eu zic că vin la Cristos. Mă arunc spre Cristos, Mântuitorul meu. Ce vreau să spun prin aceasta? Din ce mă mântuie El? Care este conținutul mântuirii? Trebuie să aibă un înțeles. Și în momentul când te oprești și pui această întrebare, înțelegi imediat. Sarcina predicării este să le arate oamenilor că sunt sub păcat și să le arate singura ieșire din păcat și ce înseamnă să fii „sub har”. Din această privință, secțiunea aceasta este de o importanță supremă.

Extras din cartea  Dreapta judecată a lui Dumnezeu (Seria Romani, #2), de Dr. Martyn Lloyd-Jones.

Disprețuirea Bunătății lui Dumnezeu - Martyn Lloyd-Jones

Nu-i nimic mai teribil în lumea de astăzi decât să știi că sunt bărbați și femei care continuă să trăiască o viață păcătoasă fără să se supună lui Dumnezeu și fără să creadă în Domnul Isus Cristos, din cauză că înțeleg greșit bunătatea lui Dumnezeu. Acum, dragii mei, fac această subliniere pentru că atitudinea aceasta este des întâlnită și este o condiție larg răspândită. Sunt sigur că toți vă întâlniți cu ea când stați de vorbă cu oamenii despre aceste lucruri. Acesta este argumentul argumentelor împotriva invitației de a deveni creștin, împotriva necesității de a face acest lucru, împotriva necesități morții lui Cristos, și împotriva a tot ceea ce spunem despre minuni și supranatural. Și întregul lor argument se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pe dragostea lui Dumnezeu. El este adus împotriva acestei doctrine a mâniei Lui pe care o găsim expusă în Scripturi. De aceea, zic eu că pentru binele nostru și pentru binele altora care se găsesc în starea aceasta îngrozitoare, trebuie să știm cum să răspundem și cum să procedăm în privința aceste situații - și apostolul [Pavel] o face pentru noi în momentul de față [Romani 2:4]. El face tăioasa afirmație, prezintă această afirmație specifică subliniind că aceasta înseamnă să disprețuiești, să tratezi cu ușurință, să consideri fără valoare însăși bunătatea lui Dumnezeu. El aduce învinuirea în felul acesta: Pavel zice că exact comportamentul acestor oameni, atitudinea lor față de lucrul despre care vorbesc, sunt dovezi că se fac vinoați de disprețuirea ei, și el începe să demonstreze acest fapt. Dați-mi voie să vă spun cum procedează. Omul care continuă să vorbească în felul acesta despre bunătatea, mila și dragostea lui Dumnezeu, dar în același timp continuă să trăiască în păcat, este un om care arată clar că niciodată n-a studiat, n-a contemplat sau n-a înțeles bunătatea lui Dumnezeu așa cum ar fi trebuit s-o facă, și din această cauză o disprețuește. El este genul de om care vorbește ușor și superficial, necugetat despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, dar care niciodată nu s-a deranjat să le examineze, să le înțeleagă și să stea înaintea lor ca să mediteze la ele. Mai degrabă, el zice: „A, cred în bunătatea lui Dumnezeu”, și apoi își comite păcatul sau continuă să trăiască viața pe care a trăit-o. Niciodată nu s-a gândit cu seriozitate la bunătatea lui Dumnezeu - și oare nu-i aceasta o disprețuire a ei?

Toți trecem prin această experiență în relațiile noastre unii cu alții. Uneori, de exemplu, ai privilegiul să faci cunoștință sau să fii prezentat unui om de seamă și atunci ți se poate întâmpla să ai această eperiență – când îți vine rândul să dai mâna cu renumita persoană, și tu îi întinzi mâna, iar el ți-o întinde pe-a lui, observi că în timp ce îți strânge mâna privirile lui sunt îndreptate spre următoarea persoană din rând. Atunci ai sentimentul că ești disprețuit; pe el nu-l interesează persoana ta. El pretinde că este interesat de tine, dar, de fapt, nu este. Dacă într-adevăr l-ar fi interesat persoana ta și ar fi fost bucuros să te întâlnească, te-ar fi privit drept în față și ți-ar fi acordat puțină atenție. Sau probabil că ești bun la desen sau la pictură și ai o lucrare despre care crezi că este reușită. Își face apariția un expert și simți că ai vrea să i-o arăți, ca să afli ce părere are despre ea. Dar el nu face decât să arunce o privire obișnuită asupra lucrării și apoi trece mai departe; omul acela ți-a disprețuit pictura sau desenul.

Acum, ceea ce zice apostolul aici este că oamenii aceștia se fac vinoați de faptul că se comportă exact în felul acesta cu bunătatea, cu dragostea și mila lui Dumnezeu despre care vorbesc atât de mult. Niciodată nu și-au făcut timp să le studieze. Pavel zice: „sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări?” Ei nu știu nimic despre aceste „bogății”. Estimarea pe care o fac ei bogățiilor harului lui Dumnezeu este foarte mică. Niciodată nu s-au deranjat să citească toată Biblia ca s-o cunoască și s-o cerceteze, și niciodată n-au terminat-o de citit, zicând, „O! Cât de bun este Dumnezeu și cât de îndurător și de îndelung răbdător!” Nu, nici vorbă. N-au citit-o niciodată în întregime. Ei zic: „Cred în bunătatea lui Dumnezeu”, și apoi merg mai departe și fac exact ce vor să facă, indiferent că-i bine sau rău. Vedeți cum insultă ei bunătatea Lui? Ei nu știu nimic despre ea; niciodată n-au studiat-o.

 

Extras din cartea  Dreapta judecată a lui Dumnezeu (Seria Romani, #2), de Dr. Martyn Lloyd-Jones.

Despre Fericiri – Martin Lloyd-Jones

[ fragment din capitolul Ferice de cei milostivi al cartii Studii Asupra Predicii de pe Munte de D. Martin Lloyd-Jones ]

Fericirile ne reamintesc de anumite adevaruri fundamentale, centrale, referitoare la pozitia crestina.  Primul este acesta: Evanghelia crestina pune accentul mai degraba pe a fi decat pe a face. Evanghelia pune mai mare pret pe atitudinea noastra decat pe actiunile noastre. Accentul principal este pus in primul rand pe ceea ce suntem noi in esenta, si nu pe ceea ce facem. De-a lungul acestei Predici, Domnul nostru este preocupat de character. Mai tarziu El vorbeste despre actiuni; dar inainte El vorbeste despre caracterul si natura crestinului. Aceasta este, dupa cum voi arata, in esenta, invatatura Noului Testament. Crestinul este ceva inainte de a face ceva; noi trebuie sa fim crestini inainte de a ne putea comporta ca niste crestini. Acesta este un aspect fundamental. A fi este mai important decat a face, atitudinea are o insemnatate mai mare decat actiunea. Conteaza in primul rand esenta caracterului nostru. Sau dati-mi voie sa ma exprim in felul urmator: noi nu suntem chemati sa fim crestini, sau sa incercam sa fim crestini, in anumite privinte. Sunt de parere ca a fi crestin inseamna a avea in primul rand un anumit character si a fi un anumit fel de om. Acest lucru este adesea interpretat gresit, si oamenii cred ca Noul Testament ne indeamna sa incercam sa fim crestini in unele privinte si sa incercam sa traim vieti crestine doar in anumite imprejurari. Nicidecum: noi suntem crestini, iar actiunile noastre sunt rezultatul acestui fapt.

Facand un pas mai departe, putem sa punem problema si astfel: Nu suntem chemati sa ne controlam crestinismul, ci mai degraba crestinismul este acela care trebuie sa ne controleze pe noi. Din punct de vedere al Fericirilor, ca de altfel din perspectiva intregului Nou Testament, este o completa denaturare sa crezi altceva si sa spui, de exemplu: “Ca sa fiu cu adevarat crestin, trebuie sa accept si sa folosesc invatatura crestina si apoi sa o aplic.” Dar Domnul nostru nu spune asa. Atitudinea corecta este mai degraba aceea in care crestinismul meu ma controleaza; trebuie sa fiu dominat de adevar, deoarece am fost facut crestin prin lucrarea launtrica a Duhului Sfant. Citez din nou acea frapanta afirmatie a apostolului Pavel, care cu siguranta surprinde foarte bine acest adevar: “traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine.”[Galateni 2:20] El controleaza totul, nu eu; in felul acesta nu va trebui sa ma consider un om natural care isi controleaza propria atitudine si incearca in diferite feluri sa fie crestin. Nu; Duhul Sau ma controleaza tocmai in centrul vietii mele, controleaza chiar resortul vietii mele, sursa tuturor activitatilor mele. Nu poti citi Fericirile fara sa ajungi la aceasta concluzie. Credinta crestina nu este ceva aflat la suprafata vietii omului, un simplu strat de suprafata sau o spoiala. Nu, este ceva ce are loc chiar in centrul personalitatii sale. De aceea, Noul Testament vorbeste despre renastere, despre a fi nascut din nou, despre o noua creatie si despre primirea unei naturi noi. Este ceva ce se intampla unui om chiar in centrul fiintei sale; ii controleaza toate gandurile, perspectiva asupra vietii, intreaga imaginatie si, ca urmare, actiunile sale. De aceea, toate activitatile noastre sunt rezultatul noii naturi, al noului caracter pe care l-am primit de la Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Predica de pe Munte – “Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul”

[ fragmente din capitolul Ferice de cei blanzi al cartii Studii Asupra Predicii de pe Munte de D. Martin Lloyd-Jones

Textul de baza: Matei 5:1-5 : 
"Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!" ]

Pe masura ce Fericirile sunt enuntate, ele cresc in dificultate. Cu alte cuvinte, ceea ce analizam acum este mult mai patrunzator, mai dificil, cu putere mai mare de smerire si chiar umilitor decat tot ceea ce am studiat pana acum din Predica de pe Munte. Putem sa privim lucrurile in felul urmator. Prima fericire ne cere sa ne intelegem propriile slabiciuni si neputinta. Ea ne pune in fata necesitatii de a ne confrunta cu Dumnezeu nu doar in Decalog si in Legea morala, ci si in Predica de pe Munte si in viata lui Cristos Insusi. Cine simte ca poate indeplini toate aceste cerinte prin propria sa putere nu a devenit inca crestin. Nu, starea de care vorbim ne face sa simtim ca nu avem nimic, devenim “saraci in duh”, suntem cu adevarat lipsiti de putere. Cine crede ca poate trai viata de crestin prin sine insusi, declara prin aceasta ca nu este crestin. Atunci cand intelegem cu adevarat cum trebuie sa fim si ce trebuie sa facem, devenim in mod inevitabil “saraci in duh”. La randul ei, aceasta atitudine ne duce la starea a doua, in care, dandu-ne seama de pacatosenia noastra si de adevarata noastra natura, de faptul ca suntem atat de neputinciosi din cauza ca pacatul locuieste in noi, si constientizand prezenta pacatului in cele mai bune actiuni, ganduri si dorinte ale noastre, plangem si strigam ca marele apostol: “O, nenorocitul de mine! Cine ma va izabavi de acest trup de moarte?” Dar in Fericirea pe care o studiem acum, se gaseste ceva inca si mai patrunzator – “Ferice de cei blanzi”.

Oare de ce? Pentru ca aici ajungem sa ne preocupam de alti oameni. Dati-mi voie sa formulez altfel aceasta idee. Pot sa imi vad totala mea nimicnicie si neputinta fata in fata cu cerintele Evangheliei si ale Legii lui Dumnezeu. Daca sunt sincer cu mine insumi, devin constient de pacatul si raul care locuiesc in mine si care ma degradeaza. Mai mult, sunt gata sa infrunt amandoua aceste realitati. Dar cat de greu imi este sa dau voie altora sa faca aceleasi observatii despre mine! Este o situatie care imi displace in mod instinctiv. Cu totii preferam sa ne condamnam noi insine in loc sa permitem altcuiva sa ne condamne. Eu spun despre mine ca sunt un pacatos, dar instinctiv nu-mi place ca altcineva sa spuna despre mine ca sunt pacatos. Acesta este principiul pe care il introduce aici Predica de pe Munte. Pana acum m-am uitat personal la mine insumi. Acum oamenii cu care eu sunt in relatie se uita la mine si imi fac anumite lucruri. Cum reactionez eu? Iata problema tratata in Fericirea pe care tocmai o studiem. Cred ca sunteti de acord cu mine ca aceasta este o stare mai umilitoare si cu o putere mai mare de smerire decat tot ceea ce s-a spus anterior. De fapt, inseamna sa-i las pe altii sa indrepte reflectorul asupra mea in loc s-o fac eu insumi.

[…]

Asadar, ce este blandetea? Cred ca putem rezuma definitia ei astfel. Blandetea este o perspectiva reala cu privire la sine, care se exprima in atitudinea si comportamentul fata de altii.

[…]

Ingaduiti-mi sa merg mai departe si sa spun ca omul bland nu este nici macar sensibil cu privire la sine. El nu are intotdeauna in vedere persoana lui si propriile sale interese. Nu este tot timpul in defensiva. Cunoastem cu totii sensibilitatea aceasta, nu-i asa? Oare nu este ea unul din cele mai mari blesteme cauzate de cadere? Ne petrecem toata viata preocupati doar de noi insine. Dar atunci cand un om devine bland, el pune capat unei asemenea atitudini; nu mai este ingrijorat de sine si de ceea ce spun altii. Cand suntem cu adevarat blanzi, nu ne mai protejam pe noi insine, deoarece intelegem ca nu este nimic vrednic de a fi aparat. Astfel ca nu mai suntem in defensiva; toate aceste atitudini s-au dus. Omul care este cu adevarat bland nu-si plange niciodata de mila, nu se autocompatimeste niciodata. […] Autocompatimirea! Cate ore si ani irositi in aceasta atitudine! Insa omul care devine bland renunta la toate aceste ganduri. Cu alte cuvinte, a fi bland inseamna a renunta definitiv la sinele tau si a ajunge la intelegerea ca de fapt nu ai absolut nici un drept sau nici un merit. Ajungi sa-ti dai seama ca nimeni nu te poate rani. John Bunyan exprima foarte convingator acest adevar. “Cine este jos nu are de ce sa se teama de cadere.” Atunci cand un om se vede cu adevarat pe sine insusi, stie ca nimeni nu poate sa spuna ceva prea ofensator despre el. Nu mai trebuie sa se ingrijoreze cu privire la ce spun sau fac oamenii; stie ca merita toate aceste lucruri, si chiar mai mult. De aceea inca o data, iata cum as defini blandetea. Omul cu adevarat bland este cel care este uimit de faptul ca Dumnezeu si oamenii au o parere atat de buna despre el si il trateaza cu atata bunavointa. Aceasta mi se pare a fi calitatea esentiala a blandetii. 

[…]

Iata, deci, ce inseamna a fi bland. Mai este oare nevoie sa spun ca blandetea este imposibila pentru omul firesc? Niciodata nu vom putea deveni blanzi prin eforturile noastre. […] Blandetea este o atitudine realizata in noi de Duhul Sfant. Este roada directa a Duhului.