Predicarea Expozitivă - Mark Dever

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi—vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva—o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv—făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului—auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). 

Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică—de orice gen—este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Preluat de pe Resurse Creștine Românești. Puteți citi eseul întreg aici.

Cartea lui Mark Dever se poate cumpăra pe Făclia.ro.

Mai există un element profetic în ziua de azi? - Tim Conway

Roagă-te Scriptura – Scotty Smith

Recuperez rugăciunea pragmatică centrată în sine – fiind un credincios care am petrecut mulți din primii mei ani în Hristos gândindu-mă la Dumnezeu mai mult ca la un fel de bunic darnic decât un Tată suveran. Rugăciunea, pentru mine, semăna mai mult cu programarea unui computer ceresc decât cu a te preda unui Stăpân iubitor. Am lucrat din greu la a pretinde promisiunile lui Dumnezeu pentru liniștea și comoditatea mea decât a fi eu pretins de scopurile lui Dumnezeu pentru Împărăția Lui.

Vai, aceasta a fost o manifestare a evangheliei centrate în om care mi-a deformat viziunea despre Dumnezeu și, prin urmare, mi-a slăbit practica rugăciunii. Din fericire, creșterea în har m-a condus la o înțelegere mai bună a evangheliei, ceea ce mi-a reorientat radical viața de rugăciune. Nu este un clișeu; ci este minunat de adevărat: evanghelia schimbă totul.

Nimic nu a fost de o importanță mai mare în creșterea mea în har și nimic nu s-a dovedit a fi mai roditor decât a învăța să mă rog Scriptura în timp ce port lentilele evangheliei. O abordare centrată pe evanghelie a rugăciunii prin Biblie va produce o minte informată despre voia lui Dumnezeu, o inimă înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu și mâini întinse în serviciul lui Dumnezeu. Toate aceste trei lucruri sunt esențiale vieții în Hristos, și toate trei vor curge din uniunea și comuniunea cu Hristos.

Deci, ce implică această disciplină doxologică de a te ruga Scripura? Nu sugerez că modul meu este singura cale, dar iată cum devotarea mea pentru studiul biblic și rugăciune a fost îmbogățită într-un mod extraordinar în ultimii ani.

A te ruga Scriptura cere să fim în Scriptură în mod regulat, de preferat zilnic. O “folosire sârguincioasă a mijloacelor harului” nu câștigă ceva pentru noi, în schimb ne aduce beneficii de orice fel. Noi nu putem ascunde Cuvântul în inimile noastre dacă nu zăbovim asupra paginilor Bibliei. Personal, cel mai bun timp de a mă întâlni cu Dumnezeu într-un mod liniștit, fără grabă, în așteptare, este dimineața devreme, dar fiecare dintre noi suntem diferiți.

Jack Miller, tatăl meu spiritual și profesor la Seminarul Teologic Westminster, m-a învățat importanța citirii prin toată Biblia și în același timp de a lăsa ca o parte mai mică din Scriptură să mă citească pe mine. Dacă nu suntem atenți, putem citi Scriptura pentru informație și inspirație în timp ce ne jucăm cu chemarea noastră la transformare. A avea Scriptura “citindu-mă” adâncește viața mea de rugăciune deoarece îmi expune păcatul, îl revelează pe Isus și mă face să fiu flămând și însetat după mai multă evanghelie.

Așa cum spunea Martin Luther, avem nevoie de evanghelie în fiecare zi pentru că uităm evanghelia în fiecare zi. Nimic nu se compară cu a ne cunoaște nevoia ca Isus să ne vindece de amnezia evangheliei. Nimic nu ne va înflăcăra atât de tare inimile ca o experiență proaspătă a harului lui Dumnezeu pentru nevoile noastre actuale. Având Biblia citindu-mă, mă convinge în mod constant de acest adevăr: nu există nimic mai mult decât evanghelia, este doar mai mult din evanghelie.

A te ruga Scriptura, prin urmare, ne cheamă la a-L căuta pe Isus în fiecare părticică a Bibliei, pentru că El este inima, pulsul și eroul evangheliei. Începând “de la Moise și de la toți proorocii” (Luca 24:27), vrem să descoperim tot ce s-a profețit și s-a promis despre Isus, pe măsură ce El este descoperit progresiv în istoria răscumpărării, de la Geneza până la Apocalipsa.

Toate promisiunile lui Dumnezeu își găsesc “da”-ul lor în Hristos (2 Corinteni 1:20), dar ele nu sunt “da”-ul lui Dumnezeu la toate capriciile și fanteziile noastre. Jack Miller m-a învățat să mă rog promisiunile lui Dumnezeu cu ochii fixați pe Isus și pe scopurile Împărăției Lui. Aceasta este o paradigmă importantă care ne schimbă de la a căuta versete pe care le putem numi, la a-L urma pe Hristosul pe care Îl putem cunoaște și sluji.

Mințile informate despre voia lui Dumnezeu și inimile înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu vor fi autentificate de mâinile întinse în serviciul lui Dumnezeu. Cu cât ne rugăm mai mult Scriptura purtând lentilele evangheliei, cu atât vom da mai puțin lui Dumnezeu părți mici din povestea noastră și, în schimb, ne vom gândi mai mult la a ne găsi locul în povestea Lui. Întrebarea cheie în viață nu este “Ce pot să fac pentru Isus?” în timp ce El este departe in cer. Ci mai degrabă este “Ce pot să fac cu Isus?” de vreme ce El este aici, acum. Fiecare dintre noi este chemat să trăiască ca un personaj în și un purtător al poveștii Lui de răscumpărare și restaurare.

A te ruga Scriptura implică logodire din toată inima cu Hristos în cele trei funcții ale Sale de profet, preot și rege:

Pentru că Isus este Profetul nostru – Cuvântul suprem al lui Dumnezeu – citirea Bibliei nu înseamnă doar a dobândi informații; ci înseamnă a-L asculta într-un duh de rugăciune pe Cel în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoștinței. Trebuie să-i acordăm lui Isus atenția noastră deosebită și conștiințele noastre eliberate prin har.

Pentru că Isus este Preotul nostru – Marele nostru Preot – trebuie să citim Scripturile în mod doxologic, deoarece Hristos este sacrificiul complet, finalizat pentru păcatele noastre, dreptatea noastră perfectă dată de Dumnezeu și Păstorul sufletelor noastre. Trebuie să Îi dăm lui Isus zdrobirea și adorarea noastră.

Pentru că Isus este Regele nostru – Regele regilor și Domnul domnilor – noi trebuie să ne rugăm Biblia cu capete plecate și vieți predate. Trebuie să îi dăm lui Isus reverența noastră smerită și ascultarea noastră plină de bucurie.

[articol apărut în "Controversy" Tabletalk, Ligonier Ministries & R.C.Sproul, Mai 2012]

Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 2 din 2)

(Prima parte o găsiți aici)

MESAJUL

Să considerăm acum ce este greșit în felul de azi de a predica în relație cu MESAJUL care este predicat. Este foarte posibil pentru un om să fie marcat de un nivel eminent de pietate personală și evlavie practică, și totuși să fie grav lipsit în slujba predicării cu putere. Desigur, parte din această problemă este datorată faptului că unii oameni nu au primit niciodată de la marele Cap al bisericii darurile necesare pentru slujba de învățătură și de predicare. În asemenea cazuri, singurul răspuns al problemei este că un astfel de om trebuie să recunoască că nu este în locul pe care Dumnezeu i l-a dat. Fără nicio rușine ar trebui să părăsească învățarea și predicarea activă și să caute un lucru în lumea seculară, sau în altă formă a lucrării lui Hristos care nu cere anumite daruri date de Dumnezeu pentru comunicarea orală.

Totuși, îndrept comentariile mele spre oamenii care au un temei rezonabil pentru a crede că li s-a dat daruri suficiente pentru a fi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru acest grup de oameni, există câteva domenii în care predicarea contemporană este marcată de defecte flagrante.

CONȚINUTUL BIBLIC

În primul rând, cea mai mare parte a predicării din zilele noastre, chiar și a celei din rândul cercurilor Reformate bune, duce lipsă de conținut biblic substanțial. Unul din lucrurile esențiale legate de marii pastori ai trecutului, acel lucru care face ca predicile lor scrise să supraviețuiască sute de ani de la momentul când au fost scrise, este că ele sunt marcate de greutatea conținutului lor biblic substanțial. Care este acel lucru care dă putere spirituală predicilor acestor mari ambasadori? Iată care este: sunt pline de substanță biblică, așa încât omul simte că între el și predicator stă un zid de adevăr divin; că problema nu este între ascultător și predicator, ci între ascultător și Cuvântul lui Dumnezeu care îi este transmis de către predicator. Aceasta este ceea ce oamenii trebuie să simtă când ne aud predicând. Desigur – și aici vedem iar legătura dintre om și mesajul său – marea parte a problemei din predicarea de azi, cu privire la lipsa conținutului biblic, este datorată faptului că oamenii sunt prea ocupați să fugă la mașinăria eclesială a bisericilor lor în loc să își adâncească mințile și duhurile în adevărul Sfintelor Scripturi. Doar atunci când mintea predicatorului este saturată cu Sfânta Scriptură, Duhul Sfânt va aduce aminte adevărul lui Dumnezeu în contextul predicării, și va împuternici pe robul lui Dumnezeu să mânuiască Sabia Duhului cu putere și autoritate. Apoi, chiar și ilustrațiile și aluziile vor fi în mare măsură extrase din cuvintele și modelele Sfintei Scripturi.

SUBSTANȚA DOCTRINARĂ

În al doilea rând, mare parte din predicarea contemporană este defectuoasă deoarece duce lipsă de substanță doctrinară solidă. Am suferit de o mentalitate care a privit doctrinele și teologia ca pe un fel de ființă hidoasă din povești! Problema este că, acel adevăr este frumos în unitatea și simetria sa. Predicarea doctrinară este acea predicare care este întotdeauna subordonată tiparului întregului plan al lui Dumnezeu. Ea refuză dezechilibrul și deformarea, și caută să plaseze fiecare fațetă a adevărului în contextul întregului spectru al adevărului divin. Primii doi factori menționați până aici trebuie să fie aduși împreună într-o măsură mereu crescândă în viața adevăratului slujitor al lui Hristos. Predicarea doctrinară care nu este fondată exegetic și nici orientată pe text, va duce la o ortodoxie filosofică. Pe de altă parte, a trata texte și a face exegeza acelor texte fără a arăta legătura acestora cu adevărul, va duce la un concept incoerent și fragmentat despre adevărul divin.

APLICAȚIA PRACTICĂ

Un al treilea domeniu în care substanța predicării contemporane este marcată de o slăbiciune evidentă, este acela al aplicației practice. În multe lucrări poate exista un conținut biblic solid, o mare măsură de substanță doctrinară, dar foarte puțină aplicație practică în care oamenii să fie făcuți să vadă împlicațiile conținutului și doctrine, ca ei să știe cum să întrebuințeze doctrina Mântuitorului nostru în toate lucrurile. Cu privire la acest principiu general, aș dori să sugerez trei domenii în care cercurile Reformate sunt slabe. Ceea ce spun acum se aplică acelora dintre noi care țin, fără jenă, de acel sistem doctrinar expus în marile crezuri care au descins din Reformă.

În primul rând, predicarea noastră este slabă datorită eșecului ei în a explicita necesitatea și natura pocăinței biblice. În reacția noastră exagerată împotriva „mântuirii bazate pe fapte” și în reacția noastră împotriva activismului american, cred că unii din noi au căzut într-un mod filozofic de a gândi, „Cum pot să predic despre responsabilitatea omului de a se pocăi când știu că el nu are nicio putere să facă acest lucru?” Aparent, această problemă nu l-a deranjat pe apostolul Pavel. Nimeni n-a vorbit cu mai multă seriozitate decât el despre neputința totală a omului de a face ceva bun din punct de vedere spiritual, în afara lucrării suverane directe a lui Dumnezeu. Și totuși el a vorbit cu cea mai mare seriozitate despre responsabilitatea omului de a se pocăi. Când Pavel își face bilanțul lucrării sale înaintea presbiterilor bisericii din Efes, el spune: „şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” [ Fapte 20:21 ]. În Fapte 26:20 el spune că la Damasc, și prin toată Iudeea, și tuturor Neamurilor, el le-a predicat „să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”. Am avut experiența foarte neplăcută de a predica în biserici care au doctrina pocăinței în crezul lor, în mărturisirile lor de credință și în catehismele lor, dar era evident că această doctrină nu este predicată și crezută de către membrii acelor biserici. Adesea, la sfârșitul unor serii de predici pe subiectul pocăinței, veneau la mine oameni plini de uimire spunând că ei nu mai auziseră niciodată asemenea lucruri, chiar dacă ei petrecuseră mai mulți ani în cadrul unei biserici Reformate solide. Acum, nu înseamnă că ei nu mai auziseră cuvântul „pocăință”. Ei l-au auzit desigur. Dar responsabilitatea, natura, și roadele pocăinței nu au fost explicate clar, iar oamenii nu au fost suficient de convinși de natura și necesitatea ei. Toți cei care ne ascultă predicând de mai mult sau mai puțin timp, și care ne văd lucrarea, ar trebui să ajungă la concluzia că dacă nu se pocăiesc și nu aduc roade vrednice de pocăința lor, vor pieri, chiar dacă mâinile le sunt încărcate de ortodoxie corectă și obiectivă. Una dintre mărcile clare ale lucrărilor oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit în vremile trecute, este că toți, fără excepție, au explicat clar necesitatea, natura și roadele pocăinței biblice.

Un al doilea domeniu în care conținutul predicării noastre este slab în aplicarea specifică, este prezentarea întregului Hristos întregului om. Este de temut faptul că în ziua de azi ne-am întors la un concept papal de credință. Trebuie să nu uităm niciodată că una din cele mai mari problematici pe care reformatorii au adus-o în atenție a fost că credința este ceva mai mult decât assensus, adică un simplu dat din cap în semn de aprobare față de ceea ce biserica prezintă ca fiind credința. Reformatorii au prezentat conceptul biblic conform căruia credința este fiducia. Ei au făcut clar faptul că credința mântuitoare implică încredere, angajament, o încredere și un angajament care implică întregul om, cu adevărul pe care l-a crezut, și cu Hristos care a fost centrul acelui adevăr. A venit timpul să spunem, aceste lucruri cu claritate, în afirmații categorice, așa încât oamenii să realizeze că esența credinței mântuitoare nu este doar aprobarea din cap a unor doctrine la care sunt expuși. Ei trebuie făcuți să înțeleagă că credința mântuitoare implică angajamentul întregului om față de întregul Hristos, ca Profet, Preot și Împărat, așa cum este prezentat El în evanghelie.

Există un al treilea domeniu în care predicarea noastră este slabă la nivel de conținut. Acesta este un domeniu foarte sensibil, în care suntem teribil de slabi în cercurile Reformate contemporane. Mă refer la domeniul necesității de a expune caracteristicile distinctive ale unui adevărat credincios. Aceasta implică nevoia de a afirma cu seriozitate diferența dintre bazele mântuirii și siguranța mântuirii. Umblând prin cercuri Reformate am descoperit că în momentul în care câțiva oameni încep să își facă o examinare personală în lumina Scripturii, când încep să asculte 2 Corinteni 13:5, ei văd acest exercițiu scriptural ca fiind înrudit cu hula împotriva Duhului Sfânt. Oamenii privesc îndoiala ca fiind cel mai teribil lucru din lume. Ceea ce nu reușim însă să realizăm este că îndoielile sunt produse de examinarea personală onestă în lumina standardului obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta poate fi cel mai bun lucru care se poate întâmpla vreodată cuiva. Am spus adesea că îndoielile nu vor condamna niciodată un om, ci presupunerile, acelea îl vor condamna. Atâta timp cât Scriptura spune din nou și din nou „Nimeni să nu vă înșele… nimeni să nu se înșele… nu vă înșelați”, noi nu ne permitem să presupunem sau să-i facem pe alții să presupună despre ei înșiși că totul este în regulă. Pentru ce sunt aceste îndemnuri? Dacă înșelarea personală nu este o posibilitate foarte reală, atunci de ce este Biblia plină de îndemnuri la a nu ne înșela singuri? Toate aceste avertizări devin vorbe lipsite de sens dacă ele vorbesc doar despre o posibilitate ipotetică. Totuși, dacă oamenii au putut veni în cercul bisericii exterioare și să fie înșelați sub slujirea apostolilor, așa încât aceștia au simțit că era necesar să spună “Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră”, cu atât mai mult trebuie noi să acceptăm cu responsabilitate faptul că putem avea oameni înșelați care vin în ceea ce se pretinde a fi biserica, și stau sub slujirile noastre anemice. Când ne cuprinde această convingere, atunci vom striga la ei, îndemnându-i să caute să își întărească chemarea și alegerea lor, să se cerceteze și să-și dovedească lor înșiși dacă sunt în credință.

În conformitate cu această preocupare, noi trebuie să le punem oamenilor înainte diferențele scripturale dintre un credincios adevărat și unul fals, așa cum se găsesc ele în pilda semănătorului. Am descoperit că un asemenea fel de a prefica nu face rău niciodată adevăratului copil al lui Dumnezeu. Cea mai pătrunzătoare și practică predică din acest domeniu va servi la a aduce adevăratul copil al lui Dumnezeu la o și mai mare asigurare. Singurul care va fi afectat de o cercetare atentă și în detaliu, este falsul credincios. Să presupunem că eu ar trebui să merg la banca mea locală, pentru a depune două bancnote de douăzeci de dolari. Dacă funcționarul ar lua bancnotele și mi-ar spune: „Așpteptați un minut, domnule Martin, s-ar putea ca bancnotele să fie contrafăcute”. Dacă bancnotele sunt nefalsificate, ele nu vor pierde nimic la atenta cercetare pe care funcționarul o va face asupra lor. De fapt, ele chiar câștigă ceva. Dacă el le duce și le pune sub o lupă și le examinează pentru a le verifica autenticitatea, dacă ele sunt autentice, eu voi fi cu mult mai sigur de autenticitatea lor când ele vor fi aduse înapoi de la cercetarea făcută asupra lor. Singurul care are ceva de pierdut este lucrul contrafăcut. Acest principiu este adevărat în predicarea practică pătrunzătoare care pune înainte mărcile distinctive ale unui adevărat credincios. Singurul care are de pierdut la o asemenea predicare scripturală și echilibrată a acestor lucruri, este credinciosul fals. Și el trebuie deranjat, tulburat, acum, când ziua mântuirii este încă astăzi. Dacă noi greșim făcând distincții nescripturale și tulburăm pe cei evlavioși, fie ca Domnul să ne deschidă ochii și să ne aducă din eroare pe calea cea bună! Totuși, nu acesta este pericolul cu care ne confruntăm în zilele noastre. Ci mai degrabă, noi adormim oamenii prin eșecul nostru în a pune înaintea lor, într-o manieră practică, semnele unei credințe adevărate în opoziție cu credința dracilor. [Vezi Iacov 2:19].

Fraților, Biblia ne dă multe afirmații explicite pe care le putem aduce înaintea oamenilor. Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. Să nu ne temem să le spunem oamenilor că dacă ei nu ascultă glasul Lui și nu Îl urmează, ei nu au nicio bază să pretindă că sunt oile Lui. Să îndrăznim să le spunem că deși ei pot cunoaște totul despre faptul că Domnul nostru a avut oile Sale pe inima Lui din veșnicie în legământul răscupărării, că deși ei pot ști totul despre cum a murit El pentru oile Sale cu un scop precis în moartea Sa, și despre cum Duhul Sfânt îndeplinește lucrarea de chemare efectivă a oilor, problema de care trebuie să îi convingem este aceasta: Ascultă ei glasul Lui? Îl urmează? Trebuie să nu ne dăm înapoi de la a insista asupra acestui fel de probleme. Trebuie să accentuăm aceste probleme așa cum sunt ele prezentate în prima epistolă a lui Ioan, unde apostolul declară: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică”. Despre ce lucruri le-a scris Ioan? Le-a dat el un șir de texte pe care să își pună degetul pentru a avea siguranță? Nu. Ci mai degrabă, le-a dat o serie de teste prin care ei trebuiau să își examineze viețile. El a spus: „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem dacă păzim poruncile Lui”. Și din nou, „Știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați”. Conștiințele ascultătorilor noștri trebuie să fie rănite pentru ca ei să poată pune întrebarea: „Sunt eu cu adevărat în credință în lumina acestui standard obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu?”

Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt convins că în aceste domenii ale conținutului predicării noastre, există o mare nevoie de a ne întoarce la adevărurile biblice menționate anterior, și la o predicare caldă și practică a acestor adevăruri.

CUM PREZENTĂM MESAJUL

Acum că am terminat de vorbit despre conținutul mesajului, aș vrea să vorbesc puțin și despre felul în care acesta trebuie prezentat. Cele trei lucruri care ar trebui să caracterizeze felul de comunicare a adevărului divin sunt: urgența mesajului, structura sa sistematică și adresarea directă.

Un mesaj cu adevărat important și urgent conduce la o exprimare elocventă. Când încerci să trezești din somn oameni care dorm într-o casă în flăcări, și faci asta doar umblând de colo colo, calm și relaxat, evocând într-un mod academic iminența pericolului, nu reușești mare lucru. Dar dacă tu însuți ești convins că acele vieți sunt cu adevărat în pericol și că singura lor cale de scăpare atârnă de abilitatea ta de a-i determina să acționeze în mod imediat, atunci un astfel de om va fi în stare să trezească oameni din somn și să-i determine să acționeze pentru propria lor siguranță. Urgența mesajului unui astfel de om nu este dată în primul rând de arta oratorică în care este prezentat, ci mai degrabă de o preocupare reală a mesagerului pentru binele celor cărora li se adresează. Urgența mesajului pentru unii, datorită personalității lor, a temperamentului lor, a microfoanelor, poate fi exprimată prin volum. Pentru alții, se poate exprima în alte feluri.

Caracterul ugent al mesajului ne va determina să facem tot posibilul să asigurăm și să ținem audiența atentă în timpul predicii. Dacă ne-am ridicat la amvon nu doar pentru a rosti o predică, ci pentru a comunica o nevoie urgentă a celor care ne ascultă, nu vom avea liniște până nu vom acapara atenția audienței. Spurgeon spunea că ori de câte ori vedea un copil care nu era atent la predică, îl deranja atât de tare încât era în stare să spună o povestioară sau o glumă în predică doar pentru a-i recâștiga atenția înainte de a continua predica. Spurgeon ar fi primul care ar afirma că doar Dumnezeu ar putea face ca adevărul să pătrundă în inimile oamenilor și să aibă putere să-i mântuiască. Totuși, el știa că ceea ce trebuia să facă el, ca și predicator, era să aducă acel adevăr la urechile lor, iar în momentul în care nu reușea acest lucru, știa că a eșuat în împlinirea îndatoririlor sale. Fraților, aceasta este datoria noastră, să ajungem la urechile oamenilor. Dumnezeu e singurul care le poate duce adevărul la inimă, dar voi trebuie să vă luptați să li-l duceți la urechi.

Sentimentul de neliniște țesut de Duhul Sfânt cu privire la soarta celor care ne ascultă, ne va determina să folosim un vocabular pe înțelesul lor. Când folosim un anume cuvânt în predică și vedem acea privire nedumerită pe fața ascultătorului, ar trebui să sesizăm imediat că acel cuvânt nu a fost înțeles și asimilat. Dacă suntem sensibili la acest aspect, atunci vom folosi un alt cuvânt. Cineva spunea, „Vanitatea e cea care îl face pe om să vorbească sofisticat; dar doar evlavia poate face un cărturar să-și simplifice discursul de dragul celui fără carte”. Un astfel de predicator, chiar dacă în prezent neglijat de cei fără pricepere, va avea într-o zi un nume mai presus de orice nume, fie că e vorba de filozof, poet, orator sau orice altcineva care este apreciat printre oameni. Un altul spunea, „Nu este dificil să faci lucruri simple să pară complicate; dar să faci lucrurile complicate să pară simple, e cea mai grea sarcină a unui orator sau predicator bun”. Oh, frații mei care sunteți în slujire, haideți să cerem Domnului harul umilinței care ne va determina să ne adaptăm vocabularul pentru nivelul ascultătorilor noștri.

De asemenea, această necesitate urgentă a ascultătorilor ne va conduce spre acel fel de a predica din care nu lipsește apilcația practică. Poate cel mai dificil lucru pentru un predicator este să prezinte aplicația practică. Dar la fel cum un medic competent dorește însănătoșirea pacienților lui și nu este satisfăcut până nu descoperă bolile pacienților și tratamentele specifice acestora, tot așa și adevăratul slujitor al lui Dumnezeu va merge dincolo de ideea generală a nevoii omului sau a abilității lui Dumnezeu de a satisface această nevoie; el va face totul ca să cunoască nevoile păcătoase specifice ale ascultătorilor săi ca apoi să poată aplica tratamentul specific, care se găsește în plinătatea Domnului Isus Hristos.

În al doilea rând, mesajul nostru trebuie prezentat într-o ordine logică. În comunicarea adevărului divin, nu trebuie să uităm că ascultătorii noștri sunt oameni ai căror minți sunt asfel construite încât să primească gânduri structurate din punct de vedere logic. Mintea umană, pur și simplu nu poate primi adevărul când acesta este rostit fără nicio logică. Trebuie să căutăm să inoculăm în mintea ascultătorilor anumite întrebări, iar pe aceste întrebări să așezăm adevărul lui Dumnezeu.

În ultimul rând, considerați împreună cu mine necesitatea adresării directe în predicarea noastră. În cartea lui Charles Bridges, The Christian Ministry (Slujirea creștină), este o secțiune excelentă despre predicarea Evangheliei. În această secțiune, el comentează asupra problemei adresării directe, spunând: „Pentru acest scop, trebuie să le arătăm de la început până la sfârșit, că noi nu numai că spunem lucruri bune în prezența lor, ci și direcționăm ceea ce spunem către ei în mod personal, ca pe o problemă care îi îngrijorează peste măsură de mult”. Atunci când cineva citește predicile marilor predicatori din trecut, este lovit de caracterul direct și totodată sfânt al acelor predici. Se simte de parcă acele predici ale vechilor maeștri îl înghesuie într-un colț de unde trebuie să facă ceva cu adevărul cu care este confruntat. Joseph Alleine în cartea lui Alarm to the unconverted (Alarmă pentru cei neconvertiți) rămâne ca o ilustrație clasică a acestui principiu. Din nou și din nou îl înghesuie pe păcătos la perete, ca șa zic așa, cu întrebări care îl fac pe păcătos să reflecteze asupra căilor lui, asupra poziției lui în fața lui Dumnezeu. Îl întreabă, „Ești în pace? Arată-mi care este temelia pe care pacea ta este menținută. Este o pace scripturală? Poți tu să arăți semnele unui credincios sănătos? Poți să scoți în evidență ceva mai mult decât orice ipocrit care a existat pe lumea aceasta vreodată? Dacă nu, teme-te de această pace mai mult ca de orice altă problemă, și cunoaște că o pace firească de obicei se demonstrează a fi cel mai mortal dușman al sufletului. În timp ce sărută și zâmbește frumos, lovește de moarte, ca să zicem așa, sub a cincea coastă. Acum, conștiință, fă-ți treaba, vorbește”. De la acest punct Alleine continuă să apese asupra problemei cu și mai multă franchețe asupra cititorilor.

Cu asemenea exemple de la care putem învăța, fie ca Dumnezeu să ne scape de a spune doar niște lucruri bune în prezența unor oameni adunați laolaltă, și să ne facă să predicăm așa ca oamenii să știe că le spunem lucruri cu greutate, lor, în mod personal.

Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt sigur că multe din greșeli sunt exemplificate în propria mea viață și slujire la fel de mult ca în ale altora, dar v-aș cere ca împreună să luăm în considerare problema din ziua de azi ca o problemă a OMULUI – în domeniul vieții devoționale presonale, în sfera pietății practice, și a curăției motivației sale. Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? O parte din problemă stă în MESAJ – substanța a ceea ce se predică, și în felul în care acesta este comunicat. Să dea Dumnezeu ca acolo unde oricare dintre aceste lucruri ni se aplică nouă, să suferim cuvântul de îndemnare și prin harul lui Dumnezeu să ne dedicăm pentru a fi mai eficienți în comunicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu propriei noastre generații care este în mare nevoie de a-l auzi.

Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 1 din 2)

Regret modul negativ în care acest subiect a fost abordat. Sunt convins că cei mai mulți dintre noi sunt în stare să observe chiar din titlu că aceasta va fi o încercare de a expune slăbiciunile existente în felul nostru de a predica. Mi-aș fi dorit ca titlul să sune puțin mai pozitiv. Poate „Idei pentru a îmbunătăți felul contemporan de a predica” ar fi fost ceva mai potrivit. Totuși, acesta este subiectul distribuit mie și voi încerca să rămân în acest cadru.

Ca și introducere, dați-mi voie să spun câte ceva despre sursele studiului meu. Cineva ar trebui să fie atotștiutor pentru a se pronunța cu exactitate absolută cu privire la tot ceea ce este greșit în felul contemporan de a predica. Pentru aceasta, acel cineva ar trebui să audă toate predicile existente în zilele noastre și să și fie în același timp înzestrat cu un dar analitic de necontestat. Evident, eu nu pretind nici unul din cele două lucruri mai sus menționate. Prin urmare, chiar dacă sursele analizate sunt limitate, sunt convins că observațiile făcute sunt valide. Am avut privilegiul să petrec 5 ani ca și predicator itinerant, fiind astfel expus unei secțiuni largi ale spectrului evanghelic din Statele Unite și Canada. În timpul următorilor 6 ani ca și pastor, am slujit în mai multe biserici și conferințe din diverse denominații. Sursele analizei mele reprezintă lucruri pe care le-am vazut și auzit în timpul slujirii mele.

Ar trebui să spun ceva și despre standardul de comparație. Un lucru este clasificat drept bun sau rău în funcție de poziția lui față de un standard absolut. Bineînțeles că în ceea ce reprezintă un mod bun sau eficient de a predica, nu există un singur standard atotcuprinzător. Totuși, cred că putem determina din Scripturi un standard clar cu privire la ceea ce înseamnă un mod bun de a predica, examinând modul în care predicau profeții, apostolii și Însuși Domnul Isus Hristos. Un alt termen de comparație poate fi viețile, lucrarea și predicile marilor predicatori din trecut. Când folosesc termenul „mari predicatori”, nu mă refer în principal la oameni recunoscuți în primul rând pentru abilitatea lor de a înfrumuseța adevărul lui Dumnezeu prin efecte retorice sau care sunt cunoscuți pentru valoarea lor în arta oratoriei. Mai degrabă, mă gândesc la oameni folosiți de Dumnezeu pentru a îndrepta pe alții către Dumnezu. În această categorie aș include oameni ca Whitefield, M’Cheyne, Spurgeon, Edwards, Baxter și Bunyan. Folosind predicile lor și efectele lucrării lor ca standard de bază, sper să putem face câteva comparații între lucrarea lor și lucrările din ziua de azi și astfel să observăm marele neajuns existent în felul contemporan de a predica, și să descoperim câteva din cauzele acestei situații deplorabile.

Cum ar trebui totuși să abordăm acest subiect destul de vast? Aș vrea să sugerez ideea că toate problemele întâlnite în felul contemporan de a predica sunt fie cauzate de omul care predică fie de mesajul pe care îl aduce. Să nu îndrăznim să separăm aceste două lucruri – omul și mesajul – deoarece există o strânsă legătură între om și mesaj în lucrarea de predicare. Vom considera ceea ce este greșit în felul de azi de a predica uitându-ne mai întâi la omul care predică, iar mai apoi la mesajul pe care acesta îl comunică.

OMUL

Aș dori să privim împreună la ceea ce este greșit în felul de azi de a predica, considerând omul care predică. Aș dori să stabilesc un principiu, ilustrat în Scriptură, iar apoi să îl aplic în câteva domenii specifice. Principiul este următoul: dacă nu vrem să înjosim predicarea la un simplu fel de artă a exprimării elocvente, nu trebuie să uităm niciodată că pământul din care răsare o predică puternică este însăși viața predicatorului. Aceasta este ceea ce face ca arta de a predica să fie diferită de alte arte de comunicare. O actriță celebră poate fi recunoscută pentru escapadele sale „morale”, poate trăi ca o prostituată de rând și totuși, la ora 8 într-o seară de miercuri, ea poate intra pe scena teatrului să joace rolul Ioanei D’Arc în așa fel încât să impresioneze până la lacrimi toată audiența. Felul în care ea trăiește poate fi total independent de felul în care își exersează talentul artistic. De asemenea, un actor, extravagant în viața de zi cu zi, poate urca pe aceeași scena pentru a-l interpreta pe Martin Luther în așa fel încât te face să simți fiori reci pe spate sau chiar să te determine să fii un predicator mai bun. Dar, din nou, e posibil să nu existe nicio legătură între felul cum acest actor a trăit înainte de a urca pe scenă și rolul interpretat de el pe scenă.

Scriptura ne învață că de-a lungul timpului pot apărea oameni cu daruri deosebite în lucrare, dar care sunt lipsiți de harul care duce la sfințire [vedeți Matei 7:21-23]. Istoria bisericii înregistrează fapte ale oamenilor folosiți în mod suveran de Dumnezeu pentru anumite lucrări, dar care s-au dovedit a fi lipsiți de acel har care produce sfințirea. Cred totuși, că această problemă particulară este caracteristică în primul rând acelor oameni implicați în lucrare, dar care nu locuiesc prea mult în mijlocul celor care îi ascultă și astfel viața lor nu are un impact prea puternic asupra lucrării lor. De aceea, limitând acest prinicipiu la contextul pastorului care predică, cred că este o regulă de aur [cu câteva excepții] faptul că o predică puternică este ancorată în viața predicatorului. Se spune pe bună dreptate că „viața lucrătorului este însăși viața lucrării”. Dacă prin predicare se înțelege comunicarea adevărului printr-un instrument uman, atunci efectul acelui adevăr astfel comunicat este fie amplificat fie diminuat de viața prin care vine. Secretul puterii lui Whitefield, M’Cheyne, și al celorlalți oameni menționați mai sus, se găsește în primul rând nu în conținutul predicilor lor sau în felul în care erau prezentate, ci mai degrabă se găsește în viețile lor. Viețile lor erau îmbrăcate într-o așa putere, iar ei au trăit într-o așa comuniune cu Dumnezeu încât adevărul a devenit un principiu de viață când era comunicat prin asemenea vase. Viețile lor consacrate au devenit ca un pământ pentru lucrările pe care le făceau. Acest principiu ar trebui să fie adevărat în viața unui pastor local. Cu cât tu și cu mine suntem mai cunoscuți de oamenii noștri, influența noastră va crește sau se va diminua în funcție de felul în care ne trăim viața.

Pentru a ilustra acest principiu din Scriptură, permiteți-mi să sugerez câteva pasaje pentru dvs, nu pentru o exegeză detaliată a textului, ci pentru a observa impactul puternic al adevărului pe care îl comunică. În epistola către Tesaloniceni, biserica pe care apostolul a avut privilegiul să o fondeze prin lucrarea desfășurată în mijlocul lor, Pavel scrie așa în 1 Tesaloniceni 1, „Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră. În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală. Căci știți ce fel de oameni am fost printre voi, de dragul vostru”. Pavel susține că există o legatură directă între Evanghelia vestită “cu putere, cu Duhul Sfânt și cu mare îndrăzneală” și felul de oameni care au propovăduit-o. Puteți observa cu ușurință că aceeași idee apare în versetul 10 din capitolul 2, „Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă și fără prihană față de voi care credeți”. Apoi, în versetul 13 spune, „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți.” Există o legătură vitală între aceste 2 lucruri. El spune pe de o parte, „știți ce purtare am avut printre voi”, iar pe de altă parte, „știm cum ați primit cuvântul”. Aceste 2 lucruri nu trebuie izolate. Pavel și tovarășii săi au stat ca mărturii vii ale puterii Cuvântului lui Dumnzeu, astfel încât atunci când au vorbit, acest Cuvânt a avut autoritate asupra ascultătorilor. Remarcați vă rog că apostolul nu se teme să folosească drept mărturie felul său de viață ca mărturie a validității lucrării sale de propovăduire.

În epistola către Tit există câteva instrucțiuni detaliate referitor la ceea ce Tit ar trebui să predice și să învețe. Pavel îl instruiește în versetul 7 din capitolul 2, “dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele”. Cu alte cuvinte, ca și slujitori ai lui Dumnezu, nu trebuie doar să proclamăm lucruri bune sub formă de poruncă, ci mai degrabă trebuie să prezentăm aceste lucruri bune printr-un bun exemplu. Apoi, bineînțeles, există acel pasaj din 1 Timotei 4:16 ca un clasic exemplu, „Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă”. În principiu, Pavel spune: “Timotei, neglijența în viața ta personală va duce la o slăbiciune în exercitarea responsabilității pentru sufletele peste care Duhul Sfânt te-a făcut responsabil. Când o să încetezi să veghezi asupra propriei vieți, vei eșua de asemenea să veghezi asupra vieților celor pe care îi slujești ca și păstor”. Fac aceste afirmații ca unul care crede fără niciun fel de rezerve ceea ce spune Pavel cu privire la planul neschimbabil al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea celor aleși. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm acest lucru atât de evident din întâia epistolă către Timotei, și anume că Timotei nu ar putea fi un instrument folosit de Dumnezeu dacă nu și-ar chibzui foarte bine propria viață și învățătură.

Este foarte interesant faptul că prima cerință pentru un episcop, așa cum reiese din Timotei 3:1 și Tit 1:6, nu este de ordin doctrinal ci experimental. „Dacă dorește cineva să fie episcop, acesta este un lucru bun. Episcopul trebuie să fie” – și care este primul cuvânt? - fără prihană. El trebuie să fie cunoscut ca un om evlavios. În pasajul din Tit, apare o alta cerință, și anume „să se țină de Cuvântul adevărat”. Totuși, prima cerință rămâne cea din domeniul vieții personale. De ce? Pentru simplul motiv că Pavel a trăit și a lucrat cu convingerea că viața unei lucrări este însăși viața lucrătorului. Cred că aceste pasaje sunt suficiente pentru a enunța acest principiu, deși există multe alte pasaje care pot fi citate pentru a susține acest lucru. Nu mă miră deloc că felul de a predica a luat-o complet razna când vedem că cerințele pentru o astfel de lucrare, așa cum sunt ele enunțate de apostolul Pavel, au fost lăsate de o parte. În consiliile de ordinare, abilitățile oamenilor de a detecta până și cele mai fine erezii sunt testate ore în șir, fără a se pune prea mare accent pe evlavia din viața personală și de familie, lucruri pe care apostolul Pavel le pune în capul listei de cerințe pentru ordinarea în lucrare.

CONSACRAREA PERSONALĂ

Prin observarea slăbiciunilor personale și pe cele ale fraților mei din lucrare, sunt obligat să trag concluzia că modul contemporan de a predica este defectuos datorită unor neglijențe în anumite domenii. Mai întâi de toate este sfera consacrării personale. Am spus mai devreme că o parte din aceste concluzii se bazează pe observațiile mele din perioada când mergeam dintr-o biserică în alta ca și predicator ambulant. Una din cele mai tulburătoare descoperiri din această perioadă a fost faptul că foarte puțini lucrători au o viață devoțională personală sistematică. Am făcut un obicei din a mă întâlni cu pastorul-gazdă pentru a ne ruga împreună și a împărtăși probleme și alte lucruri de interes comun. După ce treceam de momentele de introducere și incepeam să fim sinceri unul cu celălalt în fața Domnului, și sa ne mărturisim păcatele și să ne rugăm unul pentru celălalt, auzeam tot mai des faptul că, Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai fie o Carte Vie pentru consacrarea în relația cu Hristos, ci mai degrabă devenise manualul oficial pentru îndeplinirea îndatoririlor profesionale. Este oare de mirare că există o asemenea răceală a inimii? Este oare de mirare că nu există o dorință de aplicare a Scripturii, când marea majoritate a predicatorilor contemporani admit că nu se expun pe ei înșiși în mod sistematic Cărții lui Dumnezeu pentru scopul iluminării și sfințirii personale?

În 2 Timotei 3, un capitol pe care ne place să-l cităm când dorim să demonstrăm inspirația divină a Sfintelor Scripturi, există un cuvânt foarte important, spus nouă, ca și slujitori ai lui Dumnezeu. Apostolul îi spune lui Timotei în versetul 15, „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi”. Iar prima întrebuințare, este aceasta, „ele pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus”. Cu alte cuvinte, te-au condus spre credința în Hristos și spre mântuirea care este în El. Dar, Timotei, aceasta nu este singura întrebuințare a Scripturilor. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Se observă clar că Scripturile inspirate sunt pentru pefecționarea și creșterea omului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, totalitatea revelației divine ar trebui să aibă ca funcție principală în viața slujitorului lui Dumnezeu, însăși sfințirea acestuia. Niciun predicator nu este potrivit pentru lucrare doar prin faptul că posedă darul de a analiza un text și abilitatea de a-l exprima în cuvinte. Dacă cuvântul pe care îl propovăduiește altora nu a fost mai întâi un instrument pentru instruire personală în vederea sfințirii, el nu este potrivit să-l propovăduiască altora. Acesta este rolul Cuvântului lui Dumnezeu în viața predicatorului, și aceasta este întrebuințarea Sa principală. Ca și predicatori, tu și cu mine suntem mai întâi de toate creștini, și abia apoi, predicatori creștini. Și această ordine nu trebuie niciodată inversată. Tu și cu mine trebuie să veghem mai întâi asupra noastră și apoi, și numai apoi, asupra doctrinei. Trebuie mai întâi să ne mântuim pe noi înșine, și abia apoi pe cei care ne ascultă. Ieremia spune, „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele”. De prea multe ori trebuie să mărturisim, „când am primit cuvintele Tale, le-am analizat, iar cuvintele Tale au devenit pentru mine materia primă pentru predica ce-o aveam în minte”. Prin contrast, profetul spune, „când am primit cuvintele Tale, le-am folosit pentru mine – le-am simțit puterea în viața mea”. Aceasta este ceea ce Pavel îi spune lui Timotei – „Lasă acest Cuvânt să te învețe. Însușește-ți doctrina pe genunchi, cu Scriptura deschisă, astfel încât advărul să nu vină doar ca o simplă propoziție în mintea ta, ci să vină ca un principiu de viață care să sape adânc în inima ta. Lasă Cuvântul să te învețe, Timotei. Lasă-L să te mustre, să te biciuiască, să te corecteze, să te instruiască pe calea sfințirii ca să fii pregătit și destoinic pentru orice lucrare bună”.

Inima îmi este zdrobită când mă gândesc la cuvintele Domnului nostru, adresate bisericii din Efes în cartea Apocalipsa. Începe printr-un cuvânt de apreciere. El vorbește despre corectitudinea doctrinei lor, despre administrarea corectă a disciplinei, dar, după aceste cuvinte de apreciere, El spune, „Dar ce am împotriva ta este ca ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. Intelectul lor era desăvârșit, mâinile le erau ocupate în slujire, dar inimile lor deveniseră reci, fără afecțiune. Domnul Isus le spune că la fel cum menținerea unei doctrine corecte în cap și folosirea mâinilor în slujire sunt necesare în mărturie, și menținerea unei inimi în flăcări este la fel de necesară. Nu era niciun fel de problemă cu mințile și mâinile lor; singura problemă era la inimă, iar Domnul Isus adresează această problemă în felul următor, „Dacă nu corectezi acest lucru, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”.

În lumina acestor pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, nevoia de veghere asupra vieții personale a predicatorului este evidentă. Dumnezeu a îngăduit ca prin aceste mijloace să ne putem hrăni inimile în mod constant. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru noi acea Carte pe care să o prețuim deoarece doar aici putem vedea fața acelui Dumnezeu pe care îl iubim, care ne-a împăcat cu Sine Însuși prin Isus Hristos. Ar trebui să-i citim cu atenție paginile pentru că dorim să cunoaștem voia Lui, și dorim să Îl adorăm. Ar trebui să ne găsim adesea și pentru mult timp în paginile Sfintelor Scripturi pentru că dorim ca în tot ceea ce facem să fim modelați de cuvintele Dumnezeului celui Viu.

RUGĂCIUNEA ÎN ASCUNS

Predicarea a ajuns vremuri rele, nu doar datorită eșecului slujitorului în domeniul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu propriei lui inimi, ci și datorită eșecului său în privința rugăciunii în ascuns. În Lectures To My Students (apărută în limba română sub titlul Sfaturi pentru predicatori, n.tr.), o carte pe care încerc să o citesc periodic, Spurgeon spune:

Este aproape inutil să vă recomand dulcea practicare a vieții devoționale personale, dar totuși nu mă pot abține. Pentru voi, ca ambasadori ai lui Dumnezeu, tronul harului posedă o virtute care depășește orice imaginație. Cu cât sunteți mai familiarizați cu curtea de judecată a cerului, cu atât vă veți pune mai mult încrederea în lucrurile cerești. Între toate influențele care lucrează împreună la formarea unui om onorat de Dumnezeu în slujire, nu știu niciuna mai puternică decât propria lui familiarizare cu tronul harului. Tot ceea ce poate face o materie de la facultate pentru un student, este vulgar și extern în comparație cu perfecționarea spirituală obținută prin comuniunea cu Dumnezeu. În timp ce slujitorul neformat se învârte pe roata pregătirii, rugăciunea este unealta marelui Olar prin care El modelează vasul. Toate bibliotecile și studiile noastre sunt doar goliciune comparate cu cămăruța noastră. Creștem, ne dezvoltăm grandios, și triumfăm, în rugăciunea privată.

Rugăciunea este singura care vă va ajuta în predicare; de fapt, nimic nu vă poate echipa mai glorios pentru predicare ca a coborî înprospătați de pe muntele comuniunii cu Dumnezeu pentru a vorbi cu oamenii. Nimeni nu este atât de capabil să stăruie de oameni ca aceia care au luptat cu Dumnezeu pentru acei oameni. Se spune despre Joseph Alleine: „Își revărsa chiar propria lui inimă în rugăciune și predicare. Implorările și îndemnurile lui erau atât de pline de afecțiune, atât de pline de zel, viață și vigoare sfinte, încât aproape îi copleșea pe ascultătorii lui. El se topea peste ei ca să dezghețe, să înmoaie și câteodată să dizolve inimile cele mai tari”. Rugăciunea poate că nu vă face elocvenți în felul oamenilor, dar vă va face elocvenți cu adevărat, întrucât veți vorbi din inimă. Și nu este acesta înțelesul cuvântului „elocvență”? Va aduce foc din cer peste jertfa voastră, și astfel va demonstra că este primită de Domnul.

Așa cum în timpul pregătirii predicii vor țâșni izvoare proaspete de gânduri ca răspuns la rugăciune, la fel va fi și în rostirea predicii. Majoritatea predicatorilor care depind de Duhul lui Dumnezeu vă vor spune că gândurile lor cele mai proaspete și cele mai bune nu sunt acelea care au fost premeditate, ci idei care au venit la ei zburând ca pe aripi de îngeri, comori neașteptate aduse într-o clipită de mâini cerești, semințe ale florilor paradisului aduse din muntele mirului.

Atunci când acea strălucire divină vine peste robul lui Dumnezeu, toate facultățile lui mentale se văd îmbunătățite și puterile lui de exprimare și capacitatea lui de a simți adevărul lui Dumnezeu sunt mărite peste măsura naturală. Atunci când este îmbrăcat cu Duhul, devine un alt om. Într-un mod misterios nouă, Duhul este pus în acțiune ca răspuns la rugăciune. Făgăduința Domnului nostru niciodată nu a fost negată: „cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” Așa cum Pavel a declarat în Filipeni 1, „Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos”. Doar în acest context al rugăciunii private adevărurile eterne pe care le afirmăm cu mintea devin realități vii. Cred, și aceasta este o mărturisire și un îndemn în același timp, că propriile mele cuvinte mă batjocoresc de prea multe ori atunci când predic – atunci când pot spune cuvântul „iad” și să nu simt oroarea lui; când pot să vorbesc despre cer și să nu fiu încălzit cu o strălucire sfântă în lumina faptului că acesta este locul pe care Domnul meu mi-l pregătește. Nu găsesc alt răspuns la această problemă decât să meditez timp îndelungat asupra pasajelor care vorbesc despre aceste realități spirituale, și să-i cer lui Dumnezeu Duhul Sfânt să le ardă în inima mea. Îl implor să mă facă să realizez că acele persoane pe care le privesc s-ar putea să audă aceste cuvinte teribile, „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic”. Cred că trebuie să îl implor pe Dumnezeu să mă facă să realizez că oamenii care îmi vor spune la usă, „Îți mulțumim pentru predică, pastore”, sunt aceiași care într-o zi vor scoate strigătele și vaietele condamnaților. Trebuie să îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să cred aceste lucruri, să mă ajute să le predic pentru ca alții să știe că le cred cu adevărat. Adevărul care a ars duminica poate fi rece ca gheața luni. Adevărul care a ars în cămăruță sâmbăta poate fi fără viață duminica. Adevărurile primite în încercarea așteptării după Dumnezeu pot fi menținute în căldura lor doar în același context. Dacă citesc așa cum trebuie biografiile marilor oameni ai lui Dumnezeu, găsesc că aceasta este mărturia lor unanimă. Toți cu un singur glas declară că dacă slujirea lor a avut un secret, a fost acesta: omul, cultivând viața lui interioară în prezența lui Dumnezeu. De aceea, vă propun afirmația că dacă luăm în considerare ce este greșit în felul de a predica în ziua de azi, aceasta este rădăcina problemei.

Dacă oamenii care dau învățătură ar sta pe genunchi cercetând în amănunt Scripturile, nu ar mai da niciodată învățătura pe care o dau în numele ortodoxiei. Dar ei nu stau pe genunchi cercetând Scripturile, și de aceea doar spun ca papagalii ceea ce au spus colegii lor. Cum am putea noi care spunem că credem doctrinele biblice să vorbim despre ele într-un mod atât de superficial dacă primim aceste adevăruri de la Dumnezeu în contextul unei comuniuni vii cu El? Vom vorbi despre ele cu strălucirea și cu focul din cer în sufletele noastre dacă le primim în strălucirea prezenței Lui. Din pricina acestui lucru, problema predicării din ziua de azi se găsește în omul care predică, în primul rând în zona vieții lui devoționale personale.

PIETATEA PRACTICĂ

Un alt domeniu de eșec în om este acela al evlaviei practice. Slujirea multor biserici este foarte împiedicată din pricina absenței pietății practice în viața bătrânului învățător. Este important că în 1 Timotei 3, după ce menționează că omul trebuie să fie fără pată, Pavel imediat trece la un domeniu specific, și anume cel al vieții private a potențialului prezbiter. „Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, cari să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare, căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” Și spun, nu în mod acuzator, ci cu o adevărată preocupare, că multe slujiri de predicare ale unor slujitori prețioși ai lui Dumnezeu le sunt respinse din pricina eșecului pietății practice în sfera vieții private. O situație mi-a atras atenția recent, în care unui slujitor i s-a cerut să demisioneze din biserică pentru limba clevetitoare a soției lui. Problema nu a fost în esență mesajul omului sau slujirea lui, ci eșecul de a-și conduce propria lui casă și de a o pune la punct pe soția lui în domeniul limbii ei bârfitoare. Cum îndrăznim noi slujitorii să îi chemăm pe alții la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă noi suntem total neascultători în acest domeniu? Dumnezeu spune clar că, pentru a fi calificați pentru poziția de prezbiter învățător, propriile noastre case trebuie să fie bine conduse. Nu spune că trebuie conduse perfect; nu spune că avem puterea de a insufla har în sufletele copiilor noștri. Dar, dacă noi nu avem principii clare și dacă viețile noastre nu au suficientă greutate în propriul lor exemplu evlavios de a ne conduce casa, cum putem să conducem Casa lui Dumnezeu? Asta este întrebarea vitală. Convingerea mea este că dacă un om eșuează în îndeplinirea acestei cerințe, nu are niciun drept în plus de a rămâne în lucrare față de cazul în care ar eșua în îndeplinirea a oricărei alte cerințe. Intenția mea nu este să judec în cazuri individuale, pentru că judecata este lucrarea lui Dumnezeu, dar cu siguranță nu poate fi de la Dumnezeu faptul că, în foarte multe biserici, este puțină putere la amvon pentru că viața slujitorului are o calitate atât de proastă în domeniul pietății practice, în special în treburile personale.

Un alt domeniu al pietății practice care ascunde un pericol special pentru lucrător este acela al limbajului extra-profesional. Un drag slujitor al lui Dumnezeu mi-a zis odată, „Nu poți să fi și clovn și profet în același timp. Trebuie să faci o alegere”. Sper că am făcut alegerea corectă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim oameni cu adevărat și că ar trebui să simțim că este ceva păcătos în capacitatea naturală de a râde, și în euforia naturală care provine dintr-un râs sănătos. Dar efortul nenatural de a fi un glumeț între cei din congregația noastră trebuie să fie lepădat. Tranziția de la clovn la profet este o metamorfoză grea. Dacă seriozitatea – nu sobrietatea firească, ci adevărata seriozitate – nu este semnul vieților noastre în contactul obișnuit cu congregația noastră, să nu ne așteptăm ca atunci când ne vom urca la amvon un proces magic îi va face să stea tremurând înaintea cuvintelor lui Dumnezeu. Mai degrabă vor crede că suntem actori de teatru. Dacă niciodată nu ne văd tratând lucrurile eterne cu seriozitate în prezența lor la nivel individual și extra-profesional, nu îi vom vedea prinși de sobrietatea acestor lucruri când le vom comunica în timpul slujirii. Problema cu predicarea noastră, fraților, este viața noastră care lasă de dorit în sfera pietății practice exprimate în viața privată și în vorbirea noastră.

Dați-mi voie să menționez un alt domeniu al pietății practice, acela al folosirii timpului nostru. Dacă oamenii te vor suspecta de lenevie, chiar dacă ai avea întâlniri ocazionale de nopți întregi de rugăciune cerând putere pentru predicare, totuși nu vei avea parte de ea. Dacă oamenii te vor suspecta de lenevie, respectul, care este parte din puterea predicării, se va duce. În lumina faptului că nu avem timp de pierdut, este o nevoie suplimentară de a fi oameni cu o mare auto-disciplină. Poate că vom face bine să ne facem propriul nostru orar, și să notăm cât timp acordăm cu adevărat rugăciunii și lucrării Cuvântului în noi. Prea adesea am devenit foarte pricepuți în nesfânta artă de a irosi timpul. Aș descrie acea artă ca fiind abilitatea de a fi ocupat cu lucruri banale neesențiale într-un asemenea mod încât ne înșelăm pe noi înșine și înșelăm congregația că suntem ocupați cu lucrarea Împărăției lui Dumnezeu.

CURĂȚIA MOTIVAȚIEI

Apoi, există problema curăției motivației. De multe ori, atunci când am vizitat biserici, am văzut pastori care veneau la mine [în mod foarte apologetic pentru că cred că și-au dat seama că lașitatea lor se vedea în timp ce vorbeau], și spuneau, „Acum, frate, sunt foarte bucuros că te afli aici săptămâna aceasta. Avem câteva situații pe care cred că Domnul îți va da libertatea să le atingi în predicarea ta. Avem câțiva tineri care stau în spate și se prostesc, și niciodată nu le-am zis nimic. Poate că tu vei putea. Apoi, mai avem o problemă...” și continuă tot așa și iar așa, cu probleme pe care ei știu că ar trebui să le înfrunte, dar pe care nu au avut niciodată curajul să le abordeze. Ah, fraților, câtă nevoie avem de curăția motivației dacă vrem să experimentăm putere în predicare!

Permiteți-mi să vă sugerez trei domenii care implică o motivație corectă:

În primul rând și cel mai important, frica de Dumnezeu. Cea mai bună definiție a fricii de Dumnezeu se găsește în Comentariu asupra cărții I Petru de John Brown, unde acesta folosește optsprezece pagini pentru a expune scurta frază „temeți-vă de Dumnezeu”. Esența comentariului lui asupra acestei secțiuni este că frica de Dumnezeu este o atitudine și o dispoziție în care cineva consideră zâmbetul lui Dumnezeu ca cea mai mare plăcere a sa, și prin urmare și scopul său primordial, iar încruntarea lui Dumnezeu ca fiind cel mai groaznic lucru, și astfel, cel care trebuie evitat cel mai mult. Un om care umblă în frica de Dumnezeu între oameni, ca slujitorul oamenilor, dar cu un ochi îndreptat spre zâmbetul sau încruntarea lui Dumnezeu, acela este omul a cărui motivație este de așa natură încât limba lui va fi liberă să vorbească gândul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis lui Ieremia: „Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul”. Ieremia Îi spusese deja Domnului, când El i-a făcut cunoscut că îl chema în lucrarea de profet, „Vezi că eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil”. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia, „Nu zice: „Sunt un copil”, căci te vei duce la toți aceia la care te voi trimite și vei spune tot ce-ți voi porunci”. În esență Dumnezeu zicea că chemarea lui în lucrarea de profet nu depindea de experiența sau de anii lui, ci Dumnezeu căuta un vas care să meargă acolo unde El îl va trimite și care să spună ceea ce El îi poruncește. În 1 Tesaloniceni 2:4 apostolul Pavel spune: „Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredințeze Evanghelia, căutăm să vorbim așa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima”.

Una dintre componentele predicării cu putere este să predici ca un om care a fost eliberat. Eliberat de ce? De efectele ademenitoare ale fricii de oameni. Niciodată nu vei fi liber să fii un instrument de binecuvântare pentru congregația ta dacă nu ești liber de efectele zâmbetelor și încruntărilor lor. Oamenii știu când poți fi cumpărat cu zâmbetele lor și lovit de încruntările lor. Nu le va lua mult timp să își dea seama dacă ești sau nu un om care este afectat ori de zâmbetele lor ori de încruntările lor. Un asemenea om este un om liber în Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Frica de oameni este o cursă”. O asemenea frică va aduce o cursă limbii tale, astfel că atunci când acele străluciri ale luminii spirituale vor veni la tine în timp ce ești la amvon, și vei avea aplicații care știi că vor înțepa și vor răni pe un anumit membru din biserică, dacă ochiul tău este pentru oameni, nu vei putea vorbi ceea ce știi că ar trebui să vorbești. Dar atunci când ești liber de cursa zâmbetelor și încruntărilor oamenilor, ești liber să fii un instrument de binecuvântare pentru ei. Dacă este ca puterea în predicare să fie mărită, trebuie să fie o întoarcere la curăția motivației, cuprinsă în frica de Dumnezeu.

În al doilea rând, motivația pură va implica dragostea de adevăr. Suntem chemați să vestim tot planul lui Dumnezeu [Vedeți Faptele 20:27]. Pavel declară că numai făcând acest lucru a fost nevinovat de sângele oamenilor. El a vestit întregul spectru al revelației divine. Există numai un motiv pentru care predicăm că oamenii sunt pierduți, înrobiți de păcatele lor, și sub condamnarea lui Dumnezeu, și acest motiv este că Dumnezeu spune că așa este, și din dragoste pentru adevărul Său îl proclamăm. Fie că este adevăr acceptabil sau inacceptabil, dragostea noastră pentru adevăr este atât de mare încât vrem ca întreaga lume să știe ceea ce Dumnezeu a descoperit.

Un al treilea domeniu atins de acest aspect al curăției motivației este dragostea de oameni. Sunt convins, fraților, că aceasta este ceea ce ne va conduce la predicarea aplicativă. Trebuie să avem o astfel de dragoste pentru oameni care să nu ne permită să stăm pe loc văzându-i dormind sub slujirea noastră. Trebuie să avem o astfel de dragoste care să ne conducă la un simț al responsabilității încât să facem tot ce ne stă în putință pentru a face adevărul lui Dumnezeu viu pentru ei. M’Cheyne a spus, “Omul care te iubește cel mai mult este omul care îți spune cel mai mult adevăr despre tine însuți”. În 2 Corinteni 7, Pavel pune o întrebare: “Îmi pare rău că v-am întristat?” Ca răspuns la întrebarea lui retorică a zis, „totuși acum mă bucur... pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință”. În altă parte a zis, „Mă iubiți mai puțin pentru că vă spun adevărul?” Și a continuat, “Îmi pare rău, dar am să vă iubesc oricum și am să continui să vă spun adevărul chiar dacă voi nu mă iubiți”. Ceea ce ne împiedică să fim credincioși oamenilor este în realitate o formă a iubirii de sine. Iubim sentimentele noastre atât de mult încât nu vrem să riscăm să ofensăm oamenii și să se supere pe noi. A, ei pot să piară în iad, dar totul este în regulă atâta timp cât pier iubindu-ne. Am auzit oameni zicând despre anumiți slujitori, “Acel om sigur a predicat fără frică”. Aceasta, fraților, ar trebui să se spună despre fiecare dintre noi, pentru că dragostea noastră de oameni trebuie să fie de o așa natură încât să fim gata să comunicăm adevărul, adevăr care poate nu le place, dar care este pentru binele și pentru mântuirea lor.

Ce este greșit în felul de predicare din zilele noastre? Cu siguranță, o parte din problemă este OMUL care predică, atât în sfera consacrării personale, cât și în cea a pietății lui practice, și a curăției motivației lui.


Partea a doua o găsiți aici.

Suveranitate si Libertate - John MacArthur

Va instiintam pe parcursul acestei serii, ca de fiecare data cand veniti la o slujba in Grace Church, veti auzi despre un atribut al lui Dumnezeu. Vrem sa cunoasteti pe Dumnezeul nostru glorios. Vrem sa cunoasteti tot ce puteti cunoaste despre El, tot ce este revelat pe paginile Scripturii.

Si accentul pe care il punem in dimineata aceasta este pe suveranitatea lui Dumnezeu. Afirmat in mod simplu, Psalmul 103:19 spune: „Suveranitatea Lui stapaneste peste tot". Si am vazut acest lucru demonstrat in pasajele pe care le-am citit inainte din Isaia si Daniel, nu-i asa? Dumnezeu este Stapanul absolut al acestui pamant si al intregului Univers. Dumnezeu este Acela care decreteaza toate lucrurile, care planuieste toate lucrurile si care implineste toate lucrurile pe care le decreteaza si planuieste. Pur si simplu El conduce absolut totul.

In anii acestia am studiat Scripturile destul timp si in destula profunzime pentru ca sa fim acum foarte obisnuiti cu suveranitatea lui Dumnezeu. Asa ca pentru a nu aborda subiectul acesta intr-un mod repetitiv, vreau sa abordez subiectul Suveranitatii lui Dumnezeu raspunzand la intrebarea: „Elimina adevarul Suveranitatii vointa omului? Vointa omului, initiativa omului?"

Atunci cand crezi in suveranitatea divina a lui Dumnezeu, asa cum Scripturile o expun, te confrunti cu problema a cum se incadreaza vointa umana in aceasta. Daca Dumnezeu a planuit totul, daca Dumnezeu a scris dinainte Istoria, daca El le conduce pe toate, daca Dumnezeu planuieste si implineste scopurile Lui, cum atunci ne incadram noi aici? Cum se incadreaza vointa omului? Sau, de fapt, elimina decretele divine ale lui Dumnezeu vointa omului? Daca Dumnezeu a planuit totul, a definit totul, a predeterminat totul, a predestinat totul... mai este loc si pentru vointa omului? Si ce se intampla cu responsabilitatea omului?

Acestea sunt niste intrebari foarte importante pentru cateva motive. Numarul unu, pentru ca aceasta este intrebarea care intotdeauna deranjeaza oamenii care ajung sa inteleaga pentru prima oara suveranitatea divina. In ultimii 25 de ani s-a declansat un mare interes fata de ceea ce spune Biblia despre suveranitatea lui Dumnezeu. Pot sa ma gandesc cu ani si ani in urma, zeci de ani in urma pe cand aceasta nu era o problema, dar este o mare problema acum pentru ca prin Harul lui Dumnezeu am ajuns sa descoperim ceea ce Scriptura spune despre suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu. Asa ca, sunt oameni care rasar din umbrele teologiei slabe, descoperind aceasta doctrina mareata a Suveranitatii divine, si in mod inevitabil, la punctul de pornire in intelegerea acestei doctrine, prima intrebare patrunzatoare este: „Cum se imbina aceasta cu vointa umana si cu responsabilitatea omului?"

Va spun, niciodata nu fac o sesiune de intrebari si raspunsuri, sau de putine ori fac vreuna in care intrebarea asta intr-un fel sau altul nu este adresata. Cum oare putem impaca absoluta suveranitate divina cu responsabilitatea umana si cu vointa umana? Cum rezolvam lucrurile acestea? Este o intrebare patrunzatoare. Este o intrebare patrunzatoare pentru aceia care incep sa patrunda intelesul acestei doctrine. Dar in al doilea rand este o intrebare persistenta pentru persoanele care au auns sa inteleaga minunatul adevar al Suveranitatii divine. Inca este in adancul mintii noastre o problema persistenta care poate tuturor ne-ar place sa fie rezolvata. Si are un impact potential asupra felului in care ne traim vietile. De fapt, daca intrecem masura pe partea Suveranitatii divine, si slabim intelegerea responsabilitatii umane, aceasta afecteaza devotarea noastra fata de responsabilitatea spirituala, de evanghelizare, de felul in care ne traim vietile. Asa ca trebuie sa intelegem acest adevar dublu al Suveranitatii divine si a responsabilitatii umane.

Asa ca o sa raspund la intrebarea aceasta si astfel in viitor doar va trebui sa le dam oamenilor mesajul acesta, si sper ca nu va mai trebui sa raspundem la intrebarea aceasta din nou si din nou. Acum, daca asteptati sa va dau o noua lumina divina in modul acesta de a explica aparentul paradox, sau sa il rezolv... probabil ca va voi dezamagi. Sau, daca asteptati un raspuns filozofic, sau vreun fel de tautologie complicata care sa ne duca prin schema felului in care persoanele incearca sa rezolve aceasta in propriile lor minti, veti fi dezamagiti. Dar daca sunteti interesati de ceea ce spune Scriptura despe asta, va promit ca nu veti fi dezamagiti. Vom vorbi doar din punctul de vedere biblic. Doar pentru a ma informa atunci cand am inceput sa ma gandesc la asta, am citit cateva carti care dau o viziune filozofica incercand sa armonizeze suveranitatea divina cu alegerea umana. Am citit o gramada de lucruri. Am avut un teanc atat de mare de pe pagini web... am avut multe carti si cand am terminat cu toate, nu am prea gasit niciun ajutor. Intotdeauna gasesc ajutor in Scriptura. Asa ca spre ea ne vom indrepta. De acord?

Deschideti Biblia in al zecelea capitol din Isaia, Isaia capitolul 10. Vom privi doar la o ilustratie din Vechiul Testament si apoi la cateva din Noul. Acestea nu sunt ilustratii izolate ci mai degraba ilustratii reprezentative pentru cum trateaza Scriptura cu aceasta problema.

Vreau acum sa priviti la capitolul 10 versetul 5. Intelegeti ca profetul Isaia este folosit de Dumnezeu pentru a declara judecata viitoare asupra lui Iuda si Ierusalimului. Judecata se apropie. Acesta este mesajul lui, si judecata vine din pricina idolatriei lor. Am citit mai inainte din Isaia 43 la 48 niste pasaje alese, si este evident ca in spatele acestor pasaje se afla inchinarea lui Israel la dumnezei falsi, erau prinsi in idolatrie si Dumnezeu le spune: „Este un singur Dumnezeu, Eu sunt Dumnezeul adevarat, Eu sunt Dumnezeul viu, Eu sunt Acela care a scris mai dinainte Istoria, Eu sunt Acela care Isi face voia pe pamant, nu este alt Dumnezeu.” Asa ca lui Israel i se spune ca ei urmeaza dumnezei care nu sunt dumnezei deloc, dumnezei facuti din lemn. Si in capitolul 44, profetul Isaia spune ca „luati aceeasi bucata de lemn, o puneti in cuptor sa coaceti painea, apoi luati alta bucata din acelasi lemn si va faceti un dumnezeu din el si va inchinati acelui dumnezeu... cat de mare este nebunia aceasta".

Asa ca ceea ce este in spatele mesajului lui Isaia este nebunia si apostazia si idolatria Israelului. Judecata ajunsese deja la Imparatia din Nord. Asirienii au venit si au invins regatul din Nord, capitala Samaria, si au alungat pe Iudeii de acolo, care nu aveau sa se mai intoarca niciodata. Si acum Isaia zice ca judecata va veni asupra lui Iuda si a Ierusalimului. Si aceasta luam din capitolul 10 versetul 5.

„Vai de asirian, nuiaua maniei Mele, care poarta in mana toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul impotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis impotriva unui popor pe care sunt maniat, ca sa-l pradeze si sa-l jefuiasca, sa-l calce in picioare ca noroiul de pe ulite.” Acesta este un limbaj foarte dur, si evident, un limbaj foarte grafic, dar este in acelasi timp o declaratie destul de ciudata... pentru ca cuvintele cu care incepe, „Vai de asirian,” sunt o judecata impotriva Asiriei. „Vai” inseamna condamnare, nimicire, blestem. Dumnezeu pronunta un blestem impotriva Asiriei. In mod curios, in timp ce Dumnezeu pronunta un blestem impotriva Asiriei, El defineste Asiria ca „nuiaua maniei Mele si toiagul urgiei Mele”.

Ce se intampla aici? Dumnezeu spune ca „Asiria este instrumentul judecatii Mele impotriva poporului maniei Mele, o natiune fara Dumnezeu”, asa cum zice versetul 6, referindu-se la Iuda si Ierusalim, la Iudei. El trimite - cuvantul „trimite” este folosit in versetul 6 - trimite pe Asiria in mod suveran, sa lucreze ca nimicitor, sa mearga in tara, in tara sfanta, tara poporului legamantului, sa-i captureze, sa le dea prada, si sa-i calce in picioare ca pe noroiul de pe strada. Asiria este deci sub un decret divin. Dumnezeu in mod literal ia pe Asiria de gat si ii spune: „Tu vei fi in mana Mea instrumentul nimicirii”. Aceasta este prin decretul divin. Aceasta nu este voia Asiriei, nu este planul lor, nu este motivatia lor. Asa spune versetul 7. Si totusi nu intentioneaza acest lucru. Asiria nu are nicio intentie de a fi instrumentul Dumnezeului Iehova, ei nici macar nu cred in Dumnezeul Iehova. Ei cred ca Dumnezeul lui Israel este doar un alt dumnezeu, ca toti dumnezeii celorlalte popoare in jurul lor pe care ei le cucerisera deja. De fapt, ei cred ca Dumnezeul lui Israel trebuie sa fie mai slab ca ceilalti dumnezei pentru ca ei cucerisera deja partea de Nord a natiunii. Nu au nicio intentie de a sluji acest Dumnezeu pe care ei Il considera slab. Asa ca spune in versetul 7 ca nu intentioneaza acest lucru si nici nu este acesta planul inimii Asiriei. Ei nu sunt motivati de a fi instrumentul judecatii lui Dumnezeu. Nu au nicio motivatie curata. Nici nu au o vointa personala care sa-i conecteze cu Dumnezeu in vreun fel.

Ba mai mult, versetul 7 zice ca obiectivul Asiriei este sa nimiceasca si sa taie multe neamuri. Din punctul lor de vedere, sunt motivati de un singur lucru. „Am cucerit toate popoarele cu dumnezei slabi din jurul acestui loc si in puterea dumnezeului nostru, dumnezeul asirian, vom cuceri si acest neam slab, ce ramane din el, Iuda si Ierusalimul.” Deja cucerisera locuri ca cele din versetul 9; Calno, Carchemis, Hamat, Arpad, Samaria, Damasc. Acesta este doar un alt popor la care o sa ajunga si o sa il cucereasca. Asirienii sunt intr-un fel agresiv de razboi, motivati de propia lor lacomie, motivati de propria lor foame dupa putere, motivati de inimile lor rele. Spun lucruri ca in versetul 10: „Dupa cum mana mea a pus stapanire pe imparatiile idolilor, (unde erau mai multe icoane decat la Ierusalim si in Samaria), cum am facut Samariei si idolilor ei, nu voi face si Ierusalimului si icoanelor lui?” „Am batut deja Regatul de Nord, si Dumnezeul Israelului nu i-a putut pazi atunci, si nu au niciun dumnezeu care sa fie capabil de a-i pazi nici in Sud.

Asa ca aici avem acest neam pagan si idolatru al Asiriei, care va fi instrumentul judecatii divine in scopul si decretul lui Dumnezeu impotriva lui Iuda si a Ierusalimului. Acesta nu este motivul lor. Nu este intentia lor. Nu acest lucru ii stimuleaza. Ei nu sunt decat niste cuceritori rai si agresivi. Nu vor decat sa omoare, sa distruga, sa cucereasca, si sa jefuiasca. Nu au intentia aceea. Dar decretul divin stapaneste motivele lor si implineste scopul lui Dumnezeu.

Dar in ciuda acestui lucru, versetul 5 zice: „Vai de asirieni”. Dumnezeu pronunta o judecata impotriva lor, condamnare asupra lor, atunci cand ei fac ceea ce Dumnezeu vrea ca ei sa faca. Judecata este data in versetul 12. „Dupace Domnul Isi va implini toata lucrarea Lui pe muntele Sionului si la Ierusalim”, adica dupa ce va folosi Asiria ca sa faca toate daunele pe care El vrea sa le faca, atunci le va zice: „Voi pedepsi pe imparatul Asiriei pentru rodul inimii lui ingamfate, si pentru trufia privirilor lui semete”.

Iata pe Asiria. Vor fi un instrument pe care Dumnezeu il foloseste pentru propriul Sau scop in mod suveran si dupa ce au terminat de facut aceasta, in voia si scopul lui Dumnezeu, El se va intoarce impotriva lor si ii va judeca. Asa ca aici aveti, unul langa altul, decretul divin si responsabilitatea omului. Decretul divin si culpabilitatea omului. Nu o sa fie placut. „Voi pedepsi pe imparatul Asiriei pentru rodul inimii lui ingamfate, si pentru trufia privirilor lui semete, caci el a zis: "Prin puterea mainii mele am facut aceste lucruri, si prin intelepciunea mea, - caci sunt priceput; am impins inapoi hotarele popoarelor, si le-am jafuit vistieriile, si, ca un viteaz, am dat jos pe cei ce sedeau pe scaunele lor de domnie".” Asirianul nici nu isi imagina ca el era un instrument al lui Dumnezeu, ci gandea ca el era cuceritorul. „Eu am pus mana pe bogatiile popoarelor, ca pe un cuib, si, cum se strang niste oua parasite, asa am strans eu tot pamantul: niciunul n-a miscat vreo aripa, nici n-a deschis ciocul, ca sa ciripeasca”. „Am furat toate bogatiile popoarelor ca dintr-un cuib si niciunul nu a ciripit".

Dumnezeu zice: „Nu voi permite aceasta. Nu voi permite aceasta mandrie si ingamfare.” „Se faleste oare securea impotriva celui ce se slujeste de ea?” Asiria era securea, Dumnezeu era Cel care taia. „Sau se mandreste ferastraul fata de cel ce-l manuieste?” Asiria era ferastraul, dar ferastraul era in mana lui Dumnezeu. „Ca si cum nuiaua ar misca pe cel ce o ridica, parca toiagul ar ridica pe cel ce nu este de lemn!” Aceasta ar insemna a da prea multa putere instrumentului si nu celui ce il manuieste. „De aceea Domnul, Dumnezeul ostirilor, va trimete ofilirea prin razboinicii lui cei voinici" -Armata Asiriei- „Si intre alesii lui va izbucni un parjol, ca parjolul unui foc. Lumina lui Israel se va preface in foc, si Sfantul lui intr-o flacara, care va mistui si va arde spinii si maracinii lui, intr-o zi. Va arde, trup si suflet, stralucirea padurii si campiilor lui, de va fi ca un bolnav, care cade in lesin". Dumnezeu va pedepsi pe Asiria.

Pe de o parte, Asiria este un instrument sub decretul suveran divin si sub puterea lui Dumnezeu, facand ceea ce Dumnezeu i-a poruncit sa faca. Pe de cealalta parte, ei sunt complet culpabili, total vinovati, si vor fi judecati pentru faptele pe care le-au facut.

Si daca te uiti cautand o explicatie pentru cum sunt compatibile aceste doua lucruri, nu este niciuna. Este asa... este doar asa. Scriptura nu spune nimic mai mult. Nu sunt calificative, avertismente, explicatii.

Intoarceti la Ioan 3. Aici Isus converseaza cu Nicodim, care este un lider si fruntas al Iudeilor, un fariseu. El e un invatator, cineva care din cate se pare cunoaste Cuvantul lui Dumnezeu si teologia biblica, teologia Vechiului Testament. Dar este apasat pentru ca el vrea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Si in ciuda regligiozitatii lui, nu simte ca el ar fi obtinut acest lucru, ca a intrat in Imparatia lui Dumnezeu. Asa ca Isus vorbeste cu el in Ioan 3:3 si spune: „Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste de sus”, anothen, nascut din nou, sau nascut de sus. Dar sa il privim ca „nascut de sus”, care este o traducere alternativa pentru ca aceasta este ceea ce vrea sa sublinieze restul pasajului. „Daca cineva nu este nascut de mai sus, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu”.

Ce-i zice lui Nicodim? „Nicodime, lucrezi din greu pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Dar vreau sa iti spun ceva. Nu vei ajunge acolo de aici... aceasta vine de sus. Daca vei fi regenerat, trebuie sa vina la tine de sus. Nu poti castiga asta”. Desigur, noi intelegem aceasta nu? Pentru ca Iudeii incercau sa ajunga in Imparatie lucrand ei, iar mesajul lui Isus este: „Nu puteti sa intrati in felul acesta, aceasta coboara de sus. Nicodim, daca vrei sa intri in Imparatie, trebuie sa fi nascut de sus”. Si Nicodim intelege paradigma, intelege ca Isus face o analogie si zice: „Cum poate un om sa fie nascut cand e batran? Cum... cum poate sa se intample asa ceva? Uite, eu nu am contribuit la prima mea nastere, nimeni nu face asta, cum atunci ma voi face sa fiu nascut din nou? Cum am sa fac asta? Cum as putea sa intru in pantecele mamei mele din nou si sa fiu nascut?” Vorbeste in metafore, a prins ideea. Isus ii spune: „Ai nevoie de o noua nastere. Ai nevoie de o schimbare totala. Trebuie sa fii regenerat de sus.” Si intrebarea lui este: „Cum pot eu sa fac aceasta?” Si raspunsul este: „Nu poti". Nu poti. Pentru ca, versetul 6: „Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh, este duh.” Ai nevoie de o nastere spirituala care nu vine din carne. Asa ca nu poti genera o nastere spirituala. Nu te poti regenera pe tine insuti. Nu poti face nimic. „Trebuie sa fi nascut de sus", versetul 7.

Asa ca avem pe omul acesta zicand: „Vreau sa intru in Imparatia lui Dumnezeu”. Si raspunul lui Isus este: „Uite, pentru aceasta este nevoie de o regenerare atat de totala si dramatica incat nu poate sa se faca decat de mai sus. Carnea nu o poate face, tu nu o poti face.”

Si asta este foarte instructiv, cand este vorba despre cum evanghelizam. Cand cineva vine la tine si spune: „Vreau sa intru in Imparatia lui Dumnezeu,” ce i-ai spune? Probabil ca i-ai zice: „Fa aceasta rugaciune”. Serios? „Spune aceste cuvinte, repeta dupa mine.” Aud lucrul acesta tot timpul. Isus nu a facut aceasta. Isus nu a zis: „Aici ai 3 sau 4 pasi de urmat.” Isus a zis: „Trebuie sa recunosti ca acest lucru este ceva ce tu nu poti sa faci. Este o lucrare divina care coboara de sus si constituie o regenerare totala, viata noua, si tu nu poti sa o produci deoarece carnea poate produce numai... ce? Carne. Ai nevoie de o nastere spirituala din cer.

Si apoi in versetul 8, gasim o declaratie si mai uimitoare: „Vantul sufla.” Isus schimba de la analogia cu nasterea, la analogia cu vantul. „Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu sti de unde vine, nici incotro merge.” Toti stim asta nu? Vantul vine, si asta este. Il simtim. Vedem efectul lui. Dar nu stim de unde vine, nu stim unde se duce. Noi nu putem sa-l pornim, nici nu-l putem opri. Lucreaza printr-o putere care ne depaseste. “Tot asa este cu toti cei nascuti din Duhul.”

Ce zice Isus? Aceasta este o minune divina care vine din ceruri. Nu este ceva ce tu poti crea. Nu este ceva ce tu poti produce. Nu este ceva ce tu poti prelucra. Este un lucru spiritual, o lucrare a Duhului Sfant si Duhul Sfant vine la cine vrea atunci cand vrea. Este un raspuns atat de puternic. Vorbesti despre o minune divina... ...care coboara de sus.

Pentru a pecetlui asta, mergeti la versetul 27, acelasi capitol. Ioan Botezatorul a raspuns si a zis - este evident ca a inteles mesajul: „Omul nu poate primi decat ce-i este dat...” de unde? „Din cer.”
Asa ca mesajul pentru Nicodim este: „vrei sa intri in Imparatia Cerurilor? Asta este o minune divina. Este ceva ce Duhul face, la cine vrea El, atunci cand vrea El. Vine si se duce si vezi realitatea venirii Lui dar nu sti unde sau cand... Este o minune divina.

Am conclude de aici ca aceasta este doctrina Suveranitatii Divine, nu-i asa? Duhul vine cand vrea, peste cine vrea. Este un act suveran divin. Vine de sus, da viata la cine vrea atunci cand vrea. Nu o poti prelucra, nu poti face sa se intample. Nu poti decat sa primesti darul ceresc. Suveranitatea divina. Si totusi, priviti la versetul 15. „Oricine crede in El va avea viata vesnica.”

Ha! Chiar? Oricine crede in El va avea viata vesnica? Asta suna a vointa umana, nu-i asa? Suna a responsabilitate umana. Si este aceasi conversatie. Intelegeti asta? Nu o sa va usurez durerea, doar incerc sa fac sa va doara mai putin daca doar intelegeti ca aceste doua lucruri merg mana in mana.
Voi spuneti: „Si cum le impaci?” In acelasi mod in care Biblia o face. Amandoua sunt realitati, amandoua coexista, merg una cu alta... fara nicio explicatie. Oricine crede. „Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea...” versetul 16, „... incat a dat pe singurul Sau Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Versetul 18, „Cel ce crede in El, nu este judecat; dar cine nu crede, a si fost judecat. Versetul 36: „Cine crede in Fiul, are viata vesnica.”

Ce spunem deci despre pasajul acesta? Daca vei intra in Imparatia lui Dumnezeu, este o lucrare a Suveranitatii Divine din ceruri facuta de Duhul Sfant, la cine vrea El, cand vrea El. Si este la fel de adevarat ca oricine crede va avea viata vesnica. Asta zice Biblia.

Intoarceti la capitolul 6 din Ioan... si va voi arata uniformitatea... apropos, acestea nu sunt lucruri separate in carti diferite, scrise de autori diferiti; acestea sunt aceleasi conversatii in aceleasi contexte. In Ioan 6 versetul 37, uitati-va mai bine la versetul 35. In versetul 35, Isus spune: „Eu sunt Painea vietii. Cine vine la Mine, nu va flamanzi niciodata; si cine crede in Mine, nu va inseta niciodata. Dar v-am spus ca M-ati si văzut, si tot nu credeti”. Daca ati crede, nu ati flamanzi. Daca ati crede, nu ati inseta. Daca ati crede, ati avea viata. Dar voi nu credeti. Responsabilitate a omului. Vointa omului.

Apoi ajungem la versetul 37: „Tot ce-Mi da Tatal, va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara: caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes. Si voia Celuice M-a trimes, este sa nu pierd nimic din tot ce Mi -a dat El, ci sa-l inviez in ziua de apoi.”
Deci... mantuirea apartine doar celor ce Tatal ii da lui Hristos. Priviti la versetul 44: „Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal, care M-a trimis”. Asa ca nimeni nu va veni la Hristos daca nu sunt atrasi de Tatal; putere suverana. Nimeni nu vine la Hristos numai daca sunt dati de Tatal lui Hristos. Asta este suveranitatea divina. Isus spune: „Caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Si voia Lui este ca toti cei pe care El Mi i-a dat, ei vor veni, iar Eu nu voi pierde pe niciunul dintre ei.” Aceasta este suveranitatea divina. Tatal alege, Tatal atrage, Tatal Ii da Fiului, Fiul ii primeste, Fiul ii pazeste, Fiul ii inviaza. Suveranitate divina. Si totusi, versetul 35: „Cine crede in Mine, nu va inseta niciodata. Dar M-ati si vazut, si tot nu credeti”. Aceasta este responsabilitate a oamenilor.

Priviti la versetul 47. „Adevarat, adevarat, va spun, ca cine crede in Mine, are viata vesnica”. Versetul 57. „Dupa cum Tatal, care este viu, M-a trimis pe Mine, si Eu traiesc prin Tatal, tot asa, cine Ma mananca pe Mine, va trai si el prin Mine”.

Pe de o parte, nimeni nu vine daca Tatal nu il atrage. Nimeni nu vine decat daca Tatal atragandu-l il da lui Hristos, si totusi... oricine crede poate veni, si oricine nu crede, este pierdut. La sfarsitul capitolului, aproape la sfarsitul capitolului, in versetul 63, spune: „Duhul este acela care da viata”. Am vazut lucrul acesta inainte. Desigur, este o lucrare spirituala venita de sus. „Este Duhul acela care da viata. Carnea nu foloseste la nimic”. Este o lucrare spirituala. Este divina. Este cereasca. Este de sus. Dar versetul 64 spune: „Dar sunt unii din voi care nu cred”. Si apoi versetul 65. „Tocmai de aceea v-am spus ca nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu”.

Cum armonizam aceste lucruri? Nu stiu. Nimeni nu vine decat daca este de la Tatal. Nimeni nu vine daca nu e atras de Tatal. Nimeni nu poate veni daca nu este dat de Tatal Fiului. Si totusi, zice: „Oricine crede... poate veni”.

Intoarceti la Fapte capitolul 2. Petru se ridica la Rusalii, versetul 22, si predica in Ierusalim. Si spune: „Barbati Israeliti, ascultati cuvintele acestea!” Aceasta este marea predica de la Rusalii. „Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu inaintea voastra prin minunile, semnele si lucrarile pline de putere, pe care le-a facut Dumnezeu prin El in mijlocul vostru, dupa cum bine stiti”. In paranteza, Isus e subiectul.

„Pe Omul acesta, Isus, dat in minile voastre, dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu”. Stiinta mai dinainte insemnand prestabilire. Isus a fost dat ca sa fie crucificat prin hotararea si stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu. Acesta este un decret divin al lui Dumnezeu. „Voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege”.

„A fost planul lui Dumnezeu si voi ati facut asta. A fost voia lui Dumnezeu si voi sunteti vinovati. A fost un decret divin, dar voi sunteti responsabili de ce I-ati facut lui Hristos”.

Capitolul 4 din Faptele Apostolilor cu versetul 27: „In adevar, impotriva Robului Tau celui sfant, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au insotit in cetatea aceasta Irod si Pilat din Pont cu Neamurile si cu noroadele lui Israel”. Cine deci erau vinovati de omorarea lui Isus? Aici sunt mentionati Irod, Pilat din Pont, Neamurile - fiind romanii care L-au executat si L-au maltratat, si Israelitii care cautau moartea Lui. "Sunteti toti vinovati." Dar ce au facut toti acestia, Irod, Pilat din Pont, Neamurile, Israelitii... ce au facut ei cand L-au omorat pe Hristos?

Versetul 28: „Ca sa faca tot ce hotarase mai dinainte mana Ta si sfatul Tau”. Asa ca au facut exact ceea ce Dumnezeu hotarase mai dinainte sa se faca. Au facut exact ce a planuit Dumnezeu sa se faca. Dumnezeu a hotarat mai dinainte, a predeterminat moartea lui Isus ca un sacrificiu pentru pacat. Si totusi, toti cei ce au fost implicati in executia lui Hristos sunt vinovati inaintea lui Dumnezeu pentru o crima atroce. Scriptura pune in mod constant suveranitatea divina si responsabilitatea omului impreuna fara niciun efort de a explica relatia dintre ele. A fost Iuda - in primul capitol din Fapte - cel care a implinit profetia de a face ce a facut pentru ca Dumnezeu a hotarat ca Iuda sa faca ce a facut, si cand a facut ce a facut a fost deplin responsabil de fapta lui. Si a mers la locul lui, unde trebuia sa mearga, in iad.

Aceasta a fost introducerea...

Intoarceti la Romani 9. Vreau sa va arat conexiunea cea mai puternica dintre aceste doua doctrine. Romani 9 si 10. De la capitolul 1 pana la 8, Pavel explica Evanghelia, in toata slava si plinatatea ei. Acum, in capitolele 9, 10 si 11, apostolul Pavel, dupa ce a prezentat Evanghelia cu toate bogatiile ei, vrea sa aplice Evanghelia aceasta pacatosilor pierduti, in particular oamenilor cei mai apropiati si cei mai dragi ai inimii lui, si, chiar daca el a fost apostolul Neamurilor, cei mai apropiati si dragi ai inimii lui erau Iudeii. Pavel intelege Evanghelia si vrea sa ne explice cum se aplica Evanghelia. Si acest lucru este foarte instructiv pentru noi.

Aici este inima lui: capitolul 9, versetul 1. „Spun adevarul in Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfant, imi este martor, ca simt o mare intristare, si am o durere necurmata in inima. Caci aproape sa doresc sa fiu eu insumi anatema, despartit de Hristos, pentru fratii mei, rudele mele trupesti, care sunt Israeliti”.

Pavel spune: „Uite, inima mea plange neincetat. Simt o mare intristare si o durere necurmata in inima, aproape ca doresc eu insumi sa merg in iad daca asta ar insemna ca Iudeii sa fie mantuiti”. Aceasta e pasiunea lui pentru Evanghelie, Evanghelia glorioasa pe care doar ce a explicat-o, pentru ca sa ajunga la ai lui. Aceeasi pasiune este si in capitolul 10 versetul 1: „Fratilor, dorinta inimii mele si rugaciunea mea, ‚deesis’, cerinta mea, implorarea mea catre Dumnezeu pentru Israeliti, este sa fie mantuiti”.

Aici apostolul Pavel isi varsa inima cu privire la aplicarea Evangheliei pacatosilor, in special celor mai apropiati si mai dragi lui, adica iudeilor. Este pasionat pentru mantuirea pacatosilor. A dat totul pentru acest scop, chiar propria lui viata. Acesta este un punct important, pentru ca sunt persoane care atunci cand accepta doctrina suveranitatii divine isi pierd echilibriul si nu accepta in mod egal responsabilitatea pacatosului de a crede si vinovatia omului de a nu crede, si astfel devin indiferenti fata de evanghelizare. Ei spun, „Pai, totul e prestabilit, Dumnezeu va face ce va face, totul e in planul Sau. Care este atunci responsabilitatea mea?” Nu aceasta este atitudinea apostolului Pavel. El are o pasiune fierbinte pentru mantuirea Iudeilor si Neamurilor, si introduce si pe Neamuri in capitolul 11.

Aceasta a fost pasiunea fiecarui misionar credincios din istoria Bisericii, nici macar in cei ce au imbratisat doctrina suveranitatii divine nu s-a racit pasiunea din pricina asta, ci doctrina asta a aprins pasiunea si mai mult, stiind ca Dumnezeu are poporul Lui ici si colo care va raspunde Evangheliei, si ca ei erau responsabili de a raspandi Evanghelia tuturor oamenilor pentru ca toti oamenii sunt responsabili de a crede. Asa ca Pavel ne arata aici pasiunea pentru evanghelizarea celor pierduti, chiar daca el intelege doctrina aceasta.

Vreau sa vedeti trei lucruri. Daca veti face evanghelizare eficace, Pavel le-a inteles pe toate trei.
Numarul unu: suveranitatea divina; el a inteles-o. A zis: „Priviti, Israelul nu crede, si ma doare inima pentru aceasta.” Dar inseamna asta ca planul lui Dumnezeu a esuat? Sunt oamenii responsabili? Versetul 6: „Dar aceasta nu inseamna ca a ramas fara putere Cuvantul lui Dumnezeu”. Apostazia Israelului, necredinta Israelului nu inseamna ca Cuvantul lui Dumnezeu, fagaduintele lui Dumnezeu, decretul lui Dumnezeu a esuat. Ci mai degraba, „nu toti cei ce se coboara din Israel, sunt Israel”.

Ce inseamna aceasta? Dumnezeu niciodata nu a planuit sa mantuiasca tot Israelul. Nu tot Israelul fizic, nu toti Iudeii care sunt Iudei din nastere trebuie sa fie in Imparatie. Aceasta este ceea ce spune. Nu, nu tot Israelul este Israelul spiritual, nu sunt toti fii pentru ca sunt samanta lui Avraam. Nu toti cei ce se trag din Avraam sunt copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu e selectiv. L-a respins pe Ismael, pe primul fiu al lui Avraam, si a binecuvantat pe Isaac.

Apoi merge mai departe. Isaac a avut gemeni, pe Iacov si Esau. Inainte sa se fi nascut, spune versetul 11, inainte sa fi facut vreun bine sau rau, „ca sa ramana in picioare hotararea mai dinainte a lui Dumnezeu”, Dumnezeu a fost cel care a hotarat ca cel mai mare va sluji celui mai mic. Dumnezeu a fost cel care a zis „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urat”. Dumnezeu intotdeauna a fost selectiv. Il respinge pe Ismael, il alege pe Isaac. Il respinge pe Esau, il alege pe Iacov.

Veti zice: „Stai putin! - Versetul 14 - Ce vom zice? Nu este asta incorect? Nu este asta nedrept?” Iar raspunsul este... in Dumnezeu nu este nedreptate, asa-i? „Nu va face Judecatorul lumii dreptate? Nu este Dumnezeu Cel neprihanit?” Nu, nu, nu, nicidecum.

Dumnezeu intotdeauna a lucrat in felul acesta. Se intoarce la Moise in versetul 15, Exod 33. „Caci El a zis lui Moise: "Voi avea mila de oricine-Mi va placea sa am mila; si Ma voi indura de oricine-Mi va placea sa Ma indur." Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are milă”. Aceasta este suveranitatea divina. Acesta este pasajul cel mai puternic din Scriptura despre suveranitatea divina in mantuire. Dumnezeu nu a intentionat niciodata sa mantuiasca tot Israelul. Nu a intentionat niciodata sa accepte pe toti cei ce coboara din Avraam. A fost selectiv dintotdeauna. Ii repeta aceasta lui Moise. Totul este despre vointa Lui, dorinta Lui. Chiar i-a zis lui Faraon, in versetul 17: „Te-am ridicat inadins, ca sa-Mi arat in tine puterea Mea, si pentruca Numele Meu sa fie vestit in tot pamantul”. Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon? Faraonul care a asuprit Israelul? Faraonul care l-a urmarit pe Israel a fost un instrument al lui Dumnezeu? Totalmente un instrument al lui Dumnezeu. Totalmente. Dar a fost el vinovat pentru ce a facut chiar daca a fost un instrument al lui Dumnezeu? Da, s-a inecat cu restul egiptenilor atunci cand Dumnezeu a inchis Marea Rosie peste ei. Dumnezeu face alegeri. Dumnezeu hotaraste.

Deci versetul 19; te vei plange? „Atunci de ce mai baga de vina? Cum atunci poate Dumnezeu sa ma invinovateasca? Vreau sa zic, daca El a scris totul dinainte, cum poate sa ma invinovateasca? Caci cine se poate impotrivi voiei Lui?”

Si aici avem raspunsul: „Cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu?” Inchide-ti gura. Cine te crezi ca esti, om slab, fricos, firav si cu minte redusa? Ce crezi ca faci? Cu cine vorbesti?

„Dar mie chiar nu mi se pare drept”. Serios? „Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: 'Pentru ce m-ai facut asa?' Nu este olarul stapan pe lutul lui, ca din aceeasi framantatura de lut sa faca un vas pentru o intrebuintare de cinste, si un alt vas pentru o intrebuintare de ocara? Si ce putem spune, daca Dumnezeu, fiindcă voia sa-Si arate mania...” Nu are El dreptul sa-si arate mania? Oare nu are El dreptul „sa-Si arate bogatia slavei Lui fata de niste vase ale indurarii, pe care le-a pregatit mai dinainte pentru slava?”

Va spun, asta este partea din Scriptura cea mai puternica cu privire la suveranitatea divina in mantuire. Atat de puternica. Apoi continua sa demonstreze asta citand profetii Isaia si Osea in versetele 25 si 29. Pavel a inteles suveranitatea divina. El a inteles ca mantuirea este o lucrare a lui Dumnezeu, o alegere selectiva a lui Dumnezeu. El are mila de cine alege El sa aiba mila. Trebuie sa intelegeti asta. Asta invata Scriptura: suveranitate divina.

Apoi ajungem la versetul 30, si invatam ca Pavel a inteles si responsabilitatea omului. „Deci ce vom zice? Neamurile, cari nu umblau dupa neprihanire, au capatat neprihanirea si anume neprihanirea care se capata prin credinta; pe cand Israel, care umbla dupa o Lege, care sa dea neprihanirea, n-a ajuns la Legea aceasta”. Aici Pavel spune ceva care pare complet contrar. Neamurile nu Il cautau pe Dumnezeu, nu cautau neprihanirea, dar au primit neprihanirea prin credinta. Si vorbeste aici despre credinciosii dintre Neamuri care formau biserica in care el a fost un catalizator asa de important in lucrarea lui. Ce s-a intamplat aici? Neamurile care nici macar nu stiau nimic despre Dumnezeul adevarat, care nu stiau despre descoperirea lui Dumnezeu in Scripturi, ei au primit neprihanirea prin credinta pe cand Iudeii, versetul 31, au continuat sa o caute prin Lege si niciodata nu au gasit-o pentru ca nu poti fi mantuit prin Lege. Ei nu au cautat-o prin credinta, spune versetul 32. De ce? Pentru ca credinta aceasta trebuia sa fie in Isus Hristos si ei s-au poticnit in Piatra de poticnire. S-au poticnit in Isus Hristos.

Apoi il citeaza iar pe Isaia in versetul 33. „Iata ca pun in Sion o Piatra de poticnire, si o stanca de cadere”. Problema este ca Neamurile nu s-au poticnit in Hristos, ei L-au vazut pe Hristos, au crezut, au fost mantuiti, au primit neprihanirea. Iudeii au vrut-o prin fapte. Hristos a fost o piatra de poticnire pentru ei. Niciodata nu au ajuns la neprihanire. Ei sunt responsabili. Pavel vorbeste aici despre ceea ce Neamurile au facut si ceea ce Iudeii nu au facut.

Apoi termina, in versetul 33, cu aceste cuvinte: „Si cine crede in El, nu va fi dat de rusine”. Neamurile au crezut, nu au ramas de rusine. Au primit neprihanirea si mantuirea. Iudeii nu au crezut, au fost dati de rusine; pentru totdeauna dati de rusine, impreuna cu restul necredinciosilor din lumea intreaga.

Asa ca in versetul 30 Pavel trece la al doilea lucru pe care el l-a inteles: responsabilitatea omului, vointa omului. Trebuie sa crezi si daca nu crezi, vei muri in pacatele tale.

Asta ne conduce la capitolul 10, priviti: „Fratilor, dorinta inimii mele si rugaciunea mea catre Dumnezeu pentru Israeliti, este sa fie mantuiti”. Vreau ca ei sa fie mantuiti, dar au cateva probleme. In primul rand... nu Il cunosc pe Dumnezeu, nu stiu despre Dumnezeu, au o ravna pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cu cunostinta. Au o intelegere gresita despre Dumnezeu. In al doilea rand, nu isi inteleg propriile lor pacate. Nu stiu cat de neprihanit este Dumnezeu asa ca incearca sa isi lucreze propria lor neprihanire ca sa nu se supuna neprihanirii lui Dumnezeu. Au o intelegere gresita despre Dumnezeu, au o intelegere gresita despre pacatele lor. Ei cred ca sunt mai neprihaniti decat sunt in realitate, Dumnezeu este mai putin neprihanit decat este, asa ca ei pot atinge standardul lui Dumnezeu. Le lipseste cunostinta despre Dumnezeu, despre pacat, si desre Hristos, in versetul 4, ei nu inteleg ca „Hristos este sfarsitul Legii, pentru ca oricine crede in El sa poata capata neprihanirea.”

Ei nu inteleg ca doar a crede in Hristos este sfarsitul tiraniei Legii asupra omului. Toti oamenii au incalcat Legea lui Dumnezeu. Deci Legea ii va condamna la pedeapsa vesnica, daca puterea Legii nu este rupta. Si poate fi rupta numai daca este satisfacuta de o pedeapsa si Hristos a suferit pedeapsa, si asa a sfarsit tirania Legii pentru toti cei ce cred. Si avem fraza aceasta din nou: „Pentru toti cei ce cred. Toti cei ce cred”.

Mergeti la versetul 9, aici este punctul principal. „Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si dacs crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire".

Capitolul 9, capitolul care in modul cel mai puternic in Biblie vorbeste despre suveranitatea divina, Dumnezeu mantuieste pe cine vrea, cand vrea. Asa cum am vazut si in Evanghelia dupa Ioan. Si chiar langa el in capitolul 10, nu in alta carte, nu scris altadata, ci in aceeasi discutie, scris de acelasi autor, in acelasi timp, cu aceeasi pana in mana, spune, in versetul 11: „Oricine crede in El nu va fi dat de rusine”. Aceasta este a doua oara. Asta a zis si in verseul 33, si este repetata din nou, iar cuvantul este: „oricine, oricine, oricine”. Si nu este diferenta, spune versetul 12, „nu este nicio deosebire intre iudeu si grec; caci toti au acelasi Domn, care este bogat in indurare pentru toti cei ce-L cheama.” Aveti "toti", aveti "oricine". Apoi in versetul 13, „Oricine va cheama numele Domnului va fi mantuit”. Nu este asta incredibil? In acelasi loc. Unul langa altul.

Pavel a inteles suveranitatea divina. A inteles si responsabilitatea omului. Este un al treilea lucru pe care el l-a inteles si eu il numesc: responsabilitatea Evangheliei, responsabilitatea Evangheliei. Versetul 14; acest lucru este foarte important. Care este responsabilitatea noastra? Pana acum am ramas doar impotmoliti intr-o discutie esoterica despre cum lucreaza acestea impreuna? Nicidecum. „Oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit”, asa ca responsabilitatea noastra apare in versetul 14. „Dar cum vor chema pe Acela in care n-au crezut? Si cum vor crede in Acela, despre care n-au auzit? Si cum vor auzi despre El fara propovaduitor? Si cum vor propovadui, daca nu sunt trimisi?”

Suveranitate divina absoluta. Dumnezeu alege pe cine vrea, mantuieste pe cine vrea. Chiar dupa asta, responsabilitatea omului. Daca crezi, oricine ai fi, si daca Il chemi, oricine ai fi, vei fi mantuit. Dar asta nu poate sa se intample, daca nu auzi. Si asta nu poate sa se intample, daca cineva nu este trimis. Asta devine responsabilitatea Evangheliei. Este extrem de important. Nu degeaba se zice: „Cat de frumoase sunt picioarele celor ce aduc vesti bune despre lucruri bune”. Desigur, orice persoana care a auzit Evanghelia si crede, vrea sa imbratiseze pe cel ce a adus mesajul cu multumire.

Versetul 17 spune: „Credinta vine prin...” prin ce? „Prin auzire, auzirea prin Cuvantul lui Hristos”. Este vorba de credinta. Si daca vrei ca oamenii sa creada, trebuie sa duci mesajul pana la ei. Pavel a inteles asta. Dumnezeu intelege. Priviti la versetul 21. „Pe cand, despre Israel, Dumnezeu zice:” - Acestea sunt tocmai cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 65:2 - „Toata ziua Mi-am intins mainile spre un norod razvratit si impotrivitor la vorba”. Uau! Dumnezeu? Dumnezeu, Cel ce hotaraste si porunceste si are mila de cine vrea, si impietreste pe cine vrea El, si care il iubeste pe Iacov dar il uraste pe Esau...? Dumnezeu? Dumnezeul care nu a intentionat niciodata ca toti Iudeii sau toate Neamurile sa fie mantuite? Dumnezeu, care Isi stabileste scopurile din vesniciile trecute, si care alege cine sa fie mantuit? Este Dumnezeu un evanghelist care tine bratele deschise, care intinde mainile Sale unor oameni neascultatori si indrazneti care nu accepta mesajul Sau? Chiar si Dumnezeu intelege echilibrul dintre suveranitatea divina si responsabilitatea omului. Si intelege si responsabilitatea Evangheliei, pentru ca Dumnezeu Insusi este un evanghelist.

Biblia in nici un fel nu incearca sa armonizeze lucrurile acestea. Ele doar sunt acolo. Dar Biblia ne da o rezolvare foarte profunda. Mergeti la sfarsitul capitolului 11. Versetul 33. Aici se gaseste ultimul cuvant. „O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui, si cat de neintelese sunt caile Lui!”

Care este raspunsul final? Armonia dintre suveranitatea divina si responsbilitatea umana nu ne este data noua. Nu e pentru noi. Este imposibil de cautat, de inteles, este de nepatruns, este imposibil a o concepe.

Psalmul 139 spune: „Este prea inalta”. Psalmul 92 spune: „Este prea joasa”. Nu aveti nevoie de mai multa informatie. Asta e tot. Asta e tot ce putem intelege. Tot ce putem intelege. Intelegeti suveranitatea divina? Intelegeti responsabilitatea omului? Intelegeti responsabilitatea Evangheliei? Este suficient, suficient atunci.

Apoi versetul 34, pune punct final la tot. „Caci cine a cunoscut gandul Domnului?” Opriti-va aici. Acest cuvant este luat din Isaia 40 cu versetul 13. „Caci cine a cunoscut gandul Domnului?” Ce ne spune asta? Ca nu putem gandi cum gandeste Dumnezeu. Ati inteles? Ne-am atins limita. Doar pana aici. Chiar daca folosim doar 10% din creier, mai departe nu poate ajunge. Chiar daca ar aparea si celalalt 90%, tot aici am fi. Nu ne este disponibil noua. Deci nu fiti dezamagiti ca nu va pot raspunde la intrebare. Cauza pentru care eu nu pot sa raspunda la intrebarea voastra este pentru ca nu stiu mai multe decat voi. Tot ce stiu este ce spune Scriptura. Si sunt multumit sa zic ca nu pot sa cunosc gandul Domnului. Dar pot sa Il cunosc pe El si pot sa ma incred in El si poate intr-o buna zi totul va fi clar. Nici o singura minte, si nici toate mintile tuturor fapturilor nu ar putea intelege aceste mistere.

Si intotdeauna sunt acei oameni care vor sa-I sugereze lucruri lui Dumnezeu despre cum poate sa faca lucrurile mai bine. Cine deci este sfatuitorul Lui? Oh, hai! Cine te crezi ca esti? Vreau sa zic, cea mai buna sfatuire din Biblie i-a fost data lui Iov atunci cand prietenii lui au stat langa el 7 zile fara sa zica nimic. Sa invatam ceva din asta, bine? Doar sa ne tinem gura inchisa. Dumnezeu nu cauta sfaturi. Nu este o cutie unde sa-ti pui sugestiile la sfarsitul Bibliei. Nu putem sa cunoastem gandul Lui si nu-I putem oferi nimic de care El sa nu stie deja.

Si in al treilea rand, citand Iov 41:11, in versetul 35: „Cine I-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Nu aveti nicio datorie la Dumnezeu pentru ca El nu va datoreaza nimic. Este acea vorba, cum ca ai facut ceva pentru Dumnezeu, si acum El iti este dator. Serios? Iti datoreaza o explicatie. Iti datoreaza mai multa informatie. Eu nu prea cred. Nu iti datoreaza claritate. Nu iti datoreaza o explicatie despre actiunile Sale. Nu iti datoreaza o explicatie despre alegerile Sale. Nu iti datoreaza nimic. Nu poti sa-I cunosti gandul. Nu ai nimic de oferit Lui si nu ai nicio datorie la El. Dar intelegeti cele trei lucruri, nu-i asa? Suveranitate divina, responsabilitatea omului, responsabilitatea Evangheliei. Lasati deci teologia voastra sa se odihneasca aici, si teologia care se odihneste se preface in doxologie. Aici terminam, dragi prieteni. „Caci din El... si prin El... si pentru El sunt toate lucrurile”. Terminam cu suveranitate divina, asa-i? In final totul este suveranitate divina. „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile, a Lui sa fie slava in veci de veci. Amin”.

Doriti sa cititi asta cu mine pentru ca asa sa va ramana scris in minte? „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile, a Lui sa fie slava in veci de veci. Amin”. Nu sunteti fericiti ca aveti un Dumnezeu care este atat de mare fata de voi incat nici nu puteti intelege maretia si slava Lui? Psalmul 77:19 zice, vorbind despre Dumnezeu: „Ti-ai croit un drum prin mare, o carare prin apele cele mari, si nu Ti s-au mai cunoscut urmele". Ati gasit vreodata o urma in ocean? Ati gasit vreodata o urma intr-o cascada? Eu nu prea cred, asa ca nici nu veti fi capabili sa-I gasiti urmele lui Dumnezeu.

Tata, ne gasim placerea in adevarul pe care Tu ni l-ai descoperit. Ne bucuram in el. Este glorios pentru noi. Iti multumim ca esti Dumnezeul care esti. Iti multumim ca ne-ai dat atat de mult. Iti multumim Tie, Dumnezeule, pentru ca mantuiesti pacatosi care cred si pentru ca chemi pe toti pacatosii la pocainta si credinta, si oricine cheama Numele Tau, oricine crede in Tine va fi mantuit. Dorim sa nu fie pacatosi aici care sa se poticneasca in Hristos si sa fie dati de rusine pentru totdeauna. Vei chema, Doamne, la Tine chiar in momentul acesta pacatosi si vei auzi glasul pacatosilor care te cheama? Si aminteste-ne iarasi de responsabilitatea Evangheliei, ca nimeni nu poate chema pe acela in care nu crede si nimeni nu poate crede in acela despre care nu a auzit, si nimeni nu poate auzi daca nu este un predicator si nu va fi niciun predicator daca nu suntem noi. Dorim sa implinim responsabilitatea acestui plan magnific, miraculos, supranatural, deplin, glorios. Si in final, totul se dezleaga in Tine si Tu primesti toata slava. Pentru asta iti dam slava.

Amin.