Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare
despre actuala trezire a interesului în teologia Reformată, în sensul larg,
este absența a, posibil, celei mai glorioase contribuții a lui Martin Luther în
discursul teolgic: noțiunea de teolog al crucii.
La
o întâlnire al Consiliului Canonic Saxon a Ordinii Augustiniene din orașul
Heidelberg în 1518, un călugăr numit Leonhard Beier a prezentat o serie de teze
pregătite de dr. Luther, în timp ce însuși Luther a prezidat procedurile. Dezbaterea
de la Heidelberg a intrat în istorie ca fiind momentul în care Luther a arătat
noua și radicala lui teologie pentru prima dată.
În
centrul noii lui teologii se afla noțiunea că Dumnezeu se descopere pe Sine Însuși
prin opoziția a ceea ce este El sau, altfel spus, Dumnezeu își împlinește
scopurile dorite făcând exact opusul a ceea ce oamenii ar aștepta. Exemplul
suprem al acestui fapt este crucea însăși: Dumnezeu biruie păcatul și răul
permițindu-i păcatului și răului să învingă (aparent) asupra Lui. Adevărata Lui
putere este demonstrată prin slăbiciune aparentă. Acesta este felul în care un
teolog al crucii gândea despre Dumnezeu.
Contrar
acestei viziuni este teologul gloriei. Pe scurt, teologul gloriei înțelege că există
o continuitate simplă între felul în care este lumea și felul în care este
Dumnezeu: dacă tăria este demonstrată prin pură putere pe pământ, atunci și
tăria lui Dumnezeu trebuie să fie așa, doar dezvoltată la infinit. Pentru un
asemenea teolog, crucea este doar nebunie, fără niciun sens.
Dar,
acum unii vor răspunde: Dar teologia crucii nu a fost uitată; de multe ori se
vorbește despre ea și este discutată și chiar predicată. Aici este problema: în
Dezbaterea de la Heidelberg Luther se referă în realitate nu la o teologie a
crucii ci la teologi ai crucii, accentuând
idea că nu vorbește despre o tehnică sau un proces abstract, ci despre forma
personală, existențială și reală în care teologii gândeau despre Dumnezeu și se
relaționau la El. Teologia unei persoane, fie adevărată fie falsă, fie bună fie
rea, este inseparabilă de credința personală a individului.
În
această vreme de Reformare, nu ar trebui să reducem înțelegerea lui Luther doar
la justificare prin har prin credință. De fapt, această doctrină este
inseparabilă de cea a telogilor crucii. Este trist de spus, dar este adesea
greu să deosebești unde se găsesc acești teologi ai crucii. Da, mulți vorbesc
despre cruce, dar regula culturală a multor biserici nu pare diferită de regula
culturală a... culturii însăși. O înclinație spre putere și influență este ceea
ce-i caracterizează de multe ori punând accent pe mărime, segmente de piață,
cerința pieței, estetică, dorința tineretului, efecte speciale și alte feluri
de tehnici, care au mai multe în comun cu industria cinematografică decât cu
creștinismul primului secol. Acestea sunt cu siguranță mai asemănătoare cu ceea
ce Luther ar fi privit ca simptome ale prezenței și influenței teologilor
gloriei în loc de cea a teologilor crucii. O teologie a crucii abstractă poate
fi ușor ambalată și vândută pe piață de un teolog al crucii. Și asta nu pentru
a arăta cu degetul înspre ei: de fapt, dacă suntem sinceri, mulți, dacă nu
chiar noi toți, ne simțim atrași de teologii gloriei. Nu este surprinzător că poziția
implicită a naturii umane căzute este cea de teolog al gloriei.
Modul
de a trece de la a fi un teolog al gloriei la un teolog al crucii nu este ușor,
nu este o simplă chestiune de a stăpâni niște tehnici, de a citi cărți sau de a
învăța un vocabular nou. Este însăși pocăința.
Articol preluat de pe Reformation21.
