Viața spirituală este deci o viață a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roada Duhului însă este... pacea” (Gal. 5:22). „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Hristos (Ioan 14:27).
Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, priveliști frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este și cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine și toate ne reușesc, inima este mulțumită, liniștită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare și pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de liniște, dar în altă zi dibuim în întuneric și dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omenești și pacea adâncă a unei vieți spirituale, plină până la revărsare!
Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Fil. 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi și nu noi pe ea. O pace despre care spune prorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Hristos care locuiește înlăuntrul inimii noastre, pacea care nu poate fi tulburată de niciun fel de furtună. Aceasta este pacea plinătății Duhului Sfânt.
Suprafața mării e uneori dezlănțuită și bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are și adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace și liniște deplină, neatinsă de vânturi. Tot așa există și pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemișcate ale păcii, a cărei liniște netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există niciun neajuns, nicio rătăcire, niciun păcat, nicio greșeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăște din Dumnezeu care este însuși Dumnezeul păcii.
De aceea spune Hristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce crește sau decrește odată cu viața atât de schimbătoare, are puțină valoare; însă pacea lui Hristos este un dar imens. Hristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morții Sale groaznice. Îl aștepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferințele de nedescris și moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare și teamă față de ceea ce Îl aștepta, Hristos rostește cuvintele minunate: „Vă dau Pacea Mea”.
De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundații din țară. Locuința prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alți vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putință, pe unii din oamenii expuși să fie luați de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenția îi fusese atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperișul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, vroia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frângie, dar aceasta și-a greșit ținta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului și când apăruse acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar și de data asta frânghia și-a greșit ținta în mod necruțător. Apoi, povestea prietenul, când dispăruse și ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperișul casei, își întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână și cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe fața ei. „Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nicio teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniștită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputință de a o descrie în toată măreția ei. A dat din cap cu recunoștință pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească”. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe fețele celor care eram de față. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.
Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărginește numai la iubirea creștină, pacea și puterea care le revarsă. Ci dă și o viață de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, capitolul 8, versetul 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă și o viață de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârșit o viață de îngăduință, de blândețe, credință și înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverși misionari sau teologi - ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39).
Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.
