(Prima parte o găsiți aici)
MESAJUL
Să considerăm acum ce este greșit în felul de azi de a predica în relație cu MESAJUL care este predicat. Este foarte posibil pentru un om să fie marcat de un nivel eminent de pietate personală și evlavie practică, și totuși să fie grav lipsit în slujba predicării cu putere. Desigur, parte din această problemă este datorată faptului că unii oameni nu au primit niciodată de la marele Cap al bisericii darurile necesare pentru slujba de învățătură și de predicare. În asemenea cazuri, singurul răspuns al problemei este că un astfel de om trebuie să recunoască că nu este în locul pe care Dumnezeu i l-a dat. Fără nicio rușine ar trebui să părăsească învățarea și predicarea activă și să caute un lucru în lumea seculară, sau în altă formă a lucrării lui Hristos care nu cere anumite daruri date de Dumnezeu pentru comunicarea orală.
Totuși, îndrept comentariile mele spre oamenii care au un temei rezonabil pentru a crede că li s-a dat daruri suficiente pentru a fi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru acest grup de oameni, există câteva domenii în care predicarea contemporană este marcată de defecte flagrante.
CONȚINUTUL BIBLIC
În primul rând, cea mai mare parte a predicării din zilele noastre, chiar și a celei din rândul cercurilor Reformate bune, duce lipsă de conținut biblic substanțial. Unul din lucrurile esențiale legate de marii pastori ai trecutului, acel lucru care face ca predicile lor scrise să supraviețuiască sute de ani de la momentul când au fost scrise, este că ele sunt marcate de greutatea conținutului lor biblic substanțial. Care este acel lucru care dă putere spirituală predicilor acestor mari ambasadori? Iată care este: sunt pline de substanță biblică, așa încât omul simte că între el și predicator stă un zid de adevăr divin; că problema nu este între ascultător și predicator, ci între ascultător și Cuvântul lui Dumnezeu care îi este transmis de către predicator. Aceasta este ceea ce oamenii trebuie să simtă când ne aud predicând. Desigur – și aici vedem iar legătura dintre om și mesajul său – marea parte a problemei din predicarea de azi, cu privire la lipsa conținutului biblic, este datorată faptului că oamenii sunt prea ocupați să fugă la mașinăria eclesială a bisericilor lor în loc să își adâncească mințile și duhurile în adevărul Sfintelor Scripturi. Doar atunci când mintea predicatorului este saturată cu Sfânta Scriptură, Duhul Sfânt va aduce aminte adevărul lui Dumnezeu în contextul predicării, și va împuternici pe robul lui Dumnezeu să mânuiască Sabia Duhului cu putere și autoritate. Apoi, chiar și ilustrațiile și aluziile vor fi în mare măsură extrase din cuvintele și modelele Sfintei Scripturi.
SUBSTANȚA DOCTRINARĂ
În al doilea rând, mare parte din predicarea contemporană este defectuoasă deoarece duce lipsă de substanță doctrinară solidă. Am suferit de o mentalitate care a privit doctrinele și teologia ca pe un fel de ființă hidoasă din povești! Problema este că, acel adevăr este frumos în unitatea și simetria sa. Predicarea doctrinară este acea predicare care este întotdeauna subordonată tiparului întregului plan al lui Dumnezeu. Ea refuză dezechilibrul și deformarea, și caută să plaseze fiecare fațetă a adevărului în contextul întregului spectru al adevărului divin. Primii doi factori menționați până aici trebuie să fie aduși împreună într-o măsură mereu crescândă în viața adevăratului slujitor al lui Hristos. Predicarea doctrinară care nu este fondată exegetic și nici orientată pe text, va duce la o ortodoxie filosofică. Pe de altă parte, a trata texte și a face exegeza acelor texte fără a arăta legătura acestora cu adevărul, va duce la un concept incoerent și fragmentat despre adevărul divin.
APLICAȚIA PRACTICĂ
Un al treilea domeniu în care substanța predicării contemporane este marcată de o slăbiciune evidentă, este acela al aplicației practice. În multe lucrări poate exista un conținut biblic solid, o mare măsură de substanță doctrinară, dar foarte puțină aplicație practică în care oamenii să fie făcuți să vadă împlicațiile conținutului și doctrine, ca ei să știe cum să întrebuințeze doctrina Mântuitorului nostru în toate lucrurile. Cu privire la acest principiu general, aș dori să sugerez trei domenii în care cercurile Reformate sunt slabe. Ceea ce spun acum se aplică acelora dintre noi care țin, fără jenă, de acel sistem doctrinar expus în marile crezuri care au descins din Reformă.
În primul rând, predicarea noastră este slabă datorită eșecului ei în a explicita necesitatea și natura pocăinței biblice. În reacția noastră exagerată împotriva „mântuirii bazate pe fapte” și în reacția noastră împotriva activismului american, cred că unii din noi au căzut într-un mod filozofic de a gândi, „Cum pot să predic despre responsabilitatea omului de a se pocăi când știu că el nu are nicio putere să facă acest lucru?” Aparent, această problemă nu l-a deranjat pe apostolul Pavel. Nimeni n-a vorbit cu mai multă seriozitate decât el despre neputința totală a omului de a face ceva bun din punct de vedere spiritual, în afara lucrării suverane directe a lui Dumnezeu. Și totuși el a vorbit cu cea mai mare seriozitate despre responsabilitatea omului de a se pocăi. Când Pavel își face bilanțul lucrării sale înaintea presbiterilor bisericii din Efes, el spune: „şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” [ Fapte 20:21 ]. În Fapte 26:20 el spune că la Damasc, și prin toată Iudeea, și tuturor Neamurilor, el le-a predicat „să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”. Am avut experiența foarte neplăcută de a predica în biserici care au doctrina pocăinței în crezul lor, în mărturisirile lor de credință și în catehismele lor, dar era evident că această doctrină nu este predicată și crezută de către membrii acelor biserici. Adesea, la sfârșitul unor serii de predici pe subiectul pocăinței, veneau la mine oameni plini de uimire spunând că ei nu mai auziseră niciodată asemenea lucruri, chiar dacă ei petrecuseră mai mulți ani în cadrul unei biserici Reformate solide. Acum, nu înseamnă că ei nu mai auziseră cuvântul „pocăință”. Ei l-au auzit desigur. Dar responsabilitatea, natura, și roadele pocăinței nu au fost explicate clar, iar oamenii nu au fost suficient de convinși de natura și necesitatea ei. Toți cei care ne ascultă predicând de mai mult sau mai puțin timp, și care ne văd lucrarea, ar trebui să ajungă la concluzia că dacă nu se pocăiesc și nu aduc roade vrednice de pocăința lor, vor pieri, chiar dacă mâinile le sunt încărcate de ortodoxie corectă și obiectivă. Una dintre mărcile clare ale lucrărilor oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit în vremile trecute, este că toți, fără excepție, au explicat clar necesitatea, natura și roadele pocăinței biblice.
Un al doilea domeniu în care conținutul predicării noastre este slab în aplicarea specifică, este prezentarea întregului Hristos întregului om. Este de temut faptul că în ziua de azi ne-am întors la un concept papal de credință. Trebuie să nu uităm niciodată că una din cele mai mari problematici pe care reformatorii au adus-o în atenție a fost că credința este ceva mai mult decât assensus, adică un simplu dat din cap în semn de aprobare față de ceea ce biserica prezintă ca fiind credința. Reformatorii au prezentat conceptul biblic conform căruia credința este fiducia. Ei au făcut clar faptul că credința mântuitoare implică încredere, angajament, o încredere și un angajament care implică întregul om, cu adevărul pe care l-a crezut, și cu Hristos care a fost centrul acelui adevăr. A venit timpul să spunem, aceste lucruri cu claritate, în afirmații categorice, așa încât oamenii să realizeze că esența credinței mântuitoare nu este doar aprobarea din cap a unor doctrine la care sunt expuși. Ei trebuie făcuți să înțeleagă că credința mântuitoare implică angajamentul întregului om față de întregul Hristos, ca Profet, Preot și Împărat, așa cum este prezentat El în evanghelie.
Există un al treilea domeniu în care predicarea noastră este slabă la nivel de conținut. Acesta este un domeniu foarte sensibil, în care suntem teribil de slabi în cercurile Reformate contemporane. Mă refer la domeniul necesității de a expune caracteristicile distinctive ale unui adevărat credincios. Aceasta implică nevoia de a afirma cu seriozitate diferența dintre bazele mântuirii și siguranța mântuirii. Umblând prin cercuri Reformate am descoperit că în momentul în care câțiva oameni încep să își facă o examinare personală în lumina Scripturii, când încep să asculte 2 Corinteni 13:5, ei văd acest exercițiu scriptural ca fiind înrudit cu hula împotriva Duhului Sfânt. Oamenii privesc îndoiala ca fiind cel mai teribil lucru din lume. Ceea ce nu reușim însă să realizăm este că îndoielile sunt produse de examinarea personală onestă în lumina standardului obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta poate fi cel mai bun lucru care se poate întâmpla vreodată cuiva. Am spus adesea că îndoielile nu vor condamna niciodată un om, ci presupunerile, acelea îl vor condamna. Atâta timp cât Scriptura spune din nou și din nou „Nimeni să nu vă înșele… nimeni să nu se înșele… nu vă înșelați”, noi nu ne permitem să presupunem sau să-i facem pe alții să presupună despre ei înșiși că totul este în regulă. Pentru ce sunt aceste îndemnuri? Dacă înșelarea personală nu este o posibilitate foarte reală, atunci de ce este Biblia plină de îndemnuri la a nu ne înșela singuri? Toate aceste avertizări devin vorbe lipsite de sens dacă ele vorbesc doar despre o posibilitate ipotetică. Totuși, dacă oamenii au putut veni în cercul bisericii exterioare și să fie înșelați sub slujirea apostolilor, așa încât aceștia au simțit că era necesar să spună “Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră”, cu atât mai mult trebuie noi să acceptăm cu responsabilitate faptul că putem avea oameni înșelați care vin în ceea ce se pretinde a fi biserica, și stau sub slujirile noastre anemice. Când ne cuprinde această convingere, atunci vom striga la ei, îndemnându-i să caute să își întărească chemarea și alegerea lor, să se cerceteze și să-și dovedească lor înșiși dacă sunt în credință.
În conformitate cu această preocupare, noi trebuie să le punem oamenilor înainte diferențele scripturale dintre un credincios adevărat și unul fals, așa cum se găsesc ele în pilda semănătorului. Am descoperit că un asemenea fel de a prefica nu face rău niciodată adevăratului copil al lui Dumnezeu. Cea mai pătrunzătoare și practică predică din acest domeniu va servi la a aduce adevăratul copil al lui Dumnezeu la o și mai mare asigurare. Singurul care va fi afectat de o cercetare atentă și în detaliu, este falsul credincios. Să presupunem că eu ar trebui să merg la banca mea locală, pentru a depune două bancnote de douăzeci de dolari. Dacă funcționarul ar lua bancnotele și mi-ar spune: „Așpteptați un minut, domnule Martin, s-ar putea ca bancnotele să fie contrafăcute”. Dacă bancnotele sunt nefalsificate, ele nu vor pierde nimic la atenta cercetare pe care funcționarul o va face asupra lor. De fapt, ele chiar câștigă ceva. Dacă el le duce și le pune sub o lupă și le examinează pentru a le verifica autenticitatea, dacă ele sunt autentice, eu voi fi cu mult mai sigur de autenticitatea lor când ele vor fi aduse înapoi de la cercetarea făcută asupra lor. Singurul care are ceva de pierdut este lucrul contrafăcut. Acest principiu este adevărat în predicarea practică pătrunzătoare care pune înainte mărcile distinctive ale unui adevărat credincios. Singurul care are de pierdut la o asemenea predicare scripturală și echilibrată a acestor lucruri, este credinciosul fals. Și el trebuie deranjat, tulburat, acum, când ziua mântuirii este încă astăzi. Dacă noi greșim făcând distincții nescripturale și tulburăm pe cei evlavioși, fie ca Domnul să ne deschidă ochii și să ne aducă din eroare pe calea cea bună! Totuși, nu acesta este pericolul cu care ne confruntăm în zilele noastre. Ci mai degrabă, noi adormim oamenii prin eșecul nostru în a pune înaintea lor, într-o manieră practică, semnele unei credințe adevărate în opoziție cu credința dracilor. [Vezi Iacov 2:19].
Fraților, Biblia ne dă multe afirmații explicite pe care le putem aduce înaintea oamenilor. Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. Să nu ne temem să le spunem oamenilor că dacă ei nu ascultă glasul Lui și nu Îl urmează, ei nu au nicio bază să pretindă că sunt oile Lui. Să îndrăznim să le spunem că deși ei pot cunoaște totul despre faptul că Domnul nostru a avut oile Sale pe inima Lui din veșnicie în legământul răscupărării, că deși ei pot ști totul despre cum a murit El pentru oile Sale cu un scop precis în moartea Sa, și despre cum Duhul Sfânt îndeplinește lucrarea de chemare efectivă a oilor, problema de care trebuie să îi convingem este aceasta: Ascultă ei glasul Lui? Îl urmează? Trebuie să nu ne dăm înapoi de la a insista asupra acestui fel de probleme. Trebuie să accentuăm aceste probleme așa cum sunt ele prezentate în prima epistolă a lui Ioan, unde apostolul declară: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică”. Despre ce lucruri le-a scris Ioan? Le-a dat el un șir de texte pe care să își pună degetul pentru a avea siguranță? Nu. Ci mai degrabă, le-a dat o serie de teste prin care ei trebuiau să își examineze viețile. El a spus: „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem dacă păzim poruncile Lui”. Și din nou, „Știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați”. Conștiințele ascultătorilor noștri trebuie să fie rănite pentru ca ei să poată pune întrebarea: „Sunt eu cu adevărat în credință în lumina acestui standard obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu?”
Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt convins că în aceste domenii ale conținutului predicării noastre, există o mare nevoie de a ne întoarce la adevărurile biblice menționate anterior, și la o predicare caldă și practică a acestor adevăruri.
CUM PREZENTĂM MESAJUL
Acum că am terminat de vorbit despre conținutul mesajului, aș vrea să vorbesc puțin și despre felul în care acesta trebuie prezentat. Cele trei lucruri care ar trebui să caracterizeze felul de comunicare a adevărului divin sunt: urgența mesajului, structura sa sistematică și adresarea directă.
Un mesaj cu adevărat important și urgent conduce la o exprimare elocventă. Când încerci să trezești din somn oameni care dorm într-o casă în flăcări, și faci asta doar umblând de colo colo, calm și relaxat, evocând într-un mod academic iminența pericolului, nu reușești mare lucru. Dar dacă tu însuți ești convins că acele vieți sunt cu adevărat în pericol și că singura lor cale de scăpare atârnă de abilitatea ta de a-i determina să acționeze în mod imediat, atunci un astfel de om va fi în stare să trezească oameni din somn și să-i determine să acționeze pentru propria lor siguranță. Urgența mesajului unui astfel de om nu este dată în primul rând de arta oratorică în care este prezentat, ci mai degrabă de o preocupare reală a mesagerului pentru binele celor cărora li se adresează. Urgența mesajului pentru unii, datorită personalității lor, a temperamentului lor, a microfoanelor, poate fi exprimată prin volum. Pentru alții, se poate exprima în alte feluri.
Caracterul ugent al mesajului ne va determina să facem tot posibilul să asigurăm și să ținem audiența atentă în timpul predicii. Dacă ne-am ridicat la amvon nu doar pentru a rosti o predică, ci pentru a comunica o nevoie urgentă a celor care ne ascultă, nu vom avea liniște până nu vom acapara atenția audienței. Spurgeon spunea că ori de câte ori vedea un copil care nu era atent la predică, îl deranja atât de tare încât era în stare să spună o povestioară sau o glumă în predică doar pentru a-i recâștiga atenția înainte de a continua predica. Spurgeon ar fi primul care ar afirma că doar Dumnezeu ar putea face ca adevărul să pătrundă în inimile oamenilor și să aibă putere să-i mântuiască. Totuși, el știa că ceea ce trebuia să facă el, ca și predicator, era să aducă acel adevăr la urechile lor, iar în momentul în care nu reușea acest lucru, știa că a eșuat în împlinirea îndatoririlor sale. Fraților, aceasta este datoria noastră, să ajungem la urechile oamenilor. Dumnezeu e singurul care le poate duce adevărul la inimă, dar voi trebuie să vă luptați să li-l duceți la urechi.
Sentimentul de neliniște țesut de Duhul Sfânt cu privire la soarta celor care ne ascultă, ne va determina să folosim un vocabular pe înțelesul lor. Când folosim un anume cuvânt în predică și vedem acea privire nedumerită pe fața ascultătorului, ar trebui să sesizăm imediat că acel cuvânt nu a fost înțeles și asimilat. Dacă suntem sensibili la acest aspect, atunci vom folosi un alt cuvânt. Cineva spunea, „Vanitatea e cea care îl face pe om să vorbească sofisticat; dar doar evlavia poate face un cărturar să-și simplifice discursul de dragul celui fără carte”. Un astfel de predicator, chiar dacă în prezent neglijat de cei fără pricepere, va avea într-o zi un nume mai presus de orice nume, fie că e vorba de filozof, poet, orator sau orice altcineva care este apreciat printre oameni. Un altul spunea, „Nu este dificil să faci lucruri simple să pară complicate; dar să faci lucrurile complicate să pară simple, e cea mai grea sarcină a unui orator sau predicator bun”. Oh, frații mei care sunteți în slujire, haideți să cerem Domnului harul umilinței care ne va determina să ne adaptăm vocabularul pentru nivelul ascultătorilor noștri.
De asemenea, această necesitate urgentă a ascultătorilor ne va conduce spre acel fel de a predica din care nu lipsește apilcația practică. Poate cel mai dificil lucru pentru un predicator este să prezinte aplicația practică. Dar la fel cum un medic competent dorește însănătoșirea pacienților lui și nu este satisfăcut până nu descoperă bolile pacienților și tratamentele specifice acestora, tot așa și adevăratul slujitor al lui Dumnezeu va merge dincolo de ideea generală a nevoii omului sau a abilității lui Dumnezeu de a satisface această nevoie; el va face totul ca să cunoască nevoile păcătoase specifice ale ascultătorilor săi ca apoi să poată aplica tratamentul specific, care se găsește în plinătatea Domnului Isus Hristos.
În al doilea rând, mesajul nostru trebuie prezentat într-o ordine logică. În comunicarea adevărului divin, nu trebuie să uităm că ascultătorii noștri sunt oameni ai căror minți sunt asfel construite încât să primească gânduri structurate din punct de vedere logic. Mintea umană, pur și simplu nu poate primi adevărul când acesta este rostit fără nicio logică. Trebuie să căutăm să inoculăm în mintea ascultătorilor anumite întrebări, iar pe aceste întrebări să așezăm adevărul lui Dumnezeu.
În ultimul rând, considerați împreună cu mine necesitatea adresării directe în predicarea noastră. În cartea lui Charles Bridges, The Christian Ministry (Slujirea creștină), este o secțiune excelentă despre predicarea Evangheliei. În această secțiune, el comentează asupra problemei adresării directe, spunând: „Pentru acest scop, trebuie să le arătăm de la început până la sfârșit, că noi nu numai că spunem lucruri bune în prezența lor, ci și direcționăm ceea ce spunem către ei în mod personal, ca pe o problemă care îi îngrijorează peste măsură de mult”. Atunci când cineva citește predicile marilor predicatori din trecut, este lovit de caracterul direct și totodată sfânt al acelor predici. Se simte de parcă acele predici ale vechilor maeștri îl înghesuie într-un colț de unde trebuie să facă ceva cu adevărul cu care este confruntat. Joseph Alleine în cartea lui Alarm to the unconverted (Alarmă pentru cei neconvertiți) rămâne ca o ilustrație clasică a acestui principiu. Din nou și din nou îl înghesuie pe păcătos la perete, ca șa zic așa, cu întrebări care îl fac pe păcătos să reflecteze asupra căilor lui, asupra poziției lui în fața lui Dumnezeu. Îl întreabă, „Ești în pace? Arată-mi care este temelia pe care pacea ta este menținută. Este o pace scripturală? Poți tu să arăți semnele unui credincios sănătos? Poți să scoți în evidență ceva mai mult decât orice ipocrit care a existat pe lumea aceasta vreodată? Dacă nu, teme-te de această pace mai mult ca de orice altă problemă, și cunoaște că o pace firească de obicei se demonstrează a fi cel mai mortal dușman al sufletului. În timp ce sărută și zâmbește frumos, lovește de moarte, ca să zicem așa, sub a cincea coastă. Acum, conștiință, fă-ți treaba, vorbește”. De la acest punct Alleine continuă să apese asupra problemei cu și mai multă franchețe asupra cititorilor.
Cu asemenea exemple de la care putem învăța, fie ca Dumnezeu să ne scape de a spune doar niște lucruri bune în prezența unor oameni adunați laolaltă, și să ne facă să predicăm așa ca oamenii să știe că le spunem lucruri cu greutate, lor, în mod personal.
Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt sigur că multe din greșeli sunt exemplificate în propria mea viață și slujire la fel de mult ca în ale altora, dar v-aș cere ca împreună să luăm în considerare problema din ziua de azi ca o problemă a OMULUI – în domeniul vieții devoționale presonale, în sfera pietății practice, și a curăției motivației sale. Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? O parte din problemă stă în MESAJ – substanța a ceea ce se predică, și în felul în care acesta este comunicat. Să dea Dumnezeu ca acolo unde oricare dintre aceste lucruri ni se aplică nouă, să suferim cuvântul de îndemnare și prin harul lui Dumnezeu să ne dedicăm pentru a fi mai eficienți în comunicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu propriei noastre generații care este în mare nevoie de a-l auzi.
