[ fragmente din capitolul Ferice de cei blanzi al cartii Studii Asupra Predicii de pe Munte de D. Martin Lloyd-Jones
Textul de baza: Matei 5:1-5 :
"Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!" ]
Textul de baza: Matei 5:1-5 :
"Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!" ]
Pe masura ce Fericirile sunt enuntate, ele cresc in dificultate. Cu alte cuvinte, ceea ce analizam acum este mult mai patrunzator, mai dificil, cu putere mai mare de smerire si chiar umilitor decat tot ceea ce am studiat pana acum din Predica de pe Munte. Putem sa privim lucrurile in felul urmator. Prima fericire ne cere sa ne intelegem propriile slabiciuni si neputinta. Ea ne pune in fata necesitatii de a ne confrunta cu Dumnezeu nu doar in Decalog si in Legea morala, ci si in Predica de pe Munte si in viata lui Cristos Insusi. Cine simte ca poate indeplini toate aceste cerinte prin propria sa putere nu a devenit inca crestin. Nu, starea de care vorbim ne face sa simtim ca nu avem nimic, devenim “saraci in duh”, suntem cu adevarat lipsiti de putere. Cine crede ca poate trai viata de crestin prin sine insusi, declara prin aceasta ca nu este crestin. Atunci cand intelegem cu adevarat cum trebuie sa fim si ce trebuie sa facem, devenim in mod inevitabil “saraci in duh”. La randul ei, aceasta atitudine ne duce la starea a doua, in care, dandu-ne seama de pacatosenia noastra si de adevarata noastra natura, de faptul ca suntem atat de neputinciosi din cauza ca pacatul locuieste in noi, si constientizand prezenta pacatului in cele mai bune actiuni, ganduri si dorinte ale noastre, plangem si strigam ca marele apostol: “O, nenorocitul de mine! Cine ma va izabavi de acest trup de moarte?” Dar in Fericirea pe care o studiem acum, se gaseste ceva inca si mai patrunzator – “Ferice de cei blanzi”.
Oare de ce? Pentru ca aici ajungem sa ne preocupam de alti oameni. Dati-mi voie sa formulez altfel aceasta idee. Pot sa imi vad totala mea nimicnicie si neputinta fata in fata cu cerintele Evangheliei si ale Legii lui Dumnezeu. Daca sunt sincer cu mine insumi, devin constient de pacatul si raul care locuiesc in mine si care ma degradeaza. Mai mult, sunt gata sa infrunt amandoua aceste realitati. Dar cat de greu imi este sa dau voie altora sa faca aceleasi observatii despre mine! Este o situatie care imi displace in mod instinctiv. Cu totii preferam sa ne condamnam noi insine in loc sa permitem altcuiva sa ne condamne. Eu spun despre mine ca sunt un pacatos, dar instinctiv nu-mi place ca altcineva sa spuna despre mine ca sunt pacatos. Acesta este principiul pe care il introduce aici Predica de pe Munte. Pana acum m-am uitat personal la mine insumi. Acum oamenii cu care eu sunt in relatie se uita la mine si imi fac anumite lucruri. Cum reactionez eu? Iata problema tratata in Fericirea pe care tocmai o studiem. Cred ca sunteti de acord cu mine ca aceasta este o stare mai umilitoare si cu o putere mai mare de smerire decat tot ceea ce s-a spus anterior. De fapt, inseamna sa-i las pe altii sa indrepte reflectorul asupra mea in loc s-o fac eu insumi.
[…]
Asadar, ce este blandetea? Cred ca putem rezuma definitia ei astfel. Blandetea este o perspectiva reala cu privire la sine, care se exprima in atitudinea si comportamentul fata de altii.
[…]
Ingaduiti-mi sa merg mai departe si sa spun ca omul bland nu este nici macar sensibil cu privire la sine. El nu are intotdeauna in vedere persoana lui si propriile sale interese. Nu este tot timpul in defensiva. Cunoastem cu totii sensibilitatea aceasta, nu-i asa? Oare nu este ea unul din cele mai mari blesteme cauzate de cadere? Ne petrecem toata viata preocupati doar de noi insine. Dar atunci cand un om devine bland, el pune capat unei asemenea atitudini; nu mai este ingrijorat de sine si de ceea ce spun altii. Cand suntem cu adevarat blanzi, nu ne mai protejam pe noi insine, deoarece intelegem ca nu este nimic vrednic de a fi aparat. Astfel ca nu mai suntem in defensiva; toate aceste atitudini s-au dus. Omul care este cu adevarat bland nu-si plange niciodata de mila, nu se autocompatimeste niciodata. […] Autocompatimirea! Cate ore si ani irositi in aceasta atitudine! Insa omul care devine bland renunta la toate aceste ganduri. Cu alte cuvinte, a fi bland inseamna a renunta definitiv la sinele tau si a ajunge la intelegerea ca de fapt nu ai absolut nici un drept sau nici un merit. Ajungi sa-ti dai seama ca nimeni nu te poate rani. John Bunyan exprima foarte convingator acest adevar. “Cine este jos nu are de ce sa se teama de cadere.” Atunci cand un om se vede cu adevarat pe sine insusi, stie ca nimeni nu poate sa spuna ceva prea ofensator despre el. Nu mai trebuie sa se ingrijoreze cu privire la ce spun sau fac oamenii; stie ca merita toate aceste lucruri, si chiar mai mult. De aceea inca o data, iata cum as defini blandetea. Omul cu adevarat bland este cel care este uimit de faptul ca Dumnezeu si oamenii au o parere atat de buna despre el si il trateaza cu atata bunavointa. Aceasta mi se pare a fi calitatea esentiala a blandetii.
[…]
Iata, deci, ce inseamna a fi bland. Mai este oare nevoie sa spun ca blandetea este imposibila pentru omul firesc? Niciodata nu vom putea deveni blanzi prin eforturile noastre. […] Blandetea este o atitudine realizata in noi de Duhul Sfant. Este roada directa a Duhului.
