Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții
din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile
sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane
și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și
totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai
mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre
interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și
reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice,
poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor
e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de
mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate
de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea
lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt
majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii
viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt
inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea
le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot
ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a
iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte
Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre
inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui
Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în
sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată -
și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic
și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și
veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți?
Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva
ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor
noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător?
Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul
Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca
să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși
ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin
care crede în adevărul acestor lucruri?
Dacă credem că este cazul să
ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu
acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să
găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația
și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui
Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt
cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava
și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul
admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu
putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat,
infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate
virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea,
ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod
încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă
toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în
împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai
strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe
negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi.
De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai
mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra
Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul
nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu
împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă
vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei,
fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit
de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în
cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în
Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai
puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a
ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante
avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!
Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.