Primul fundament al desfătării pe
care o experimentează un sfânt adevărat în Hristos este propria Lui
perfecțiune; și prima temelie a desfătării pe care o are în Hristos este
frumusețea Lui; El i se pare, în Sine, absolut vrednic de iubire și
deosebindu-se dintre zece mii. Calea mântuirii prin Hristos reprezintă o cale
plină de desfătări pentru el, din cauza manifestărilor dulci și admirabile ale
perfecțiunilor divine în ea: doctrinele sfinte ale Evangheliei, prin care
Dumnezeu este înălțat și omul umilit, sfințenia onorată și promovată, păcatul
arătat ca dizgrațios și descurajat, iar dragostea fără plată și suverană
manifestată, sunt doctrine slăvite în ochii săi și dulci pentru gustul său,
înainte de a se gândi la vreun interes al său în lucrurile acestea. Într-adevăr,
sfinții se bucură de interesul pe care Îl au în Dumnezeu și de faptul că Hristos
e al lor, având un motiv important să facă astfel, dar nu acesta este izvorul
principal al bucuriei lor. Ei se bucură mai întâi în Dumnezeu, Cel slăvit și
desăvârșit în Sine, și apoi, ca lucru secundar, se bucură de faptul că un
Dumnezeu atât de slăvit este al lor. Ei întâi au inimile umplute de dulceața
vederii excelenței lui Hristos și a excelenței harului Său, a frumuseții căii
mântuirii prin El, având apoi o bucurie secundară datorată faptului că un
Mântuitor atât de desăvârșit și un har atât de excelent sunt ale lor.
Dar ceea ce este supra-structura
sfinților este temelia ipocriților. Atunci când aceștia aud despre lucrurile
minunate ale Evangheliei, despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu care Le-a
trimis Fiul, despre dragostea lui Hristos față de păcătoși, prin care a mers la
moarte pentru ei, și despre lucrurile mărețe pe care le-a câștigat și le-a
promis Hristos sfinților; atunci când aud ei prezentate toate aceste lucruri cu
elocvență, le pot da ascultare cu o mare plăcere, fiind înălțați de ceea ce
aud; dar, dacă am examina bucuria lor, am vedea că nu are alt fundament decât
acesta, și anume faptul că privesc aceste lucruri ca fiind ale lor, toate
acestea înălțându-i, plăcându-le să audă despre dragostea cea mare a lui
Hristos, care îi distinge atât de clar pe unii oameni de alții; fiindcă iubirea
de sine, ba chiar și mândria însăși, îi fac să creadă că sunt foarte diferiți
de ceilalți. Nu e de mirare că, având asemenea opinii încrezătoare despre
starea lor bună, se simt bine ascultând aceste doctrine și sunt nespus de
mulțumiți să audă cât de multe au făcut pentru ei Dumnezeu și Hristos. Astfel
că bucuria lor este, de fapt, o bucurie în ei înșiși și nu în Dumnezeu.
Bucuria ipocriților are în vedere
propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile și în sentimentele lor
înălțătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înșiși. După ce au primit
ceea ce ei numesc descoperiri sau experiențe spirituale, mintea lor este
fascinată de acestea, admirându-și experiențele. Lucrul de care sunt fascinați
și înălțați în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumusețea lui Hristos,
ci frumusețea experiențelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înșiși: ce
experiență minunată e aceasta! Ce descoperire măreață e aceasta! De ce lucruri
minunate am parte! Astfel, ei așează experiențele lor în locul lui Hristos și a
frumuseții și plinătății Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se
bucură de experiențele lor admirabile; în loc să-și hrănească sufletele cu
lucruri exterioare lor, și anume cu plăcerea dulce și atractivă a lucrurilor
prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le
văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria
experiență; ei își hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-și
propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care
au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experiențelor
creștinilor; dar aceștia folosesc experiențele ca pe niște semne pe care se
bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a
trăi pe baza experiențelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei,
care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experiențelor, potrivit
noțiunii corecte despre acestea.
Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 193-194.
