Domeniul suprem al emoțiilor - Jonathan Edwards

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată - și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți? Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea, ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi. De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.

Sfintenia: un subiect important, necesar si neglijat - Emanuel Laza

Simon Prevette

de Jason Helopoulos

Nu eşti incredibil de talentat? Bine ai venit în clubul „mediocrilor”! Cei mai mulţi dintre noi ne regăsim acolo! Ca încurajare, lasă-mă să ţi-l prezint pe Simon Prevette. El este un om de care nu ai auzit niciodată, dar este un om de care ar trebui să ştii.

Prima Biserică în care am avut onoarea să slujesc era o biserică medie în zona rurală din Carolina de Nord. Cum obişnuiam să fac în fiecare biserică la care am participat sau slujit, îmi petreceam primele şase luni căutând după oamenii cei mai în vârstă din congregaţie. Am aflat că există puține lucruri mai importante decât a cunoaşte istoria Bisericii căreia îi aparţii.

În discuţiile avute cu oamenii mai în vârstă (70 şi 80 de ani) din biserică, am tot auzit de un nume în mod deosebit: Simon Prevette. Fiecare om în vârstă din congregaţie părea să nu fie în stare să spună istoria Bisericii fără să-l menţioneze pe Simon. La început am crezut că Simon trebuie să fi fost unul dintre primii pastori. Totuşi, eram cu mult departe de adevăr. Cu toţii spuneau acelaşi lucru despre Simon: era mic de statură, avea o purtare smerită, era rezervat când vorbea în public, de cele mai multe ori slujea în spatele scenei şi era un om laic foarte obişnuit.

Cu toate că Simon nu era tipul de om despre care oamenii să spună că a fost un lider incredibil de talentat, el a avut un impact de durată asupra bisericii care a întrecut chiar şi pe cei mai dăruiţi predicatori de care s-a bucurat biserica de-a lungul istoriei. Cum a făcut Simon asta? Într-un mod foarte obişnuit. Duminica, tinerii băieţi din biserică erau invitaţi acasă la Simon pentru plimbări de după-amiaza. Şi pe când mergeau prin păduri, el le vorbea despre copaci, plante, păsări, şi… Hristos. El a făcut lucrul acesta într-un mod modest. Nu era nimic programat, nimic planificat, nimic predicat; doar un om în vârstă care-şi petrecea timpul cu băieţii tineri şi care-i permitea Domnului să lucreze în moduri aparent simple pentru scopuri profunde. Aceşti oameni, acum de 70 de ani, toţi arătau spre Simon Prevette ca unul, dacă nu cheia, atunci instrumentul folosit de Domnul pentru a-i atrage la credinţa mântuitoare.

 

Sunt mulţumitor pentru oamenii foarte talentaţi – aceia cărora li s-a dat câte 9 sau 10 talanți. Totuşi, hai să fim oneşti, cei mai mulţi dintre noi sunt înzestraţi cu talente medii. Rugăciunile noastre nu mută munţii, trezirile nu erup din eforturile noastre de evanghelizare, şi mulţimile nu se îngrămădesc să ne audă pe noi cum învăţăm sau predicăm. Şi totuşi, unele dintre cele mai mari fructe născute de dragul Împărăţiei Cerurilor, provin din munca bărbaţilor şi femeilor aparent cu talente medii. Domnul adesea se foloseşte de cel mai smerit dintre oameni în cele mai semnificative moduri.

Într-o duminică, înainte de a începe serviciul de dimineaţă, în timpul anuţurilor, m-am decis să demonstrez acest lucru congregaţiei. Am cerut tuturor din sală care ar putea spune că Simon Prevette a contribuit la venirea lor la credinţa mântuitoare să se ridice în picioare. Vreo 8-10 oameni în vârstă din congregaţie s-au ridicat. Apoi am cerut tuturor să se uite la aceşti oameni, mulţi i-au cunoscut ca mai marii lor când ei erau copii sau tineri, şi le-am cerut celor cărora ar putea spune că unul din aceşti oameni a fost un instrument prin care Domnul i-a atras la credinţa mântuiroare, să se ridice. În acest moment o treime din încăpere era în picioare. Apoi a urmat incredibila imagine pe care nu o voi uita niciodată. I-am rugat pe toţi să se uite la aceşti indivizi şi să se ridice dacă vreunul din aceşti oameni a fost folosit de Domnul în a-i atrage la credinţa mântuitoare. Într-o congregaţie în care se numărau în jur de 400 de oameni în dimineaţa aceea de duminică, au mai rămas în jur de 40 de oameni jos.

Simon Prevette a fost un om cu talent mediu, dar Domnul l-a folosit într-un mod puternic. Nu trebuie să ai zece talanți. Nu trebuie să ai nici nouă. Trebuie doar să fii credincios cu ceea ce Domnul ţi-a încredinţat. El poate să facă lucruri măreţe cu vase slabe.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Simon. A intrat în glorie cu mult înainte să vin eu la biserică. Şi totuşi de peste de zece ani, el a fost un exemplu de credincioşie şi încurajare pentru mine. Biserica ar putea folosi mult mai mulţi bărbaţi şi femei ca Simon – sfinţi care sunt credincioşi în locul unde sunt, credincioşi cu ceea ce li s-a încredinţat şi mulţumiţi că Domnul va primi toată gloria.


[Articol preluat şi tradus de pe The Gospel Coalition]

Jason Meyer - Priveşti ceea ce iubeşti