Înţelesul Psalmului 2 - Bruce Ware

Isus cel înviat, care S-a arătat multora dintre ucenicii Săi într-o mulţime de împrejurări diferite, curând a devenit Domnul înălţat în slavă. Înălţarea lui Isus la cer pentru a Se aşeza la dreapta Tatălui este unul dintre cele mai importante şi totuşi neglijate domenii ale Cristologiei. Ce anume implică domnia actuală a lui Hristos cel Înviat, şi este acest aspect al vieţii şi lucrării Sale legat în mod direct de umanitatea Sa?

Dacă cineva s-ar uita atent la învăţătura biblică despre domnia actuală a lui Hristos asupra tuturor lucrurilor, pare clar că ar trebui să concludă că El domneşte ca Om care a câştigat dreptul de a stăpâni lumea pe care a cumpărat-o şi a cucerit-o. Intuiţia noastră care ne face să gândim despre domnia prezentă a lui Hristos ca fiind domnia Fiului divin, este pusă la îndoială atunci când reflectăm asupra multor pasaje care vorbesc despre poziţia şi activitatea Sa actuală. Ceea ce găsim în schimb, este că Cel care domneşte are autoritate asupra tuturor neamurilor, autoritate pe care nu a avut-o anterior, şi drepturi asupra tuturor puterilor din cer şi de pe pământ, drepturi pe care le-a câştigat prin viaţa şi moartea Sa ascultătoare de pe cruce, şi o poziţie de supremaţie care I-a fost dată de Tatăl Său şi pe care o are doar acum, în starea Sa de după înălţare.

Cu alte cuvinte, aceste învăţături biblice nu se potrivesc bine cu noţiunea că domnia lui Hristos este condusă în mod principal şi fundamental de natura Sa divină. Cum ai putea să spui că Fiului divin în sine I S-a dat autoritate asupra lumii sau că I S-au dat neamurile în stăpânire? La urma urmelor, nu este Fiul divin Acela care a creat această lume, şi nu are El autoritate în mod intrinsec asupra ei ca şi Dumnezeu şi Creator? Totuşi, găsim în Scriptură din nou şi din nou un limbaj care indică “noutatea” poziţiei pe care o are acum Isus şi a autorităţii pe care o exercită El acum. O asemenea “noutate” nu “se potriveşte” deloc cu divinitatea lui Hristos, dar cu siguranţă se potriveşte cu acest Fiu uman, acest Mesia, acest fiu al lui David, căruia Îi este dată ca răsplată stăpânirea lumii pe care a câştigat-o şi a cucerit-o. Uitaţi-vă împreună cu mine la câteva pasaje cheie care conduc spre această concluzie.

În primul rând, priviţi psalmul regal sau inaugural al lui David, Psalmul 2. Secţiunea cheie, pentru scopul nostru, spune:

Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”

„Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.

Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!

Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.”

Contextul acestei porţiuni a psalmului este descrierea naţiunilor lumii care se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (vers. 1-3). Ei sunt iritaţi de legile Lui şi Îi dispreţuiesc stăpânirea. Dumnezeu, de partea Lui, râde de ei (vers. 4), dar apoi râsul Lui se transform în mânie. În urgia Sa, Domnul – care trebuie înţeles ca fiind Tatăl, din moment ce El vorbeşte către şi despre Fiul Său – Îşi instalează Împăratul pe Sion şi anunţă hotărârea de lungă durată despre cine este acest Împărat şi ce va face El. Împăratul nu e nimeni altul decât propriul Său Fiu, pe care Îl naşte la acest punct din istorie ca Fiu al Său. Iar apoi, El Îl sfătuieşte pe Fiul Său: “Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fer şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (vers. 8-9). Domnul, ca Tată al acestui Fiu, Îi oferă că-I va da neamurile Fiului Său şi marginile pământului în stăpânirea Sa. În ceea ce-L priveşte pe Fiu, acestuia nu I se dau neamurile pentru a le mântui, ci pentru a aduce judecată cataclismică asupra lor. Aşa cum vedem acest text împlinit în Apocalipsa 19 la revenirea lui Hristos, acest Împărat triumfător va lovi într-adevăr neamurile şi le va aduce la moarte şi la ruină. Deci, neamurile sunt ale Lui pentru că Tatăl I le dă, şi ele sunt ale Lui pentru a le cuceri printr-un război divin. Câteva observaţii sunt importante.

În primul rând, referinţa la “naşterea” acestui Fiu din Psalmul 2 nu se poate referi nici la naşterea eternă a Fiului etern, nici la momentul întrupării, când Fiul a fost născut în pântecul Mariei. Există două motive pentru a vedea această naştere ca un al treilea moment la care fiul “devine” Fiu într-un sens nou - şi anume momentul învierii şi înălţării. (1) Primul motiv este simpla observaţie că ceea ce face acest Fiu născut, potrivit cu Psalmul 2:9, este să aducă condamnarea şi pieirea. Dar acest lucru nu a fost adevărat despre Fiul ca Fiu etern care a creat naţiunile, nici despre Fiul întrupat care a venit să mântuiască naţiunile. Amintiţi-vă cuvintele sobre din Ioan 3:17, că “Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Dar acestui Fiu din Psalmul 2 I s-au dat naţiunile în mod precis şi specific pentru a face opusul a ceea ce a făcut la prima Sa venire. El va veni la acele naţiuni cu judecată, exercitând furia şi mânia Tatălui Său. Deci acest “statut de fiu” nu este statutul de Fiu etern, nici al celui de Fiu întrupat, ci mai degrabă statutul de Fiu primit ca înviatul, înălţatul, glorificatul şi domnitorul Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. (2) Al doilea motiv pentru a vedea Fiul din Psalmul 2 ca fiind Fiul înălţat şi înviat, este că acesta este exact modul în care Pavel a înţeles acest text. În predica lui Pavel din Fapte 13, el face referire la învierea lui Isus ca fiind baza pentru împlinirea a ceea ce fusese promis şi vestit mai dinainte în Psalmul 2. Pavel spune: “Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: ‘Tu eşti Fiul Meu, astăzi te-am născut.’ ” (Fapte 13:32-33). Acest Fiu născut, deci, nu este nici Fiul etern, nici Fiul întrupat născut din Maria, ci Fiul înviat care este înălţat şi glorificat pentru a domni peste naţiuni.

În al doilea rând, deşi evident, trebuie de asemenea să observăm că potrivit cu acest psalm, Tatăl Îi dă neamurile drept moştenire şi marginile pământului în stăpânire. Aceasta indică două adevăruri importante. (1) Tatăl are autoritate supremă asupra Fiului Său şi Îşi duce la îndeplinire voia în şi prin Fiul Său. Aşa cum cerurile şi pământul au fost create de Tatăl prin Fiul Său, şi aşa cum mântuirea popoarelor a survenit prin trimiterea Fiului de către Tatăl ca să moară pentru păcatul lumii, tot aşa aici, Tatăl Îşi exercită judecata finală şi culminantă asupra popoarelor rebele ale lumii prin acţiunile Fiului Său. În definitiv, mânia Tatălui este cea care este exprimată aici, chiar dacă instrumental care expune această mânie este Fiul, Împăratul Isus. (2) După ce Fiul este născut în învierea şi înălţarea Sa, acum Îi sunt date neamurile drept moştenire, acest lucru indicând faptul că El nu le-a avut înainte. Dar se poate spune acest lucru despre Fiul etern care a creat acele naţiuni? S-ar putea spune acest lucru despre Fiul (doar) divin al Tatălui? Nu, această afirmaţie are sens doar cu privire la Fiul văzut ca cel căruia I Se dă ce nu avea, a cărui răsplată a muncii Sale este primirea acestei moşteniri. Aceasta se referă la Fiul uman care a penit prin linia lui Avraam, David şi Maria. Acest Fiu uman nu avea drepturi intrinseci asupra acelor neamuri, dar I se dau drepturi asupra lor, pentru a duce la împlinire voia Tatălui cu privire la ele, pentru că El este Fiul născut al învierii şi înălţării.

În al treilea rând, nu există nicio îndoială legată de victoria Fiului asupra acestor neamuri. Deşi ele se întărâtă împotriva lui Dumnezeu, întărâtarea lor se va dovedi a fi zadarnică (aşa cum sugerează chiar şi Psalmul 2:1). Mânia Tatălui va fi satisfăcută când Fiul va exercita judecata necontenită asupra neamurilor, sfărmându-le “ca pe vasul unui olar” (vers. 9). Şi când ne uităm la împlinirea profeţită a acestui plan, înregistrată pentru noi în Apocalipsa 19, ni se confirmă în concluzia noastră că, în final, Fiul nu va tolera niciun vrăjmaş şi nu va lăsa cu viaţă pe niciunul care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu. Ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, El va duce la îndeplinire scopul divin decretat şi va avea parte de o victorie severă şi completă.

În al patrulea rând, minunaţi-vă de faptul că psalmul cheamă tocmai pe acei judecători şi pe neamurile care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu să îşi recunoască nebunia căilor lor şi să se închine înaintea Fiului până nu e prea târziu (Psalmul 2:10-12). Ce milă Îşi arată Dumnezeu chiar faţă de aceştia care sunt obiectele mâniei Sale. Aceasta ne face să izbucnim în recunoştinţă faţă de prima venire a acestui Fiu, care pregăteşte a doua Sa venire. În prima Sa venire, lărgimea milei lui Dumnezeu se manifestă când Fiul moare pentru lume şi oferă mântuirea oricui şi tuturor celor care cred. Dar în a doua Sa venire, furia judecăţii lui Dumnezeu se manifestă când Fiul – singurul şi acelaşi Fiu care a murit pentru neamuri – acum Îşi ia sabia şi loveşte neamurile aflate în perpetua lor idolatrie şi rebeliune împotriva Dumnezeului lor creator. Deşi Dumnezeu anunţă certitudinea venirii acestei judecăţi, El pe de-o parte caută să-i convingă pe rebeli să-şi lase armele şi să se închine înaintea lui Isus ca Domnul şi Împăratul lor personal. Ce milă care precedă o asemenea pieire îngrozitoare. Ce Dumnezeu infinit de bun să plănuiască această primă venire a lui Hristos în loc să treacă direct la esenţa celei de-a doua veniri.

Acum, toate aceste observaţii sunt reflectări asupra domniei şi stăpânirii triumfătorului Fiu, care este cu adevărat şi în mod complet om. Omului Isus I Se dau neamurile drept moştenire, Omul Isus ia sabia judecăţii şi Omul Isus vine din nou să zdrobească acele neamuri cu un toiag de fier. Minunaţi-vă, dacă doriţi, că toate acestea sunt adevărate despre Cel care este om cu adevărat şi în mod complet. Deşi trimis de Tatăl şi deşi posedă natura divină, El totuşi Îşi duce la îndeplinire lucrarea în puterea Duhului şi face acest lucru ca Omul, al doilea Adam, pe care Dumnezeu L-a făcut să fie.

Fragment din cartea The Man Christ Jesus: Theological Reflections on the Humanity of Christ, cap.8, p. 133-137.

Notă: această carte nu are scopul de a diminua în niciun fel natura divină a lui Isus Hristos, dimpotrivă, afirmă cu tărie divinitatea Fiului lui Dumnezeu. Însă cartea se axează pe a urmări natura umană a Dumnezeului-Om Isus Hristos.

Domeniul suprem al emoțiilor - Jonathan Edwards

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată - și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți? Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea, ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi. De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.

Sfintenia: un subiect important, necesar si neglijat - Emanuel Laza

Simon Prevette

de Jason Helopoulos

Nu eşti incredibil de talentat? Bine ai venit în clubul „mediocrilor”! Cei mai mulţi dintre noi ne regăsim acolo! Ca încurajare, lasă-mă să ţi-l prezint pe Simon Prevette. El este un om de care nu ai auzit niciodată, dar este un om de care ar trebui să ştii.

Prima Biserică în care am avut onoarea să slujesc era o biserică medie în zona rurală din Carolina de Nord. Cum obişnuiam să fac în fiecare biserică la care am participat sau slujit, îmi petreceam primele şase luni căutând după oamenii cei mai în vârstă din congregaţie. Am aflat că există puține lucruri mai importante decât a cunoaşte istoria Bisericii căreia îi aparţii.

În discuţiile avute cu oamenii mai în vârstă (70 şi 80 de ani) din biserică, am tot auzit de un nume în mod deosebit: Simon Prevette. Fiecare om în vârstă din congregaţie părea să nu fie în stare să spună istoria Bisericii fără să-l menţioneze pe Simon. La început am crezut că Simon trebuie să fi fost unul dintre primii pastori. Totuşi, eram cu mult departe de adevăr. Cu toţii spuneau acelaşi lucru despre Simon: era mic de statură, avea o purtare smerită, era rezervat când vorbea în public, de cele mai multe ori slujea în spatele scenei şi era un om laic foarte obişnuit.

Cu toate că Simon nu era tipul de om despre care oamenii să spună că a fost un lider incredibil de talentat, el a avut un impact de durată asupra bisericii care a întrecut chiar şi pe cei mai dăruiţi predicatori de care s-a bucurat biserica de-a lungul istoriei. Cum a făcut Simon asta? Într-un mod foarte obişnuit. Duminica, tinerii băieţi din biserică erau invitaţi acasă la Simon pentru plimbări de după-amiaza. Şi pe când mergeau prin păduri, el le vorbea despre copaci, plante, păsări, şi… Hristos. El a făcut lucrul acesta într-un mod modest. Nu era nimic programat, nimic planificat, nimic predicat; doar un om în vârstă care-şi petrecea timpul cu băieţii tineri şi care-i permitea Domnului să lucreze în moduri aparent simple pentru scopuri profunde. Aceşti oameni, acum de 70 de ani, toţi arătau spre Simon Prevette ca unul, dacă nu cheia, atunci instrumentul folosit de Domnul pentru a-i atrage la credinţa mântuitoare.

 

Sunt mulţumitor pentru oamenii foarte talentaţi – aceia cărora li s-a dat câte 9 sau 10 talanți. Totuşi, hai să fim oneşti, cei mai mulţi dintre noi sunt înzestraţi cu talente medii. Rugăciunile noastre nu mută munţii, trezirile nu erup din eforturile noastre de evanghelizare, şi mulţimile nu se îngrămădesc să ne audă pe noi cum învăţăm sau predicăm. Şi totuşi, unele dintre cele mai mari fructe născute de dragul Împărăţiei Cerurilor, provin din munca bărbaţilor şi femeilor aparent cu talente medii. Domnul adesea se foloseşte de cel mai smerit dintre oameni în cele mai semnificative moduri.

Într-o duminică, înainte de a începe serviciul de dimineaţă, în timpul anuţurilor, m-am decis să demonstrez acest lucru congregaţiei. Am cerut tuturor din sală care ar putea spune că Simon Prevette a contribuit la venirea lor la credinţa mântuitoare să se ridice în picioare. Vreo 8-10 oameni în vârstă din congregaţie s-au ridicat. Apoi am cerut tuturor să se uite la aceşti oameni, mulţi i-au cunoscut ca mai marii lor când ei erau copii sau tineri, şi le-am cerut celor cărora ar putea spune că unul din aceşti oameni a fost un instrument prin care Domnul i-a atras la credinţa mântuiroare, să se ridice. În acest moment o treime din încăpere era în picioare. Apoi a urmat incredibila imagine pe care nu o voi uita niciodată. I-am rugat pe toţi să se uite la aceşti indivizi şi să se ridice dacă vreunul din aceşti oameni a fost folosit de Domnul în a-i atrage la credinţa mântuitoare. Într-o congregaţie în care se numărau în jur de 400 de oameni în dimineaţa aceea de duminică, au mai rămas în jur de 40 de oameni jos.

Simon Prevette a fost un om cu talent mediu, dar Domnul l-a folosit într-un mod puternic. Nu trebuie să ai zece talanți. Nu trebuie să ai nici nouă. Trebuie doar să fii credincios cu ceea ce Domnul ţi-a încredinţat. El poate să facă lucruri măreţe cu vase slabe.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Simon. A intrat în glorie cu mult înainte să vin eu la biserică. Şi totuşi de peste de zece ani, el a fost un exemplu de credincioşie şi încurajare pentru mine. Biserica ar putea folosi mult mai mulţi bărbaţi şi femei ca Simon – sfinţi care sunt credincioşi în locul unde sunt, credincioşi cu ceea ce li s-a încredinţat şi mulţumiţi că Domnul va primi toată gloria.


[Articol preluat şi tradus de pe The Gospel Coalition]