Bucuria sfinților și bucuria ipocriților - Jonathan Edwards
Primul fundament al desfătării pe
care o experimentează un sfânt adevărat în Hristos este propria Lui
perfecțiune; și prima temelie a desfătării pe care o are în Hristos este
frumusețea Lui; El i se pare, în Sine, absolut vrednic de iubire și
deosebindu-se dintre zece mii. Calea mântuirii prin Hristos reprezintă o cale
plină de desfătări pentru el, din cauza manifestărilor dulci și admirabile ale
perfecțiunilor divine în ea: doctrinele sfinte ale Evangheliei, prin care
Dumnezeu este înălțat și omul umilit, sfințenia onorată și promovată, păcatul
arătat ca dizgrațios și descurajat, iar dragostea fără plată și suverană
manifestată, sunt doctrine slăvite în ochii săi și dulci pentru gustul său,
înainte de a se gândi la vreun interes al său în lucrurile acestea. Într-adevăr,
sfinții se bucură de interesul pe care Îl au în Dumnezeu și de faptul că Hristos
e al lor, având un motiv important să facă astfel, dar nu acesta este izvorul
principal al bucuriei lor. Ei se bucură mai întâi în Dumnezeu, Cel slăvit și
desăvârșit în Sine, și apoi, ca lucru secundar, se bucură de faptul că un
Dumnezeu atât de slăvit este al lor. Ei întâi au inimile umplute de dulceața
vederii excelenței lui Hristos și a excelenței harului Său, a frumuseții căii
mântuirii prin El, având apoi o bucurie secundară datorată faptului că un
Mântuitor atât de desăvârșit și un har atât de excelent sunt ale lor.
Dar ceea ce este supra-structura
sfinților este temelia ipocriților. Atunci când aceștia aud despre lucrurile
minunate ale Evangheliei, despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu care Le-a
trimis Fiul, despre dragostea lui Hristos față de păcătoși, prin care a mers la
moarte pentru ei, și despre lucrurile mărețe pe care le-a câștigat și le-a
promis Hristos sfinților; atunci când aud ei prezentate toate aceste lucruri cu
elocvență, le pot da ascultare cu o mare plăcere, fiind înălțați de ceea ce
aud; dar, dacă am examina bucuria lor, am vedea că nu are alt fundament decât
acesta, și anume faptul că privesc aceste lucruri ca fiind ale lor, toate
acestea înălțându-i, plăcându-le să audă despre dragostea cea mare a lui
Hristos, care îi distinge atât de clar pe unii oameni de alții; fiindcă iubirea
de sine, ba chiar și mândria însăși, îi fac să creadă că sunt foarte diferiți
de ceilalți. Nu e de mirare că, având asemenea opinii încrezătoare despre
starea lor bună, se simt bine ascultând aceste doctrine și sunt nespus de
mulțumiți să audă cât de multe au făcut pentru ei Dumnezeu și Hristos. Astfel
că bucuria lor este, de fapt, o bucurie în ei înșiși și nu în Dumnezeu.
Bucuria ipocriților are în vedere
propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile și în sentimentele lor
înălțătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înșiși. După ce au primit
ceea ce ei numesc descoperiri sau experiențe spirituale, mintea lor este
fascinată de acestea, admirându-și experiențele. Lucrul de care sunt fascinați
și înălțați în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumusețea lui Hristos,
ci frumusețea experiențelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înșiși: ce
experiență minunată e aceasta! Ce descoperire măreață e aceasta! De ce lucruri
minunate am parte! Astfel, ei așează experiențele lor în locul lui Hristos și a
frumuseții și plinătății Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se
bucură de experiențele lor admirabile; în loc să-și hrănească sufletele cu
lucruri exterioare lor, și anume cu plăcerea dulce și atractivă a lucrurilor
prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le
văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria
experiență; ei își hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-și
propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care
au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experiențelor
creștinilor; dar aceștia folosesc experiențele ca pe niște semne pe care se
bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a
trăi pe baza experiențelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei,
care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experiențelor, potrivit
noțiunii corecte despre acestea.
Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 193-194.
Înţelesul Psalmului 2 - Bruce Ware
Isus cel înviat, care S-a arătat multora dintre ucenicii Săi
într-o mulţime de împrejurări diferite, curând a devenit Domnul înălţat în
slavă. Înălţarea lui Isus la cer pentru a Se aşeza la dreapta Tatălui este unul
dintre cele mai importante şi totuşi neglijate domenii ale Cristologiei. Ce
anume implică domnia actuală a lui Hristos cel Înviat, şi este acest aspect al
vieţii şi lucrării Sale legat în mod direct de umanitatea Sa?
Dacă cineva s-ar uita atent la învăţătura biblică despre domnia actuală a
lui Hristos asupra tuturor lucrurilor, pare clar că ar trebui să concludă că El
domneşte ca Om care a câştigat dreptul de a stăpâni lumea pe care a cumpărat-o şi
a cucerit-o. Intuiţia noastră care ne face să gândim despre domnia prezentă a
lui Hristos ca fiind domnia Fiului divin, este pusă la îndoială atunci când
reflectăm asupra multor pasaje care vorbesc despre poziţia şi activitatea Sa
actuală. Ceea ce găsim în schimb, este că Cel care domneşte are autoritate
asupra tuturor neamurilor, autoritate pe care nu a avut-o anterior, şi drepturi
asupra tuturor puterilor din cer şi de pe pământ, drepturi pe care le-a câştigat
prin viaţa şi moartea Sa ascultătoare de pe cruce, şi o poziţie de supremaţie
care I-a fost dată de Tatăl Său şi pe care o are doar acum, în starea Sa de
după înălţare.
Cu alte cuvinte, aceste învăţături biblice nu se potrivesc bine cu noţiunea
că domnia lui Hristos este condusă în mod principal şi fundamental de natura Sa
divină. Cum ai putea să spui că Fiului divin în sine I S-a dat autoritate asupra lumii sau că I S-au dat neamurile în stăpânire? La urma urmelor, nu este Fiul divin
Acela care a creat această lume, şi nu are El autoritate în mod intrinsec
asupra ei ca şi Dumnezeu şi Creator? Totuşi, găsim în Scriptură din nou şi din
nou un limbaj care indică “noutatea” poziţiei pe care o are acum Isus şi
a autorităţii pe care o exercită El acum. O asemenea “noutate” nu “se potriveşte”
deloc cu divinitatea lui Hristos, dar cu siguranţă se potriveşte cu acest Fiu
uman, acest Mesia, acest fiu al lui David, căruia Îi este dată ca răsplată
stăpânirea lumii pe care a câştigat-o şi a cucerit-o. Uitaţi-vă împreună cu
mine la câteva pasaje cheie care conduc spre această concluzie.
În primul rând, priviţi
psalmul regal sau inaugural al lui David, Psalmul 2. Secţiunea cheie, pentru
scopul nostru, spune:
Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte
şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:
„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu
pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice
Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de
moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!
Tu
le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.”
Contextul acestei porţiuni
a psalmului este descrierea naţiunilor lumii care se răscoală împotriva lui
Dumnezeu şi a Unsului Său (vers. 1-3). Ei sunt iritaţi de legile Lui şi Îi
dispreţuiesc stăpânirea. Dumnezeu, de partea Lui, râde de ei (vers. 4), dar
apoi râsul Lui se transform în mânie. În urgia Sa, Domnul – care trebuie înţeles
ca fiind Tatăl, din moment ce El vorbeşte către şi despre Fiul Său – Îşi
instalează Împăratul pe Sion şi anunţă hotărârea de lungă durată despre cine
este acest Împărat şi ce va face El. Împăratul nu e nimeni altul decât propriul
Său Fiu, pe care Îl naşte la acest punct din istorie ca Fiu al Său. Iar apoi,
El Îl sfătuieşte pe Fiul Său: “Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi
marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fer şi le
vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (vers. 8-9). Domnul, ca Tată al acestui Fiu,
Îi oferă că-I va da neamurile Fiului Său şi marginile pământului în stăpânirea
Sa. În ceea ce-L priveşte pe Fiu, acestuia nu I se dau neamurile pentru a le
mântui, ci pentru a aduce judecată cataclismică asupra lor. Aşa cum vedem acest
text împlinit în Apocalipsa 19 la revenirea lui Hristos, acest Împărat
triumfător va lovi într-adevăr neamurile şi le va aduce la moarte şi la ruină.
Deci, neamurile sunt ale Lui pentru că Tatăl I le dă, şi ele sunt ale Lui
pentru a le cuceri printr-un război divin. Câteva observaţii sunt importante.
În primul rând, referinţa la “naşterea” acestui Fiu
din Psalmul 2 nu se poate referi nici la naşterea eternă a Fiului etern, nici
la momentul întrupării, când Fiul a fost născut în pântecul Mariei. Există două
motive pentru a vedea această naştere ca un al treilea moment la care fiul
“devine” Fiu într-un sens nou - şi anume momentul învierii şi înălţării. (1)
Primul motiv este simpla observaţie că ceea ce face acest Fiu născut, potrivit
cu Psalmul 2:9, este să aducă condamnarea şi pieirea. Dar acest lucru nu a fost
adevărat despre Fiul ca Fiu etern care a creat naţiunile, nici despre Fiul
întrupat care a venit să mântuiască naţiunile. Amintiţi-vă cuvintele sobre din
Ioan 3:17, că “Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mântuită prin El.” Dar acestui Fiu din Psalmul 2 I s-au
dat naţiunile în mod precis şi specific pentru a face opusul a ceea ce a făcut
la prima Sa venire. El va veni la acele naţiuni cu judecată, exercitând furia şi
mânia Tatălui Său. Deci acest “statut de fiu” nu este statutul de Fiu etern,
nici al celui de Fiu întrupat,
ci mai degrabă statutul de Fiu primit ca înviatul, înălţatul, glorificatul şi
domnitorul Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. (2) Al doilea motiv
pentru a vedea Fiul din Psalmul 2 ca fiind Fiul înălţat şi înviat, este că
acesta este exact modul în care Pavel a înţeles acest text. În predica lui
Pavel din Fapte 13, el face referire la învierea lui Isus ca fiind baza pentru
împlinirea a ceea ce fusese promis şi vestit mai dinainte în Psalmul 2. Pavel
spune: “Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri,
Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este
scris în psalmul al doilea: ‘Tu eşti Fiul Meu, astăzi te-am născut.’ ” (Fapte
13:32-33). Acest Fiu născut, deci, nu este nici Fiul etern, nici Fiul întrupat
născut din Maria, ci Fiul înviat care este înălţat şi glorificat pentru a domni
peste naţiuni.
În al doilea rând, deşi
evident, trebuie de asemenea să observăm că potrivit cu acest psalm, Tatăl Îi dă neamurile drept moştenire şi
marginile pământului în stăpânire. Aceasta indică două adevăruri importante.
(1) Tatăl are autoritate supremă asupra Fiului Său şi Îşi duce la îndeplinire
voia în şi prin Fiul Său. Aşa cum cerurile şi pământul au fost create de Tatăl
prin Fiul Său, şi aşa cum mântuirea popoarelor a survenit prin trimiterea
Fiului de către Tatăl ca să moară pentru păcatul lumii, tot aşa aici, Tatăl Îşi
exercită judecata finală şi culminantă asupra popoarelor rebele ale lumii prin
acţiunile Fiului Său. În definitiv, mânia Tatălui este cea care este exprimată
aici, chiar dacă instrumental care expune această mânie este Fiul, Împăratul
Isus. (2) După ce Fiul este născut în învierea şi înălţarea Sa, acum Îi sunt
date neamurile drept moştenire, acest lucru indicând faptul că El nu le-a avut
înainte. Dar se poate spune acest lucru despre Fiul etern care a creat acele naţiuni?
S-ar putea spune acest lucru despre Fiul (doar) divin al Tatălui? Nu, această
afirmaţie are sens doar cu privire la Fiul văzut ca cel căruia I Se dă ce nu
avea, a cărui răsplată a muncii Sale este primirea acestei moşteniri. Aceasta
se referă la Fiul uman care a penit prin linia lui Avraam, David şi Maria.
Acest Fiu uman nu avea drepturi intrinseci asupra acelor neamuri, dar I se dau
drepturi asupra lor, pentru a duce la împlinire voia Tatălui cu privire la ele,
pentru că El este Fiul născut al învierii şi înălţării.
În al treilea rând, nu
există nicio îndoială legată de victoria Fiului asupra acestor neamuri. Deşi
ele se întărâtă împotriva lui Dumnezeu, întărâtarea lor se va dovedi a fi
zadarnică (aşa cum sugerează chiar şi Psalmul 2:1). Mânia Tatălui va fi
satisfăcută când Fiul va exercita judecata necontenită asupra neamurilor,
sfărmându-le “ca pe vasul unui olar” (vers. 9). Şi când ne uităm la împlinirea profeţită a acestui plan,
înregistrată pentru noi în Apocalipsa 19, ni se confirmă în concluzia noastră
că, în final, Fiul nu va tolera niciun vrăjmaş şi nu va lăsa cu viaţă pe
niciunul care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu. Ca Împărat al împăraţilor şi
Domn al domnilor, El va duce la îndeplinire scopul divin decretat şi va avea
parte de o victorie severă şi completă.
În al patrulea rând, minunaţi-vă de faptul că psalmul cheamă tocmai pe acei
judecători şi pe neamurile care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu să îşi
recunoască nebunia căilor lor şi să se închine înaintea Fiului până nu e prea
târziu (Psalmul 2:10-12). Ce milă Îşi arată Dumnezeu chiar faţă de aceştia care
sunt obiectele mâniei Sale. Aceasta ne face să izbucnim în recunoştinţă faţă de
prima venire a acestui Fiu, care pregăteşte a doua Sa venire. În prima Sa
venire, lărgimea milei lui Dumnezeu se manifestă când Fiul moare pentru lume şi
oferă mântuirea oricui şi tuturor celor care cred. Dar în a doua Sa venire,
furia judecăţii lui Dumnezeu se manifestă când Fiul – singurul şi acelaşi Fiu care
a murit pentru neamuri – acum Îşi ia sabia şi loveşte neamurile aflate în
perpetua lor idolatrie şi rebeliune împotriva Dumnezeului lor creator. Deşi
Dumnezeu anunţă certitudinea venirii acestei judecăţi, El pe de-o parte caută
să-i convingă pe rebeli să-şi lase armele şi să se închine înaintea lui Isus ca
Domnul şi Împăratul lor personal. Ce milă care precedă o asemenea pieire
îngrozitoare. Ce Dumnezeu infinit de bun să plănuiască această primă venire a
lui Hristos în loc să treacă direct la esenţa celei de-a doua veniri.
Acum, toate aceste observaţii sunt reflectări asupra domniei şi stăpânirii
triumfătorului Fiu, care este cu adevărat şi în mod complet om. Omului Isus I
Se dau neamurile drept moştenire, Omul Isus ia sabia judecăţii şi Omul Isus
vine din nou să zdrobească acele neamuri cu un toiag de fier. Minunaţi-vă, dacă
doriţi, că toate acestea sunt adevărate despre Cel care este om cu adevărat şi
în mod complet. Deşi trimis de Tatăl şi deşi posedă natura divină, El totuşi Îşi
duce la îndeplinire lucrarea în puterea Duhului şi face acest lucru ca Omul, al
doilea Adam, pe care Dumnezeu L-a făcut să fie.
Fragment din cartea The
Man Christ Jesus: Theological Reflections on the Humanity of Christ,
cap.8, p. 133-137.
Notă: această carte nu
are scopul de a diminua în niciun fel natura divină a lui Isus Hristos,
dimpotrivă, afirmă cu tărie divinitatea Fiului lui Dumnezeu. Însă cartea se
axează pe a urmări natura umană a Dumnezeului-Om Isus Hristos.
Domeniul suprem al emoțiilor - Jonathan Edwards
Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții
din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile
sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane
și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și
totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai
mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre
interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și
reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice,
poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor
e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de
mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate
de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea
lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt
majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii
viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt
inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea
le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot
ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a
iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte
Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre
inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui
Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în
sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată -
și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic
și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și
veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți?
Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva
ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor
noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător?
Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul
Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca
să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși
ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin
care crede în adevărul acestor lucruri?
Dacă credem că este cazul să
ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu
acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să
găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația
și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui
Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt
cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava
și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul
admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu
putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat,
infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate
virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea,
ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod
încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă
toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în
împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai
strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe
negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi.
De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai
mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra
Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul
nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu
împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă
vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei,
fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit
de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în
cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în
Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai
puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a
ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante
avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!
Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)