Vom Ajunge Fără Pată La Ziua Lui Hristos? - John Piper

Există o sfințenie susținută de credință pe care Pavel vrea ca convertiții lui să o păzească pentru ziua lui Hristos – ziua întoarcerii Lui, atunci când morții în Hristos vor fi înviați (1 Corinteni 15:23). Această sfințenie (pe care el o numește și „fără vină”,  „fără pată”, „fără prihană”, sau „curăție”) este certă prin credincioșia lui Dumnezeu,  condiționată de credința perseverentă, și dependentă de mijlocirea omului.

Certitudine

Pavel este sigur de că Dumnezeu va lucra această credință perseverentă și sfințenie în convertiții lui pentru ziua lui Hristos. Este parte din credincioșia lui Dumnezeu.

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. (1 Tes. 5:22,23)

„[Domnul nostru Isus Hristos] vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. (1 Cor. 1:8,9)

„Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. (Fil. 1:6)

Aceasta este nădejdea și siguranța lui Pavel pentru convertiții lui. Dar certitudinea perseverării în credință și sfințenie nu este automatică. Adică, această certitudine nu există în convertiți într-un mod în care credința și sfințirea lor să supraviețuiască fără lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Convertitul creștin ca o făptură nouă a lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17), nu are în el puterea de a persevera. Mai degrabă, făptura nouă conține legătura cu Acela care furnizează zilnic puterea de a persevera. Și această legătură este sigură, spune Pavel, pentru că este susținută în mod decisiv de Dumnezeu, nu de om. De aceea Pavel insistă, „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24; cf. 1 Cor. 1:9)

Condiție

Totuși, chiar dacă este cert pentru toți aceia care sunt făpturi noi în Hristos, Pavel le spune credincioșilor, „Și pe voi... [Hristos] v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină; negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință” (Col. 1:21-23).

Sfințenia pe care trebuie să o avem în ziua venirii lui Hristos este condiționată de continuarea în credință. Această condiție nu contrazice certitudinea. Dumnezeu este credincios; El o va face. Dar niciun credincios nu ar trebui să creadă că va fi pregătit să Îl întâlnească pe Hristos dacă nu „rămâne în credință”.

Credincioșia lui Dumnezeu este experimentată în faptul că trezește în noi harul pentru a ne ține continuu în credință. El ne păzește. Și face asta dându-ne pasiunea de a-L prețui pe El și de a urmări sfințenia.

Mijlocire

Pavel nu numai privește această dinamică desfășurându-se în viața convertiților lui. El se roagă pentru ei. Și ceea ce se roagă el este ca ei, de fapt, să fie curați și fără pată în ziua lui Hristos.

Este cert că vor ajunge siguri în credință și sfințenie la ziua lui Hristos. Această sosire este condiționată de credința perseverentă. Și rugăciunile lui Pavel sunt mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-i aduce în siguranță acasă.

Așa că, adevărul certitudinii lui Pavel să ne facă siguri. Adevărul condiției să ne facă serioși. Și adevărul mijlocirii să ne facă să ne înconjurăm cu frați și surori care mijlocesc pentru noi pentru credința și sfințenia noastră.

-------

Copyright 2012 John Piper. Used by permission.

Web: www.desiringGod.org

Pacea - C.H. Spurgeon

Viața spirituală este deci o viață a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roada Duhului însă este... pacea” (Gal. 5:22). „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Hristos (Ioan 14:27).

Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, priveliști frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este și cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine și toate ne reușesc, inima este mulțumită, liniștită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare și pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de liniște, dar în altă zi dibuim în întuneric și dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omenești și pacea adâncă a unei vieți spirituale, plină până la revărsare!

Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Fil. 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi și nu noi pe ea. O pace despre care spune prorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Hristos care locuiește înlăuntrul inimii noastre, pacea care nu poate fi tulburată de niciun fel de furtună. Aceasta este pacea plinătății Duhului Sfânt.

Suprafața mării e uneori dezlănțuită și bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are și adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace și liniște deplină, neatinsă de vânturi. Tot așa există și pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemișcate ale păcii, a cărei liniște netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există niciun neajuns, nicio rătăcire, niciun păcat, nicio greșeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăște din Dumnezeu care este însuși Dumnezeul păcii.

De aceea spune Hristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce crește sau decrește odată cu viața atât de schimbătoare, are puțină valoare; însă pacea lui Hristos este un dar imens. Hristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morții Sale groaznice. Îl aștepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferințele de nedescris și moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare și teamă față de ceea ce Îl aștepta, Hristos rostește  cuvintele minunate: „Vă dau Pacea Mea”.

De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundații din țară. Locuința prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alți vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putință, pe unii din oamenii expuși să fie luați de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenția îi fusese atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperișul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, vroia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frângie, dar aceasta și-a greșit ținta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului și când apăruse acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar și de data asta frânghia și-a greșit ținta în mod necruțător. Apoi, povestea prietenul, când dispăruse și ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperișul casei, își întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână și cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe fața ei. „Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nicio teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniștită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputință de a o descrie în toată măreția ei. A dat din cap cu recunoștință pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească”. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe fețele celor care eram de față. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărginește numai la iubirea creștină, pacea și puterea care le revarsă. Ci dă și o viață de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, capitolul 8, versetul 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă și o viață de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârșit o viață de îngăduință, de blândețe, credință și înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverși misionari sau teologi - ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39).

Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Mai există un element profetic în ziua de azi? - Tim Conway

Viață din belșug - C.H. Spurgeon

„Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug”

(Ioan 10:10)

Călătorul care urcă într-o regiune muntoasă din Anglia va zări fără multă greutate un mic lac artificial care este rezervorul de apă potabilă al unui orășel din apropiere. Lacul își primește apele dintr-un mic râuleț de munte.

Într-o vară secetoasă, când debitul apei râulețului ca și apa din rezervor scăzuse mult, conducerea orașului a impus o mare restricție a consumului de apă, spre a nu se agrava situația locuitorilor.

Numai la vreo sută de kilometri distanță de această localitate se află un alt orășel de munte. Dar aici, chiar în centrul lui, izvorăște o vână puternică de apă, un izvor natural de o rară frumusețe și abundență. În aceași vară, când a domnit seceta cumplită, acest izvor vestit a alimentat pe locuitorii orășelului cu apă abundentă, fără ca debitul său să scadă cu ceva. Dimpotrivă! Apa se revărsa mereu cu aceași vigoare. Izvorul acesta, nu numai că înviora regiunea cu apele sale, dar a dat și orașului, pe bună dreptate, numele de „Izvorul minunat”. În timpul secetei acest oraș nu numai că a avut apă, dar a avut-o „din belșug”.

La fel este și cu viața Duhului Sfânt în copiii lui Dumnezeu. Unii au această viață lăuntrică în chip insuficient, ca râulețul sărac de munte; ei nu știu ce înseamnă plinătatea Duhului. Alții împlinesc în viața lor din plin cuvintele Domnului Isus Hristos, care amintesc: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug”. Aceasta înseamnă viața care se revarsă din belșug. Și cei plini de Duhul Sfânt revarsă binecuvântări îmbelșugate celor însetați din jurul lor.

Și acești oameni au parte de întristări, dar ele nu le pot răpi marea lor pace; zilele li se întunecă, dar credința lor se întărește și mai mult; loviturile suferințelor asupra lor sunt ca sonda de petrol, care, prin erupție, face să țâșnească liber și abundent petrolul. Un fluviu nestăvilit de rugăciuni țâșnește din inimile acestor oameni. Încrederea lor desăvârșită a adevenit a doua lor natură. Se împlinesc în ei cuvintele Învățătorului: „Ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14).

O asemenea viață au dus apostolii Domnului, după ziua memorabilă a Rusaliilor. Ei erau înainte timizi, fricoși, egoiști și nehotărâți, dar au fost transformați în trimiși ai lui Hristos: plini de curaj, jertfire de sine și eroism, vestind Evanghelia cu o minunată putere, cu bucurie de reușită sigură.

Un asemenea serv al Domnului a fost Ștefan: „plin de credință și de Duhul Sfânt” (Fapt. 6:5). La fel Barnaba: „un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință” (Fapt. 11:24). Primii diaconi aleși în funcția bisericii primitive erau „plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” (Fapt. 6:3). Apostolul Pavel era în călătoriile sale misionare mereu „plin de Duhul Sfânt” (Fapt. 13:9).


Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.