Lumea este plină de întâmplări, Istoria plină de evenimente; le învăţăm la școală, le auzim la știri. Dar este un eveniment care este mai presus de toate, chiar dacă cu râvna se încearcă să i se ia meritul. De fapt, restul evenimentelor sunt sclave ale Istoriei, pentru că Istoria ar exista fie că s-a descoperit America, fie că nu s-ar fi descoperit. Descoperirea Americii doar a schimbat cursul râului, ce ar fi curs necondiţionat.
Dar Jertfa lui Hristos este mai presus de Istorie. Este adevărat că a schimbat cursul Istoriei, dar un acesta este obiectivul jertfei, este doar un mic efect. Războaie cu musulmani si cu iudei, regate creștine, persecuţia ereziilor, Inchiziţiile, Vaticanul... sunt doar caricaturi greu de înţeles dacă ne gândim la Împarația pe care Isus a vrut sa o aducă, pe care a adus-o.
Hristos S-a coborât în umilul cort al timpului, dar nu ca și când aceasta s-ar fi întâmplat ca ultima șansă a unui Dumnezeu disperat, acționând ca și când râul curgea atât de năvalnic încât El trebuia să-l oprească și să-i dea un nou început. Dumnezeu era liber să aleagă, El întotdeauna este liber, și face toate după sfatul Voiei Sale. Pe de altă parte, pentru noi oamenii, nu era altă opţiune, nu puteam să avem din nou Slava lui Dumnezeu dacă El nu s-ar fi jertfit.
Toate lucrurile au fost făcute din El și pentru El. Nu Isus a intrat în Istorie, Istoria a fost facută pentru Isus, și prin Isus. Înainte să fi fost Pamântul, Isus trebuia să moară. Toate lucrurile, prezente sau viitoare, sunt dezvelite în ochii lui Dumnezeu, și sunt pentru Dumnezeu, și hotărâte de Dumnezeu.
Prin Fapte 4:22 ne dăm seama că Jertfa Lui nu a fost un act de dragoste disperat a unui dumnezeu nevrednic să fie chemat Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a fost, este, și va fi Același.
Dar, de ce a trebuit ca Hristos sa moară?
Toţi știm răspunsul; pentru ca noi să fim mântuiţi; pentru că El e dragoste. Dar, dacă rămânem aici, nu doar că o să știm mai puţine decât trebuie, ci o să și pierdem ceva vital în viaţa noastră ca ’creștini’. Mai sunt câteva răspunsuri la intrebarea aceasta, și se pot rezuma așa: pentru Slava Lui. Dumnezeu Tatăl a fost proslăvit, și Dumnezeu Fiul a fost proslăvit prin moartea de cruce a lui Isus. Totuși, Slava Lui este deja nemărginită, nu era necesar pentru Dumnezeu să moară, deci ajungem iarăși la Ioan 3:16. Dragoste pentru lume. Dar dacă nu trecem și nu sfârșim întotdeauna gândurile noastre cu Slava Lui... ceva pierdem: Slava Lui, de care suntem lipsiţi prin păcat. Deci, dacă suntem lipsiţi de Slava Lui, încă nu avem păcatele iertate.
Religia adevărată e Cristocentrică, niciodată homocentrică.
Eu, când eram mai mic, mă întrebam de ce nu s-ar fi jertfit un înger sau un heruvim în locul lui Isus. Nu întelegeam de ce Isus trebuia să moară, de ce Dumnezeu nu putea ierta, uita pacatele noastre. Proverbe 17:15 este răspunsul care în ani nu l-am avut. Dumnezeu nu săvârșește păcatul, altfel ar fi o scârba în însăși ochii Lui. Ceea ce este imposibil pentru un Dumnezeu Drept, Sfânt, Sfânt, Sfânt în vecii vecilor. Ceva trebuia să fie făcut pentru ca oamenii păcătoși, vinovaţi, să fie în Cer. Avraam a păcătuit, Isaac a păcătuit, Iacov a păcătuit, David a păcătuit... Dreptatea cerească nu putea să-i lase să intre în Paradis în prezenţa lui Dumnezeu. Iarăși, ochii ni se închid văzând puternica rază de lumină, și inima plânge adânc...strigând ’Dragoste, Dragoste!’
Pentru ca să ne mantuiască a trebuit ca Însuși Dumnezeu Fiul să moară, pentru a împlini astfel Legea Divină (Moartea Lui are multe de a face cu un testament și relaţia soţ-soţie; se înţelege bine citind Romani 7). Şi totuși, de ce? Avea Dumnezeu vreo obligaţie? La urma urmei, suntem făpturile Lui, creaţi de El, ceva trebuia să facă, nu? Întrebarea, dacă nu se răspunde cu un simplu NU, va fi începutul unei erezii nespus de mari, o religie deformată, o urâciune înaintea Lui. Noi, ca creștini, trebuie să știm că El nu are nevoie de nimic și de nimeni; nici de îngeri, nici de Cosmos, nici de oameni, nici de dragostea oamenilor, nici de slava care am putea noi să I-o aducem.
A.W. Tozer, în urma analizării versetului 14 din Exod 3, spune:
„Chiar dacă toţi oamenii ar orbi dintr-o dată, soarele ar continua să strălucească ziua și stelele noaptea, căci ele nu datorează nimic milioanelor de oameni ce beneficiază de lumina lor. În mod similar, dacă toţi oamenii de pe pamânt ar deveni atei, aceasta nu L-ar afecta în nici un fel pe Dumnezeu. El este ceea ce este în Sine Însuși, independent de oricine altcineva.”
Gândul eretic răsare în cugetul și inima melancolicilor ce, în păcat, prefac dragostea de sine (singura pe care o au), în dragoste de Dumnezeu, prin fapte religioase.
Tozer continuă discursul:
„Creștinismul veacului al douăzecilea L-a pus pe Dumnezeu pe lista nevoiașilor, dependent de mila publică. Atât de bună este părerea noastră despre noi înșine încât ne este ușor, ca să nu spunem că ne place, să credem că Dumnezeu are nevoie de noi. Dar adevărul este că Dumnezeu nu este mai mare datorită nouă și nici nu ar fi mai mic dacă noi n-am exista. Existenţa noastră se datorează în întregime hotărârii lui Dumnezeu, nu vreunui merit al nostru ori unei necesităţi Divine.”
„Poate gândul cel mai greu de îndurat pentru egoismul nostru înnăscut este acela că Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru.”
Aș vrea sa reflectam la ultima frază. Cer un minut, cu ochii închisi, gândindu-ne că păcatul este parte din natura noastră, mai ales păcatul acesta a lui Adam: egocentrismul, independenţa de Dumnezeu. Este logic să credem că acesta este esenţa tuturor păcatelor. Încă păcătuiești? Atunci sigur și tu ai probleme cu egocentrismul.
Cu adevărat este greu, dar o dată ce putem afirma că El și numai El face totul, că El susţine totul, că El are viaţa noastră în mâna Lui, și poate să facă orice cu ea, fie că zicem ’viaţa mea e în mâna Ta’, fie că nu… gândul se transformă în bucurie în Duhul Sfânt. Este cu adevărat o mângâiere.
Nu pentru că meritai a murit Isus pentru tine. Iarăși, cuvântul Dragoste răsare (daca nu îl înjosesc numindu-l ‚cuvânt’). El ne-a iubit când noi eram încă păcătoși, fiind nimic, fiind un sac de nelegiuiri în ochii Lui.
Cum poate omul să explice Dragostea lui Dumnezeu?
Pavel ne învaţă în Efeseni 3:16-19. „... și-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Sfânt, în omul dinlăuntru [...] să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, lăţimea, adîncimea și înălţimea și să cunoașteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoștinţă.”
Doar cu puterea Duhului Sfânt vom putea pricepe, măcar în parte, Dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne uităm la oameni ca să cunoaștem cauza Dragostei Lui. Dumnezeu e Dragoste și a fost așa înainte să fi fost omul. Şi Dragostea Divină este aceasta: că noi, chiar încercând să împiedecăm prin tot felul de păcate desăvârșirea Lui, El, fiind desăvârșit, Și-a arătat Dragostea, pentru că El e Dragoste. Iată planurile noastre împiedecate! Mare este Dragostea lui Dumnezeu dacă poate să acopere chiar și păcatul nostru.
Ce a reușit Isus pe cruce?
Prin vrăjmășia cu Dumnezeu, căci S-a făcut păcat (2 Cor. 5:21), și Dumnezeu urăște păcatul, El ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu, și prin sângele Lui suntem socotiţi neprihăniţi.
De multe ori vedem pocăinţa ca o metodă pentru a ne ascunde de mânia lui Dumnezeu. Sau afirmăm că Dumnezeu uită păcatul. Este adevarat, dar trebuie completat.
Tatăl, atunci când suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, nu uită păcatul nostru așa cum un om uită lucrurile. Dumnezeu nu poate uita, El cunoaște toate lucrurile, toate Îi sunt descoperite... trecute, prezente și viitoare. El a turnat pedeapsa pentru păcatele noastre asupra lui Hristos. La nivel de om putem zice că El a uitat păcatul nostru, dar la nivelul Lui, păcatul nu s-a uitat, ci a fost pedepsit. Și dacă cu adevărat vrem să fim copii normali, crescând în orice fel de cunoștinţă, mai bine vedem lucrurile așa cum El le vede. Efortul acesta are o răsplată.
‚Domnul uită, Domnul iartă’, atunci când este folosit după o vorbă sau faptă urâtă, este cea mai mare hulă împotriva Fiului. Îl scuipi în faţă înainte să Îl crucifici.
Care a fost pedeapsa Lui? Romani 6:23 ne spune; moartea. Acum, știm că Hristos nu a venit să ne scape de moartea trupului, deci Pavel se referă la altă moarte... la chinul veșnic. De asta am fost salvaţi, de pedeapsa Tatălui. Şi totuși, vedem că Isus nu a suferit chinul acela veșnic, vrăjmășia aceea cu Dumnezeu. El a suferit câteva ore; bătut, scuipat, batjocorit. Dar mânia lui Dumnezeu, pedeapsa veșnică, unde e?
Să ne întoarcem la grădina Ghetsimani. Isus a plâns amar, pentru că știa că avea de suferit. A plâns și sudoarea s-a transformat în sânge. Mă îndoiesc că a plâns așa unul dintre noi vreodată. Este posibil ca un om să transpire sânge, atunci când este sub o presiune mentală nespus de mare, când corpul se încălzeste în mod anormal și arterele explodează... dar nu știu de câte ori să se fi întâmplat așa ceva în toată istoria omenirii.
Câţiva ani mai târziu, Nero omora creștini. Se zice că-i crucifica, le punea ulei deasupra și îi ardea de vii, acolo pe cruce. Grădina lui Nero se lumina noaptea cu corpurile în flăcări ale sfinţilor; un spectacol pentru romani. Sau, în teatrele romane se încingea un scaun de fier, apoi așezau pe el creștinii și, legaţi, ca centrul acestui spectacol macabru, petreceau ultimele clipe din viaţa lor. Îmi amintesc de un scurt documentar despre o femeie osândită la moartea aceasta, înconjurată de oameni ce aplaudau pe când ea murea, și înaintea ochilor fiicei ei, obligată să vadă moartea mamei sale. Femeia aceasta a murit cântând Domnului. Mulţi alţii la fel ca ea au murit, bucuroși pentru că sufereau pentru Dumnezeu.
Și totuși, Isus a plâns amar pentru chinul mare ce îl avea de suferit. Era Isus mai slab decât acești sfinți? Mai fricos? Nu știa că va învia la puțin timp după aceea? Era necredincios? Să ne ierte dacă vreodată am gândit că pentru cuiele și biciurile cu care a fost rănit a plâns și a suferit și a transpirat sânge, doar gândindu-Se la lucrurile acestea.
Cântarea ‚Cea mai mare dintre porunci’ reflectă destul de bine o parte importantă a jertfei Lui. Spune așa: ‚Pe Isus L-ai jertfit fiindcă ne-ai iubit’, referindu-se, cum putem înţelege, la Tatăl. Cine crede că oamenii L-au jertfit pe Hristos, să se întoarcă la Vechiul Testament. Isus a fost jertfă de ispășire pentru popor. Dar în V.T. ni se arată că preotul trebuia să fie curat înainte să aducă jertfa pentru popor. Dar, nici noi nu suntem (sau nu eram) preoţi pentru a jertfi ceva, și nici nu eram curaţi, deși pentru ca să fim curaţi a murit El. Tatăl, în veci Sfânt, a jertfit pe Mielul Curat.
Din veșnicii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au fost uniţi, legaţi cu o legătură sfântă, perfectă, necunoscută de oameni, prea minunată ca să o putem cunoaște deplin. Și Tatăl își privea Fiul, și vedea cel mai frumos chip care putea să se vadă; Fiul e oglinda Tatălui. Iar zic, PERFECTĂ! Ajută Doamne să pot admira și eu uniunea aceasta, și ca, într-un viitor, să o experimentez. Și acum dă-mi înţelepciune, măcar să pot cuprinde câtuși de puţin, cu gândul, Frumuseţea aceasta, pentru că stiu că vorbele nu vor cuprinde niciodată Măreţia Ta.
Şi în orele acelea, Isus S-a făcut păcat. Tot ceea ce Dumnezeu urăște, tot ceea ce trebuie să fie osândit cu mânia și urgia Lui sfinte (Rom. 1:18), era acum Fiul Său. Nu am nădejdea că în lumea aceasta voi găsi vreun om care să poată să explice în cuvinte, sau să zică că înţelege ceea ce a simţit Isus. Dumnezeu Tatăl, care Îl iubea atât de mult, înainte să fi fost Timpul, lumea, înaintea veșniciilor și mai mult ca pe orice alt lucru, mai mult ca pe îngeri, lume, univers... acum Îl pedepsea, Îl lovea, Îi dădea să bea din paharul urgiei Lui. Ce chin amar, ce suferinţă! Sfântul Dumnezeu pe care Îl cunoști și Singurul care merită să fie cunoscut, în Cel ce ai toată credinţa, Cel în care Dragostea e desăvârșită, acum îţi întoarce spatele și cu voce ca de tunet spune: ‚Te urăsc’. În Luca 14:36 Isus zicea, în rugăciunea Lui amară, ‚Ava’, adică, Tată. O traducere mai bună este ‚Tati’. Ca un copilaș, strigând plin de lacrimi spre tatăl său... ,,nu mă pedepsi, nu mă pedepsi!” Singurul care nu avea vină... pedepsit.
Și totuși cu tăria de a zice ‚facă-se Voia Ta’.
Nu este adjectiv atât de dur încât să descrie starea Fiului, încât să ne facă să plângem nesfârșit. Dar Duhul ne poate ajuta să înţelegem, măcar un strop, cât de amar a fost paharul, doar gândind.
Aceasta este lucrarea pe care Isus a împlinit-o: paharul Tatălui, umplut de mânie și urgie, a fost băut de Hristos, fără vină, turnat în Fiul Său și nu în adevăraţii vinovaţi. ‚S-a isprăvit, nimic nu mai ramâne în pahar, jertfa a fost curată, mânia Îţi este potolită, Ava.’
Păcatele noastre, trecute și viitoare, toate le-a înghiţit Isus. Mânia păcatelor noastre a fost stinsă.
Domnul nostru și Dumnezeul nostru, dăruiește-ne credinţă, și o nădejde neclintită, care să fie rodurile dragostei cu care Tu ne-ai iubit. Amin.
Pentru un studiu mai profund:
