Cum poate Dumnezeu sa urasca si sa iubeasca pacatosul in acelasi timp? - Paul Washer

 Acum dati-mi voie sa impartasesc cu voi cateva lucruri despre Dumnezeu care nu sunt deloc menajante si va vor scandaliza. Cand a fost ultima data cand ati ascultat o predica despre mânia lui Dumnezeu? Cand a fost ultima data cand ati ascultat o predica despre cat de mult uraste Dumnezeu pe cei rai? Cand a fost ultima data cand ati auzit ceva de genul acesta: "Dumnezeu iubeste pacatosul, dar uraste pacatul" ? Sunt aici sa va spun: chiar daca arata bine pe spatele unui tricou crestin, nu este biblic si nu este crestinismul istoric. Priviti o clipa. Nu pierdeti pagina si intoarceti la Psalmul 5. Psalmul 5:5. "Nebunii nu pot sa stea în preajma ochilor Tai; Tu urasti pe cei ce fac faradelegea." O alta traducere: urasti pe toti cei ce fac raul. Cineva calificat? Ati facut vreo faradelege? Da. Ati facut vreun rau? Da. Ce zice pasajul acesta? Zice oare ca Dumnezeu iubeste pacatosul si uraste pacatul? Nu, zice ca uraste pe cei ce fac faradelegea. Si imi ziceti, "Dar ce spui de Ioan 3:16? Ioan 3:16 zice 'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea...' Este in Biblie." Da, este in Biblie si este adevarat, dar si Psalmul 5:5 este in Biblie si este la fel de adevarat si va trebui sa te ocupi de el. Aceasta e problema crestinismului american. Se ia doar o fata a monedei. Si nu stiu daca ati invatat logica, dar aceasta este imposibil. Monedele intotdeauna vin cu doua fete. Ascultati predica dupa predica despre dragostea lui Dumnezeu si Biblia vorbeste atat de clar despre mania lui Dumnezeu si majoritatea din voi nu ati ascultat nici o predica despre asta. Primiti doar o parte din poveste... si asta e foarte periculos. Ziceti, "Dumnezeu nu uraste, pentru ca Dumnezeu e dragoste." Si eu va zic, "Nu, Dumnezeu uraste pentru ca Dumnezeu e dragoste." "Ce vrei sa zici frate Paul?" Datimi voie sa va intreb. Iubiti iudeii? Sper ca da. Daca iubiti iudeii puteti fi neutrii fata de Holocaust? O sa urati Holocaustul. Daca vin la voi si va vorbesc despre sclavia afro-americana... si segregare si imi ziceti, "Pai, stii, nu a fost chiar asa mare lucru. Sunt ca intr-o pozitie neutra." Iubesti atunci afro-americanii? Nu. Iubiti bebelusii? Trebuie atunci sa urati avortul. Vedeti? Daca as veni la voi si v-as da un articol din ziar care zice ca un baietel a fost prins de un pedofil si tinut in pivnita lui 10 ani fiind abuzat, si va citesc asta voua, si voi ati raspunde "Pai, stii, toti au, stii, fiecare are un stil de viata diferit." Daca ati raspunde asa as gandi ca sunteti la fel de monstri ca omul care a rapit baietelul. Vedeti, chiar voi, cand auziti istorisiri despre lucruri oribile care s-au intamplat, si injustitii, va suparati nespus de mult, nu-i asa? Va maniati. Asa ca voi aveti dreptul sa va purtati asa, si Dumnezeu nu are? Voi, care ati incalcat toate legile lui Dumnezeu... voi aveti dreptul sa va ridicati si sa fiti maniosi pentru ca cineva a facut mai rau ca voi... dar Dumnezeu este dragoste asa ca trebuie sa stea pe scaun si sa fie neutru? Ati auzit predicatori zicand, "Primul lucru pe care vreau sa vi-l zic este ca Dumnezeu nu este un Dumnezeu manios." Ati auzit vreodata pe cineva sa zica aceasta? Pai, am o veste pentru voi. Dumnezeu e un Dumnezeu manios. De fapt, Biblia spune ca este maniat in fiecare zi. Aceasta zice Biblia. Nu o sa sucesc asta ca sa protejez reputatia lui Dumnezeu. Sau sa Il prefac in cineva care sa va placa voua. O sa va zic Cine este El in realitate.

Si veti zice, "Frate Paul, dar dragostea?" Doar in acest context puteti intelege dragostea. Vedeti, Dumnezeu e drept si sfant. Iubeste tot ceea ce este frumos si bun. Si de aceea uraste ce este murdar si profan si rau si daunator. Intelegeti? Va dati seama ca ati incalcat fiecare lege? As putea enumera cele zece porunci si sa va arat cum voi si eu le-am incalcat fiecare din ele. Dumnezeu ar trebui sa fie maniat. Si este. Dar aici este lucrul nemaipomenit. Dragostea lui Dumnezeu este de o asemenea natura incat poate sa o demonstreze chiar si obiectelor maniei Sale si sa lucreze pentru mantuirea lor. Dar aici e problema. Am incalcat Legea lui Dumnezeu si justitia lui Dumnezeu cere sa murim. Asta este ceea ce trebuie sa intelegeti. Traiti intr-o lume unde nu este justitie. Traiti intr-o lume in care toate lucrurile rele pe care lumea le face pot fi explicate. "Este o boala" sau "De fapt nu a fost vina lor." Dar aceasta nu este adevarat. Exista raul. Si noi am luat parte la el. Drag prieten, daca acum ti-as smulge inima si as lua din ea orice gand care l-ai avut vreodata si le-as pune intr-un DVD, si l-as arata aici in seara aceasta ai fugi din campusul universitatii si nu te-ai mai intoarce sa-ti vedem fata niciodata, pentru ca ai gandit lucruri atat de rele incat nu poti sa le impartasesti nici celor mai apropiati prieteni. Te-ai rusina in fata noastra chiar daca noi am facut aceleasi lucruri. Cum vei sta atunci in fata unui Dumnezeu sfant? Vedeti? Vedeti? Dar aici este intrebarea. Daca Dumnezeu este sfant si drept, si ca urmare trebuie sa faca ceva cu cei rai, cum pot fi cei rai mantuiti? Este o singura cale. Cineva sta in locul celor rai ia asupra Lui toata vina celor rai si este judecat si condamnat in locul lor. Si aceasta este exact ceea ce a facut Isus Hristos. Si in aceasta sta demonstrarea dragostei lui Dumnezeu.

[fragment din predica  Ce este Evanghelia ]

Predicarea Expozitivă - Mark Dever

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi—vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva—o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv—făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului—auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). 

Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică—de orice gen—este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Preluat de pe Resurse Creștine Românești. Puteți citi eseul întreg aici.

Cartea lui Mark Dever se poate cumpăra pe Făclia.ro.

Ce Temelie Sigură Avem - Fred Butler

Permite-mi să îți pun o întrebare teologică: Faptul că crezi în Hristos este rezultatul nașterii tale din nou sau nașterea ta din nou este rezultatul credinței tale? Poate crezi că eu doar mă joc cu cuvintele, dar felul în care răspunzi la întrebarea aceasta afectează în mod semnificativ ceea ce crezi despre păcatul omului, mântuirea lui Dumnezeu și, cel mai important, siguranța veșnică.

 

Născuți în mod natural păcătoși

Biblia este foarte clară cu privire la condiția noastră înainte de a veni la Hristos. Fiecare dintre noi venim dintr-un mediu personal diferit. Eu pot fi născut într-o familie săracă, în timp ce tu poți proveni dintr-o familie bogată; unii poate au trăit vieți morale, în timp ce alții au trăit vieți nelegiuite, rușinoase. Oricare ar fi cazul, noi toți suntem păcătoși și avem nevoie de un Salvator.

Aceasta este ceea ce Biblia ne spune în Romani 1:18-32; 3:9-18 și Efeseni 4:17-19. Aceste pasaje dezvăluie câteva adevăruri importante despre natura păcătoasă.

În primul rând, noi am fost separați de orice părtășie intimă și adevărată cu Dumnezeu, și am dus lipsă de o înțelegere spirituală a căilor Lui. De exemplu, Romani 3:11 spune: “Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.” Iar Efeseni 4:18 vorbește despre cum aveam “mintea întunecată”, fiind “străini”, aflându-ne în “neștiință”, “împietriți”. Sună dur, nu-i așa?

În al doilea rând, eram rebeli spiritual. Romani 3:18 spune în mod specific că nu aveam “frică de Dumnezeu” înaintea ochilor noștri; iar Romani 1:18 explică cum noi toți am înăbușit adevărul lui Dumnezeu încercând să ne absolvim de obligația noastră față de El. În loc să alegem să trăim în ascultare față de legile lui Dumnezeu, noi de bună voie ne-am dedat la desfrâu și necurăție.

Pe scurt, când eram fără Hristos, îl uram pe Dumnezeu și nu voiam să avem nimic de a face cu El.

Dacă mântuirea noastră ar fi fost lăsată la latitudinea noastră, noi niciodată nu am fi căutat-o. Nimic nu ne-ar fi mișcat înspre credința în Hristos, nici chiar cei mai elocvenți predicatori sau cele mai convingătoare argumente. Noi am fi continuat bucuroși să ne trăim viețile în neascultare voită față de Dumnezeu.

Aceasta este o descriere tristă, dar potrivit Bibliei, este realitatea spirituală a tuturor oamenilor, fără excepție. Singura speranță pe care o avem este un miracol – o schimbare profundă și radicală a inimilor și minților noastre.

Născuți din nou de sus

Din fericire, Biblia ne spune că schimbarea miraculoasă de care avem nevoie s-a întâmplat înainte și continuă să se întâmple. În termeni teologici, schimbarea este numită regenerare. Regenerarea are loc când Duhul lui Dumnezeu realizează o lucrare supranaturală pentru a schimba inimile noastre. Într-o predică pe tema regenerării, John MacArthur a descris-o ca: Dumnezeu producând viață nouă.

Pentru cei dintre noi care au experimentat miracolul regenerării, noi mărturisim despre realitatea unei vieți spirituale noi. Noi nu mai dorim să căutăm un mod de viață păcătos, ci ne întoarcem spre credința în Evanghelie și spre urmărirea evlaviei. Este o lucrare care ne-a întors de la a fi oameni care îl urăsc pe Dumnezeu la oameni care îl iubesc pe Dumnezeu.

Vei găsi doctrina regenerării pe tot cuprinsul Scripturilor.

Observă cum apostolul Ioan descrie regenerarea ca o naștere din nou. În Ioan 3:1-15 Isus i-a spus lui Nicodim că pentru a vedea Împărăția lui Dumnezeu el trebuie să fie “născut din nou” sau “născut de sus”. Isus a continuat explicând nașterea din nou ca fiind o lucrare divină, ceva ce Dumnezeu face. Ioan mai târziu a folosit aceeași terminologie, “născut din Dumnezeu”, în prima sa epistolă – 2:29; 3:9; 4:7; 5:1,4,18.

Pavel a scris despre regenerare în termeni de a fi înviat din morți. Efeseni 2:5 spune că păcătoșii care erau “morți în păcate” au fost “aduși la viață împreună cu Hristos” (vezi de asemenea Coloseni 2:13). Iar în Tit 3:5 Pavel este explicit – “El ne-a mântuit, prin spălarea naşterii din nou [engl: regenerării] şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”.

Iacov folosește expresia “ne-a născut prin Cuvântul adevărului” pentru a descrie regenerarea în Iacov 1:18, iar Petru a folosit o descriere similară când a definit regenerarea spunând: “aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi” în 1 Petru 1:23.

Gândindu-ne la viața noastră nouă

Dacă luăm în considerare ce învață Biblia referitor la starea de păcătoșenie a oamenilor și nevoia noastră de regenerare, certitudinea siguranței noastre veșnice vine într-o atenție sporită.

În primul rând, regenerarea este o lucrare divină. Ea originează în Dumnezeul nostru omnipotent. El Însuși este cel care inițiază lucrarea de regenerare, schimbând inimile noastre păcătoase înspre a căuta salvarea în Fiul Său. Îmi place cum apostolul Ioan a spus acest lucru in evanghelia sa: “care au fost născuți [aceasta este regenerarea] nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13).

Când Dumnezeu a realizat lucrarea Sa regeneratoare în inimile noastre, El a implantat un nou principiu al dreptății. Noi suntem reorientați înspre Dumnezeu așa că noi acum înțelegem lucrurile spiritual și nu mai ne dorim să urmăm nelegiuirea.

Pavel ilustrează această lucrare divină ca o creație (făptură) nouă. El a scris în 2 Corinteni 5:17 că dacă suntem în Hristos, “suntem o făptură nouă; cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Prin definiție, o “făptură nouă” este ceva ce n-a mai existat înainte.

Ca și creștini, tu și cu mine suntem ceva nou, aduși în existență în mod special de către Dumnezeu. Ca și creații noi, acum vedem lucrurile din perspectiva eternă. “Am terminat-o” cu vechile dorințe, filozofii și moduri de gândire.

Din moment ce Dumnezeu este autorul regenerării, puterea Lui este garanția că noua viață pe care El a creat-o va avea caracteristicile acelei vieți noi. Dumnezeu nu a adus în existență făpturi noi pentru ca ele să continue să urmărească păcatul.

Deci, gandește-te. Dacă ne-am putea pierde mântuirea, ce ar spune aceasta despre puterea lui Dumnezeu de a ne schimba? Cum ne-am putea încrede în Dumnezeu cu privire la alte domenii ale vieții noastre, sau cu privire la orice altceva, dacă puterea Sa salvatoare ar putea-o sfărși fiind fără putere?

În al doilea rând, regenerarea este o lucrare cu scop precis. Pavel explică în Efeseni 2:4-10 că motivul principal pentru care Dumnezeu ne-a înviat din morți prin regenerare a fost pentru ca harul, dragostea și bunătatea Sa să fie arătate, puse în evidență. Noi suntem “lucrarea lui Dumnezeu, zidiți în Hristos pentru fapte bune” (Efeseni 2:10). Dumnezeu ne-a regenerat cu un scop: pentru a arăta Gloria Sa în viețile noastre. 

Dacă ne-am putea pierde mântuirea, ceea ce în primul rând ar înfrânge scopul lui Dumnezeu de a ne schimba, atunci care ar fi scopul mântuirii noastre? Cum ar mai putea fi adevărate pasaje ca Efeseni 2:10?

În al treilea rând, regenerarea este permanentă. Toate pasajele despre puterea regeneratoare a lui Dumnezeu ne-o arată ca fiind o lucrare permanentă. De fapt, lucrarea Lui este atât de permanentă încât Pavel poate vorbi despre glorificarea noastră viitoare la timpul trecut – Romani 8:30; Dumnezeu ne-a predestinat, ne-a chemat, ne-a socotit drepți și ne-a glorificat. Mântuirea noastră este atât de certă, atât de sigură; e ca și cum am fi deja în cer cu Dumnezeu!

Acum, permite-mi să mă reîntorc la întrebarea pe care am pus-o la început. Care este ordinea – prima dată credem în Hristos și apoi suntem născuți din nou? Sau suntem născuți din nou și apoi ne punem încrederea în Hristos? Ceea ce crezi despre această ordine are totul de a face cu înțelegerea nașterii din nou, și mai mult, a permanenței mântuirii divine.

Dacă prima dată vine credința și apoi nașterea din nou, va fi ușor să cazi în eroarea siguranței condiționate. La urma urmelor, dacă credința ta personală a inițiat viața ta nouă în Hristos, faptul că lipsa ta de credință te poate de asemenea elimina din acea relație va avea sens. (Spun că are sens pentru că este o concluzie logică, dar nu are suport biblic).

Totuși, dacă înțelegi și accepți ce învață Biblia cu privire la nașterea din nou, vei recunoaște că a fost doar Dumnezeu cel care a produs viața ta nouă în Hristos. Și acest lucru face toată diferența din lume.

Dacă Dumnezeul cel Atotputernic te-a născut din nou prin Cuvântul adevărului (Iacov 1:18), dacă Dumnezeul suveran și-a propus să te aleagă și să te glorifice – și puterea și scopul lui Dumnezeu nu sunt niciodată zădărnicite – atunci tu ai o temelie solidă de stâncă pentru o încredere absolută în mântuirea divină. Dacă ești cu adevărat mântuit, atunci tu deții cu adevărat viața veșnică.

Articol preluat de pe Grace To You

Există Apostoli în Zilele Noastre?

UN RĂSPUNS TEOLOGIC LA PRETENŢIA APOSTOLIEI ÎN ZILELE NOASTRE

            Câteodată se afirmă (spre exemplu, de către Biserica Mormonă, Biserica Nou-Apostolică, şi de către organizaţia creştină cu numele Gospel Outreach), că Dumnezeu doreşte ca oficiul de apostol să fie încă operativ în biserica zilelor noastre. Însă Scripturile indică limpede că apostolia a fost o slujbă limitată cu stricteţe numai la primul secol.

            Isus i-a pregătit pe cei 12 pentru a fi predicatori, învăţători şi evanghelişti pentru El, după moartea şi învierea Sa (vezi, Ioan 14:17, Mat.l6:18-19; 18:17-18; etc.). Apostolii vorbeau cu autoritate, nu doar fiindcă ei aveau Duhul Sfânt care-i învaţă dar şi fiindcă ei erau martori oculari ai evenimentelor mântuitoare ale morţii şi învierii lui Hristos (Ioan 14:26; 15:26-27).

            De aceea, apostolii au fost pregătiţi de Isus să joace un rol vital şi nerepetabil în istoria Bisericii. Deşi Duhul Sfânt locuieşte încă în Biserică, acum nu mai există apostoli, din moment ce unui apostol i se cerea să fie un martor ocular al Hristosului înviat. În Fapte 1:16-26 îi vedem pe apostoli încercând să găsească un înlocuitor în oficiul de apostol lăsat vacant de trădătorul Iuda. Petru este cel ce dă glas cerinţelor pe care acest succesor trebuia să le împlinească: “Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când s-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui... “  Adăugaţi şi referinţele din Fapte 5:32, Luca 1:1-4, Efes.3:4-5, 1 Cor.9:1 şi veţi vedea că aceasta este condiţia biblică a numirii cuiva în slujba de apostol.

            Dat fiind faptul că nici un om care a trăit în ultimele 18 secole nu l-a văzut pe înviatul Hristos (în ciuda pretenţiilor unor persoane ca Joseph Smith, întemeietorul Mormonismului, aducătorul noii revelaţii a cărţii lui Mormon, etc.), este imposibil ca în această perioadă de timp să avem "apostoli", în adevăratul sens al cuvântului.

            Noul Testament indică foarte clar că apostolia a luat sfârşit în primul secol. În relatarea lui Pavel a arătărilor după înviere ale Domnului, el încheie cu arătarea făcută lui, spunând: "după ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie" (1 Cor.15:8). Într-un alt loc, Pavel spune despre Biserica creştină că este "zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" [Efes.2:20]. La fel cum noi nu schimbăm sau înlocuim din când în când o piatră unghiulară veche şi o temelie veche la casele noastre cu una noua, la fel nici nu se poate pune o nouă temelie de apostoli şi profeţi în Biserică! Temelia mărturiei apostolice a lui Hristos cât şi revelaţiile profetice care prefigurau şi interpretau faptele mântuitoare ale lui Hristos, au fost puse. Nu se mai poate pune o alta nouă. Nu mai este nevoie să se pună una nouă!

            De aceea, ori de câte ori apar învăţători care vin cu "noi revelaţii de la Dumnezeu", aceştia încearcă să pună o nouă temelie de care nu este nevoie fiindcă ea este deja pusă (vezi, 1 Cor.3:11 "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât ceea care a fost pusă şi care este Isus Hristos").

       Unii susţin că Pavel a sugerat perpetuarea apostolilor şi a profeţilor în pasajul din Efeseni 4:11-13. La o citire superficială a pasajului, putem avea impresia că Hristos a dat Bisericii, apostoli şi profeţi, "până vom ajunge toţi la unirea credinţei", astfel sugerând că aceste slujbe continuă până ce biserica este desăvârşită. Totuşi această interpretare este incorectă din următoarele motive: (1) Pavel, deja i-a pus pe apostoli şi profeţi într-o categorie separată în Efes.2:20. (2) Dacă apostolii şi profeţii erau doriţi de Hristos să continue până ce Biserica era desăvârşită, de ce nu a fost aleasă niciodată o a doua generaţie de apostoli? De ce apostolii Noului Testament nu şi-au numit succesori la apostolie? (3) Ideea principală din Efeseni 4:11-13 este că "zidirea trupului lui Hristos" (vers.12) va continua "până" ce Biserica va ajunge la maturitate: "la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (vers.13). Apostolii şi profeţii din primul secol au "desăvârşit sfinţii" (vers.12a), şi implicit Biserica cu revelaţiile Noului Testament combinate cu cele din Vechiul Testament, astfel încât toată cunoştinţă care îi trebuie Bisericii pentru a-şi îndeplini însărcinarea să fie conţinută în Scriptură (2 Tim.3:16-17).

            Epistola lui Iuda, aduce de asemenea mărturie în favoarea convingerii creştine a primului secol, că zilele apostolilor şi ale revelaţiilor evanghelice au fost încheiate, devenind fundamentale. Acestea nu se presupuneau să continue. Iuda vorbeşte de "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3). Expresia, "odată pentru totdeauna"  indică clar că "darea/încredinţarea" credinţei este completă astfel încât acum nu mai avem nevoie de noi revelaţii. Într-adevăr, învăţăturile unor anumiţi oameni (Iuda 4) sunt condamnate tocmai din acest motiv. Iuda ne spune că soluţia pentru evitarea capcanei ereziei este: "aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos" (Iuda 17). Atunci când Iuda scria aceste lucruri, apostolii erau un fenomen al trecutului sau deveneau cu repeziciune unul.

            De asemenea, apostolul Petru a dovedit clar că şi el considera perioada apostolică încheiată în zilele lui. A doua epistolă a lui Petru pare să fie scrisă de către Petru în timp ce aştepta martiriul. În această epistolă el nu-i îndeamnă pe primitorii ei să aştepte pe următorul apostol, sau următorii apostoli, pentru a primi călăuzire spirituală ci mai degrabă ca după moartea lui ei să-şi amintească mesajul apostolic [2 Petru 1:12-15]. Asemenea lui Iuda şi Petru avertizează cu privire la învăţătorii falşi care vor profita de lipsa prezenţei apostolice "strecurând pe furiş erezii nimicitoare" [2:1]. Soluţia, ne spune Petru este "să ne aducem aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri" [3:2]. Aceşti credincioşi, primitori ai epistolei trebuiau să caute neapărat să urmeze învăţăturile apostolilor Domnului, pe care-i cunoşteau, îndeosebi cele ale lui Pavel chiar în pofida faptului că este adesea greşit interpretat (răstălmăcit) de către "cei neştiutori şi nestatornici" [3:14-16]. De aceea, Petru nu a anticipat continuarea sau perpetuarea autorităţii apostolice ci mai degrabă s-a aşteptat ca biserica să asculte de ceea ce apostolii care tocmai mureau, au învăţat. Asemenea lui Iuda, el nu spune, "ascultaţi de apostolii care trăiesc în zilele noastre" (aşa cum mormonii sau noi-apostolicii poruncesc!), ci în schimb ne cere, "Aduceţi-vă aminte de ce-au spus apostolii"! Nu ascultaţi de ceea ce spun apostolii de astăzi, ci amintiţi-vă de ce-au spus apostolii de atunci! Apostoli nu ai vreunei organizaţii, ci apostoli ai Domnului Isus!

       Faptul că apostolia a fost limitată la biserica primului secol nu înseamnă neapărat că doar Cei 12 şi Pavel au fost apostoli. Barnaba [din Fapte 14:14] a fost fără îndoială un apostol şi la fel a fost şi Sila (sau Silvan, după varianta greacă a numelui său) [vezi, 1Tes.2:6 şi 1:1]. În Fapte 15:22 este clar că Sila era un apostol. El este cel ce împreună cu Pavel a participat la întemeierea bisericii din Tesalonic [Fapte 17:1-9]. E posibil ca şi Andronic şi Iunia să fi fost apostoli [Rom.16:7]. Faptul că Timotei nu este inclus ca şi apostol în 1Tesaloniceni 2:6 este sugerat în 3:1-2, unde "noi" înseamnă Pavel şi Silvan separat de Timotei.

       Noi ştim că Timotei nu a fost un martor ocular apostolic al înviatului Hristos fiindcă el a fost condus la Hristos de către Pavel mai târziu (vezi, 1 Tim.1:18; 2 Tim.1:2; 2:1-2). Nu există nici un motiv să ne îndoim că Barnaba, Silvan, Andronic şi Iunia nu au fost cu toţii printre cei peste 500 de martori ai înviatului Hristos [menţionaţi în 1 Cor.15:6] şi astfel "apostoli" în sensul strict al cuvântului.

            În cele din urmă observăm că termenul "apostol" pare să fie folosit şi cu sensul de "misionar" sau "trimis al bisericii". În Filipeni 2:25 îi este atribuit lui Epafrodit, pe care Pavel îl numeşte "trimisul/apostolul vostru" şi în 2Corinteni 8:23 vorbeşte de "trimişii Bisericilor". În aceste cazuri, oamenii aceştia deşi nu au vreo putere ecleziastică sau revelaţii de adăugat, sunt totuşi numiţi misionari. Dar acesta nu este sensul în care cuvântul "apostol" este folosit de către aceia care pretind că au restaurat apostolia în Biserica zilelor noastre!

       Noi concluzionăm prin a spune că apostolia s-a încheiat odată cu moartea apostolilor aleşi de Însuşi Domnul Isus Hristos, în primul secol. Odată cu ei a dispărut şi autoritatea de a vorbi definitiv şi fără echivoc de la Dumnezeu. Ca prin urmare, noi respingem pretenţia vreunei organizaţii religioase sau a vreunui învăţător, că slujba de apostol a fost reactivată în zilele noastre, în Biserica Creştină.

( "APOSTLES FOR TODAY?" - Statement DA-165; Christian Research Institute; 8/92. Traducerea şi adaptarea: Teodor Macavei, CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI 1995, str.Radu Şapcă 2B, Petroşani, 2675, HD, România)

Sursa: Resurse Crestine Românești.