Bucuria sfinților și bucuria ipocriților - Jonathan Edwards

Primul fundament al desfătării pe care o experimentează un sfânt adevărat în Hristos este propria Lui perfecțiune; și prima temelie a desfătării pe care o are în Hristos este frumusețea Lui; El i se pare, în Sine, absolut vrednic de iubire și deosebindu-se dintre zece mii. Calea mântuirii prin Hristos reprezintă o cale plină de desfătări pentru el, din cauza manifestărilor dulci și admirabile ale perfecțiunilor divine în ea: doctrinele sfinte ale Evangheliei, prin care Dumnezeu este înălțat și omul umilit, sfințenia onorată și promovată, păcatul arătat ca dizgrațios și descurajat, iar dragostea fără plată și suverană manifestată, sunt doctrine slăvite în ochii săi și dulci pentru gustul său, înainte de a se gândi la vreun interes al său în lucrurile acestea. Într-adevăr, sfinții se bucură de interesul pe care Îl au în Dumnezeu și de faptul că Hristos e al lor, având un motiv important să facă astfel, dar nu acesta este izvorul principal al bucuriei lor. Ei se bucură mai întâi în Dumnezeu, Cel slăvit și desăvârșit în Sine, și apoi, ca lucru secundar, se bucură de faptul că un Dumnezeu atât de slăvit este al lor. Ei întâi au inimile umplute de dulceața vederii excelenței lui Hristos și a excelenței harului Său, a frumuseții căii mântuirii prin El, având apoi o bucurie secundară datorată faptului că un Mântuitor atât de desăvârșit și un har atât de excelent sunt ale lor.
Dar ceea ce este supra-structura sfinților este temelia ipocriților. Atunci când aceștia aud despre lucrurile minunate ale Evangheliei, despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu care Le-a trimis Fiul, despre dragostea lui Hristos față de păcătoși, prin care a mers la moarte pentru ei, și despre lucrurile mărețe pe care le-a câștigat și le-a promis Hristos sfinților; atunci când aud ei prezentate toate aceste lucruri cu elocvență, le pot da ascultare cu o mare plăcere, fiind înălțați de ceea ce aud; dar, dacă am examina bucuria lor, am vedea că nu are alt fundament decât acesta, și anume faptul că privesc aceste lucruri ca fiind ale lor, toate acestea înălțându-i, plăcându-le să audă despre dragostea cea mare a lui Hristos, care îi distinge atât de clar pe unii oameni de alții; fiindcă iubirea de sine, ba chiar și mândria însăși, îi fac să creadă că sunt foarte diferiți de ceilalți. Nu e de mirare că, având asemenea opinii încrezătoare despre starea lor bună, se simt bine ascultând aceste doctrine și sunt nespus de mulțumiți să audă cât de multe au făcut pentru ei Dumnezeu și Hristos. Astfel că bucuria lor este, de fapt, o bucurie în ei înșiși și nu în Dumnezeu.
Bucuria ipocriților are în vedere propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile și în sentimentele lor înălțătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înșiși. După ce au primit ceea ce ei numesc descoperiri sau experiențe spirituale, mintea lor este fascinată de acestea, admirându-și experiențele. Lucrul de care sunt fascinați și înălțați în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumusețea lui Hristos, ci frumusețea experiențelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înșiși: ce experiență minunată e aceasta! Ce descoperire măreață e aceasta! De ce lucruri minunate am parte! Astfel, ei așează experiențele lor în locul lui Hristos și a frumuseții și plinătății Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se bucură de experiențele lor admirabile; în loc să-și hrănească sufletele cu lucruri exterioare lor, și anume cu plăcerea dulce și atractivă a lucrurilor prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria experiență; ei își hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-și propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experiențelor creștinilor; dar aceștia folosesc experiențele ca pe niște semne pe care se bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a trăi pe baza experiențelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei, care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experiențelor, potrivit noțiunii corecte despre acestea.

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 193-194.

Înţelesul Psalmului 2 - Bruce Ware

Isus cel înviat, care S-a arătat multora dintre ucenicii Săi într-o mulţime de împrejurări diferite, curând a devenit Domnul înălţat în slavă. Înălţarea lui Isus la cer pentru a Se aşeza la dreapta Tatălui este unul dintre cele mai importante şi totuşi neglijate domenii ale Cristologiei. Ce anume implică domnia actuală a lui Hristos cel Înviat, şi este acest aspect al vieţii şi lucrării Sale legat în mod direct de umanitatea Sa?

Dacă cineva s-ar uita atent la învăţătura biblică despre domnia actuală a lui Hristos asupra tuturor lucrurilor, pare clar că ar trebui să concludă că El domneşte ca Om care a câştigat dreptul de a stăpâni lumea pe care a cumpărat-o şi a cucerit-o. Intuiţia noastră care ne face să gândim despre domnia prezentă a lui Hristos ca fiind domnia Fiului divin, este pusă la îndoială atunci când reflectăm asupra multor pasaje care vorbesc despre poziţia şi activitatea Sa actuală. Ceea ce găsim în schimb, este că Cel care domneşte are autoritate asupra tuturor neamurilor, autoritate pe care nu a avut-o anterior, şi drepturi asupra tuturor puterilor din cer şi de pe pământ, drepturi pe care le-a câştigat prin viaţa şi moartea Sa ascultătoare de pe cruce, şi o poziţie de supremaţie care I-a fost dată de Tatăl Său şi pe care o are doar acum, în starea Sa de după înălţare.

Cu alte cuvinte, aceste învăţături biblice nu se potrivesc bine cu noţiunea că domnia lui Hristos este condusă în mod principal şi fundamental de natura Sa divină. Cum ai putea să spui că Fiului divin în sine I S-a dat autoritate asupra lumii sau că I S-au dat neamurile în stăpânire? La urma urmelor, nu este Fiul divin Acela care a creat această lume, şi nu are El autoritate în mod intrinsec asupra ei ca şi Dumnezeu şi Creator? Totuşi, găsim în Scriptură din nou şi din nou un limbaj care indică “noutatea” poziţiei pe care o are acum Isus şi a autorităţii pe care o exercită El acum. O asemenea “noutate” nu “se potriveşte” deloc cu divinitatea lui Hristos, dar cu siguranţă se potriveşte cu acest Fiu uman, acest Mesia, acest fiu al lui David, căruia Îi este dată ca răsplată stăpânirea lumii pe care a câştigat-o şi a cucerit-o. Uitaţi-vă împreună cu mine la câteva pasaje cheie care conduc spre această concluzie.

În primul rând, priviţi psalmul regal sau inaugural al lui David, Psalmul 2. Secţiunea cheie, pentru scopul nostru, spune:

Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:
„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.”

Contextul acestei porţiuni a psalmului este descrierea naţiunilor lumii care se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (vers. 1-3). Ei sunt iritaţi de legile Lui şi Îi dispreţuiesc stăpânirea. Dumnezeu, de partea Lui, râde de ei (vers. 4), dar apoi râsul Lui se transform în mânie. În urgia Sa, Domnul – care trebuie înţeles ca fiind Tatăl, din moment ce El vorbeşte către şi despre Fiul Său – Îşi instalează Împăratul pe Sion şi anunţă hotărârea de lungă durată despre cine este acest Împărat şi ce va face El. Împăratul nu e nimeni altul decât propriul Său Fiu, pe care Îl naşte la acest punct din istorie ca Fiu al Său. Iar apoi, El Îl sfătuieşte pe Fiul Său: “Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fer şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (vers. 8-9). Domnul, ca Tată al acestui Fiu, Îi oferă că-I va da neamurile Fiului Său şi marginile pământului în stăpânirea Sa. În ceea ce-L priveşte pe Fiu, acestuia nu I se dau neamurile pentru a le mântui, ci pentru a aduce judecată cataclismică asupra lor. Aşa cum vedem acest text împlinit în Apocalipsa 19 la revenirea lui Hristos, acest Împărat triumfător va lovi într-adevăr neamurile şi le va aduce la moarte şi la ruină. Deci, neamurile sunt ale Lui pentru că Tatăl I le dă, şi ele sunt ale Lui pentru a le cuceri printr-un război divin. Câteva observaţii sunt importante.

În primul rând, referinţa la “naşterea” acestui Fiu din Psalmul 2 nu se poate referi nici la naşterea eternă a Fiului etern, nici la momentul întrupării, când Fiul a fost născut în pântecul Mariei. Există două motive pentru a vedea această naştere ca un al treilea moment la care fiul “devine” Fiu într-un sens nou - şi anume momentul învierii şi înălţării. (1) Primul motiv este simpla observaţie că ceea ce face acest Fiu născut, potrivit cu Psalmul 2:9, este să aducă condamnarea şi pieirea. Dar acest lucru nu a fost adevărat despre Fiul ca Fiu etern care a creat naţiunile, nici despre Fiul întrupat care a venit să mântuiască naţiunile. Amintiţi-vă cuvintele sobre din Ioan 3:17, că “Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Dar acestui Fiu din Psalmul 2 I s-au dat naţiunile în mod precis şi specific pentru a face opusul a ceea ce a făcut la prima Sa venire. El va veni la acele naţiuni cu judecată, exercitând furia şi mânia Tatălui Său. Deci acest “statut de fiu” nu este statutul de Fiu etern, nici al celui de Fiu întrupat, ci mai degrabă statutul de Fiu primit ca înviatul, înălţatul, glorificatul şi domnitorul Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. (2) Al doilea motiv pentru a vedea Fiul din Psalmul 2 ca fiind Fiul înălţat şi înviat, este că acesta este exact modul în care Pavel a înţeles acest text. În predica lui Pavel din Fapte 13, el face referire la învierea lui Isus ca fiind baza pentru împlinirea a ceea ce fusese promis şi vestit mai dinainte în Psalmul 2. Pavel spune: “Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: ‘Tu eşti Fiul Meu, astăzi te-am născut.’ ” (Fapte 13:32-33). Acest Fiu născut, deci, nu este nici Fiul etern, nici Fiul întrupat născut din Maria, ci Fiul înviat care este înălţat şi glorificat pentru a domni peste naţiuni.

În al doilea rând, deşi evident, trebuie de asemenea să observăm că potrivit cu acest psalm, Tatăl Îi dă neamurile drept moştenire şi marginile pământului în stăpânire. Aceasta indică două adevăruri importante. (1) Tatăl are autoritate supremă asupra Fiului Său şi Îşi duce la îndeplinire voia în şi prin Fiul Său. Aşa cum cerurile şi pământul au fost create de Tatăl prin Fiul Său, şi aşa cum mântuirea popoarelor a survenit prin trimiterea Fiului de către Tatăl ca să moară pentru păcatul lumii, tot aşa aici, Tatăl Îşi exercită judecata finală şi culminantă asupra popoarelor rebele ale lumii prin acţiunile Fiului Său. În definitiv, mânia Tatălui este cea care este exprimată aici, chiar dacă instrumental care expune această mânie este Fiul, Împăratul Isus. (2) După ce Fiul este născut în învierea şi înălţarea Sa, acum Îi sunt date neamurile drept moştenire, acest lucru indicând faptul că El nu le-a avut înainte. Dar se poate spune acest lucru despre Fiul etern care a creat acele naţiuni? S-ar putea spune acest lucru despre Fiul (doar) divin al Tatălui? Nu, această afirmaţie are sens doar cu privire la Fiul văzut ca cel căruia I Se dă ce nu avea, a cărui răsplată a muncii Sale este primirea acestei moşteniri. Aceasta se referă la Fiul uman care a penit prin linia lui Avraam, David şi Maria. Acest Fiu uman nu avea drepturi intrinseci asupra acelor neamuri, dar I se dau drepturi asupra lor, pentru a duce la împlinire voia Tatălui cu privire la ele, pentru că El este Fiul născut al învierii şi înălţării.

În al treilea rând, nu există nicio îndoială legată de victoria Fiului asupra acestor neamuri. Deşi ele se întărâtă împotriva lui Dumnezeu, întărâtarea lor se va dovedi a fi zadarnică (aşa cum sugerează chiar şi Psalmul 2:1). Mânia Tatălui va fi satisfăcută când Fiul va exercita judecata necontenită asupra neamurilor, sfărmându-le “ca pe vasul unui olar” (vers. 9). Şi când ne uităm la împlinirea profeţită a acestui plan, înregistrată pentru noi în Apocalipsa 19, ni se confirmă în concluzia noastră că, în final, Fiul nu va tolera niciun vrăjmaş şi nu va lăsa cu viaţă pe niciunul care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu. Ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, El va duce la îndeplinire scopul divin decretat şi va avea parte de o victorie severă şi completă.

În al patrulea rând, minunaţi-vă de faptul că psalmul cheamă tocmai pe acei judecători şi pe neamurile care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu să îşi recunoască nebunia căilor lor şi să se închine înaintea Fiului până nu e prea târziu (Psalmul 2:10-12). Ce milă Îşi arată Dumnezeu chiar faţă de aceştia care sunt obiectele mâniei Sale. Aceasta ne face să izbucnim în recunoştinţă faţă de prima venire a acestui Fiu, care pregăteşte a doua Sa venire. În prima Sa venire, lărgimea milei lui Dumnezeu se manifestă când Fiul moare pentru lume şi oferă mântuirea oricui şi tuturor celor care cred. Dar în a doua Sa venire, furia judecăţii lui Dumnezeu se manifestă când Fiul – singurul şi acelaşi Fiu care a murit pentru neamuri – acum Îşi ia sabia şi loveşte neamurile aflate în perpetua lor idolatrie şi rebeliune împotriva Dumnezeului lor creator. Deşi Dumnezeu anunţă certitudinea venirii acestei judecăţi, El pe de-o parte caută să-i convingă pe rebeli să-şi lase armele şi să se închine înaintea lui Isus ca Domnul şi Împăratul lor personal. Ce milă care precedă o asemenea pieire îngrozitoare. Ce Dumnezeu infinit de bun să plănuiască această primă venire a lui Hristos în loc să treacă direct la esenţa celei de-a doua veniri.

Acum, toate aceste observaţii sunt reflectări asupra domniei şi stăpânirii triumfătorului Fiu, care este cu adevărat şi în mod complet om. Omului Isus I Se dau neamurile drept moştenire, Omul Isus ia sabia judecăţii şi Omul Isus vine din nou să zdrobească acele neamuri cu un toiag de fier. Minunaţi-vă, dacă doriţi, că toate acestea sunt adevărate despre Cel care este om cu adevărat şi în mod complet. Deşi trimis de Tatăl şi deşi posedă natura divină, El totuşi Îşi duce la îndeplinire lucrarea în puterea Duhului şi face acest lucru ca Omul, al doilea Adam, pe care Dumnezeu L-a făcut să fie.


Fragment din cartea The Man Christ Jesus: Theological Reflections on the Humanity of Christ, cap.8, p. 133-137.


Notă: această carte nu are scopul de a diminua în niciun fel natura divină a lui Isus Hristos, dimpotrivă, afirmă cu tărie divinitatea Fiului lui Dumnezeu. Însă cartea se axează pe a urmări natura umană a Dumnezeului-Om Isus Hristos.

Domeniul suprem al emoțiilor - Jonathan Edwards

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată - și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și veșnică - și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți? Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea, ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi. De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!

 Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.

Simon Prevette


de Jason Helopoulos

Nu eşti incredibil de talentat? Bine ai venit în clubul „mediocrilor”! Cei mai mulţi dintre noi ne regăsim acolo! Ca încurajare, lasă-mă să ţi-l prezint pe Simon Prevette. El este un om de care nu ai auzit niciodată, dar este un om de care ar trebui să ştii.

Prima Biserică în care am avut onoarea să slujesc era o biserică medie în zona rurală din Carolina de Nord. Cum obişnuiam să fac în fiecare biserică la care am participat sau slujit, îmi petreceam primele şase luni căutând după oamenii cei mai în vârstă din congregaţie. Am aflat că există puține lucruri mai importante decât a cunoaşte istoria Bisericii căreia îi aparţii.

În discuţiile avute cu oamenii mai în vârstă (70 şi 80 de ani) din biserică, am tot auzit de un nume în mod deosebit: Simon Prevette. Fiecare om în vârstă din congregaţie părea să nu fie în stare să spună istoria Bisericii fără să-l menţioneze pe Simon. La început am crezut că Simon trebuie să fi fost unul dintre primii pastori. Totuşi, eram cu mult departe de adevăr. Cu toţii spuneau acelaşi lucru despre Simon: era mic de statură, avea o purtare smerită, era rezervat când vorbea în public, de cele mai multe ori slujea în spatele scenei şi era un om laic foarte obişnuit.

Cu toate că Simon nu era tipul de om despre care oamenii să spună că a fost un lider incredibil de talentat, el a avut un impact de durată asupra bisericii care a întrecut chiar şi pe cei mai dăruiţi predicatori de care s-a bucurat biserica de-a lungul istoriei. Cum a făcut Simon asta? Într-un mod foarte obişnuit. Duminica, tinerii băieţi din biserică erau invitaţi acasă la Simon pentru plimbări de după-amiaza. Şi pe când mergeau prin păduri, el le vorbea despre copaci, plante, păsări, şi… Hristos. El a făcut lucrul acesta într-un mod modest. Nu era nimic programat, nimic planificat, nimic predicat; doar un om în vârstă care-şi petrecea timpul cu băieţii tineri şi care-i permitea Domnului să lucreze în moduri aparent simple pentru scopuri profunde. Aceşti oameni, acum de 70 de ani, toţi arătau spre Simon Prevette ca unul, dacă nu cheia, atunci instrumentul folosit de Domnul pentru a-i atrage la credinţa mântuitoare.
 
Sunt mulţumitor pentru oamenii foarte talentaţi – aceia cărora li s-a dat câte 9 sau 10 talanți. Totuşi, hai să fim oneşti, cei mai mulţi dintre noi sunt înzestraţi cu talente medii. Rugăciunile noastre nu mută munţii, trezirile nu erup din eforturile noastre de evanghelizare, şi mulţimile nu se îngrămădesc să ne audă pe noi cum învăţăm sau predicăm. Şi totuşi, unele dintre cele mai mari fructe născute de dragul Împărăţiei Cerurilor, provin din munca bărbaţilor şi femeilor aparent cu talente medii. Domnul adesea se foloseşte de cel mai smerit dintre oameni în cele mai semnificative moduri.

Într-o duminică, înainte de a începe serviciul de dimineaţă, în timpul anuţurilor, m-am decis să demonstrez acest lucru congregaţiei. Am cerut tuturor din sală care ar putea spune că Simon Prevette a contribuit la venirea lor la credinţa mântuitoare să se ridice în picioare. Vreo 8-10 oameni în vârstă din congregaţie s-au ridicat. Apoi am cerut tuturor să se uite la aceşti oameni, mulţi i-au cunoscut ca mai marii lor când ei erau copii sau tineri, şi le-am cerut celor cărora ar putea spune că unul din aceşti oameni a fost un instrument prin care Domnul i-a atras la credinţa mântuiroare, să se ridice. În acest moment o treime din încăpere era în picioare. Apoi a urmat incredibila imagine pe care nu o voi uita niciodată. I-am rugat pe toţi să se uite la aceşti indivizi şi să se ridice dacă vreunul din aceşti oameni a fost folosit de Domnul în a-i atrage la credinţa mântuitoare. Într-o congregaţie în care se numărau în jur de 400 de oameni în dimineaţa aceea de duminică, au mai rămas în jur de 40 de oameni jos.

Simon Prevette a fost un om cu talent mediu, dar Domnul l-a folosit într-un mod puternic. Nu trebuie să ai zece talanți. Nu trebuie să ai nici nouă. Trebuie doar să fii credincios cu ceea ce Domnul ţi-a încredinţat. El poate să facă lucruri măreţe cu vase slabe.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Simon. A intrat în glorie cu mult înainte să vin eu la biserică. Şi totuşi de peste de zece ani, el a fost un exemplu de credincioşie şi încurajare pentru mine. Biserica ar putea folosi mult mai mulţi bărbaţi şi femei ca Simon – sfinţi care sunt credincioşi în locul unde sunt, credincioşi cu ceea ce li s-a încredinţat şi mulţumiţi că Domnul va primi toată gloria.


[Articol preluat şi tradus de pe The Gospel Coalition]

Atitudinea creștinului față de el însuși - Richard Sibbes

["Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata." - Matei 12:20]

Ca să stabilim dacă suntem acest muc care mai arde încă și pe care Hristos nu-l va stinge, trebuie să ne amintim aceste reguli:

Trebuie să avem doi ochi: unul pentru a vedea imperfecțiunile din noi înșine și din alții și altul pentru a vedea lucrurile bune. „Sunt neagră”, spune Biserica, „dar sunt frumoasă” (Cânt. Cânt. 1:5). Cei cărora le place să caute nod în papură totdeauna duc lipsă de mângâiere și, prin slăbiciunile lor sunt predispuși să se hrănească cu astfel de lucruri amare care vor alimenta foarte mult boala care îi necăjește. Acestor oameni le place să privească numai partea întunecată a norului. Nu trebuie să ne judecăm întotdeauna potrivit cu sentimentele actuale, pentru că în ispite nu vom vedea nimic altceva decât fumul gândurilor neîncrezătoare. Focul poate fi ațâțat în cenușă, chiar dacă nu se vede. Iarna, viața este ascunsă în rădăcina.

Trebuie să ne păzim de raționamentele false, cum ar fi următorul: pentru că focul nostru nu arde ca al altora, înseamnă că nu avem deloc foc. Prin concluzii false putem ajunge să păcătuim împotriva poruncii de a nu face mărturisiri mincinoase împotriva noastră înșine. Fiul risipitor nu a spus că nu era fiu, ci că nu era vrednic de a fi numit fiu (Luca 15:19). Nu trebuie să ne încredem în evidențe false, dar nici să le negăm pe cele adevărate; pentru că astfel vom dezonora lucrarea Duhului lui Dumnezeu din noi și vom pierde ajutorul acelei evidențe care ar putea să ne crească dragostea pentru Hristos și care ne înarmează împotriva descurajărilor lui Satan. Unii greșesc atât de mult în punctul acesta de parcă ar fi fost angajați de Satan, „pârâșul fraților” (Apoc. 12:10) să pledeze pentru el acuzându-se pe ei înșiși.



Richard Sibbes, Trestia Frântă, p.102.

„Deja” și „Nu încă” în viața creștinului - Anthony A. Hoekema

Tensiunea continuă între „deja” și „nu încă” denotă că pentru creștin lupta împotriva păcatului continuă pe tot parcursul vieții lui presente. Totuși, în această luptă în care sîntem angajați, noi nu trebuie să ne așteptăm să fim înfrînți ci trebuie să fim încrezători în victorie. Noi știm că Cristos a dat o lovitură de moarte împărăției lui Satan și că distrugera lui Satan este sigură.

Noi sîntem deja făpturi noi în Cristos, în care locuiește Duhul Sfînt care ne întărește, așa încît noi putem într-adevăr face „să moară faptele trupului” (Romani 8:13). Dar în viața aceasta noi nu putem atinge perfecțiunea unei vieți lipsite de păcat. Totuși, faptul că noi continuăm să fim imperfecți nu înseamnă că trebuie să încetăm de a mai încerca să facem ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. De fapt, putem continua să trăim în perspectiva lucrurilor care ne așteaptă numai în lumina lucrurilor pe care le avem deja.

Faptul că înțelegem că puterea ne este dată prin Duhul Sfînt care locuiește în noi trebuie să ne stimuleze să trăim o viață de credincioși pozitivă și victorioasă. Credința într-o continuă transformare care este efectuată în noi de către Duhul (compară 2 Corinteni 3:18) ar trebui să ne dea imbold în activitățile pe care le întreprindem. Mai pe sus de toate, trebuie să fim încurajați de convingerea că, la urma urmei, sfințirea noastră nu este o realizare a noastră, ci este darul lui Dumnezeu, deoarece Cristos este sfințirea noastră (1 Corinteni 1:30).

Cu privire la aceasta trebuie să mai luăm în considerare încă un lucru. Relația dintre „deja” și „nu încă” nu este o relație antitetică absolută, ci este o relație de continuitate. Primul termen, „deja”, este anticipația celui de-al doilea termen, „nu încă”. Noul Testament ne învață că există o legătură strînsă între calitatea vieții noastre prezente și calitatea vieții dincolo de mormînt. Ca să ilustreze felui în care viața aceasta este legată de viața viitoare, Noul Testament folosește metafore cum ar fi cea a premiului, a cununii a roadelor, a secerișului, a spicului și a bobului de grîu, a semănatului și a seceratului (compară Galateni 6:8). Concepte de felul acesta ne învață că noi avem o responsabilitate de a face tot posibilul pentru a trăi spre lauda lui Dumnezeu, deși continuăm să fim imperfecți.

Antony A. Hoekema, Biblia și Viitorul, pp. 70-71.

Isus a avut o slujbă "seculară" - Jerram Barrs

Uneori creștinii vor susține că singura muncă ce merită cu adevărat, care este plăcută înaintea lui Dumnezeu și care este spirituală, este munca de a sluji cu propovăduirea Evangheliei în jurul lumii. Această viziune sugerează că, dacă noi suntem cu adevărat creștini serioși, plini de zel, atunci noi ne vom părăsi slujbele "seculare", în care pur și simplu ne câștigăm existența, aducând venit pentru familiile noastre și conducând lumea, și ne vom alătura muncii "sacre" de misiune.

Dar dacă stăm să ne gândim la viata lui Isus, vedem că El a lucrat așa-numita muncă seculară de tâmplar sau de pescar timp de mult mai mulți ani decât a fost predicator și învățător. Ar fi o blasfemie să presupunem că în timpul acelor ani Isus trăia într-o manieră care nu era complet evlavioasă și în întregime plăcută înaintea Tatălui din cer.

[Articol preluat și tradus de pe Thoughts On The Way]
 

UnMesajPentruRomania se muta pe un nou canal YouTube


Pentru cei care ne urmariti postarile de pe canalul YouTube "UnMesajPentruRomania", dorim sa va anuntam ca datorita unor probleme tehnice, ne mutam pe un nou canal YouTube, cu numele: "Un Mesaj Pentru Romania". Videourile de pe vechiul canal vor fi incarcate pe noul canal, urmand ca de acum incolo noile videouri sa fie postate pe noul canal.
 
Asadar, pentru a ne putea urmari postarile in continuare, va rugam sa va abonati la canalul: https://www.youtube.com/channel/UCIw2R0Dux4YLk3xQ8nXuohQ 

Va multumim! Dumnezeu sa va binecuvanteze!


Un Mesaj Pentru Romania

Medota Biblică de Evanghelizare - Martyn Lloyd-Jones

După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

Trebuie să facem evanghelizare [cum o face Pavel], pentru că evanghelizarea înseamnă nu doar să faci o afirmație pozitivă despre puterea Evangheliei; noi le arătăm oamnilor nevoia de Evanghelie. Altfel spus, trebuie să existe atât o convingere în privința păcatului cât și o manifestare a mântuirii, și nu există multe pasaje în Scriptură în care natura groaznică  și caracterul păcatului să  fie mai puternic evidențiate decât sunt în această secțiune. Observați în acest sens metoda apostolică. După ce a făcut afirmația generală în capitolul 1:16-17 despre Evanghelie, conținutul și caracterul ei, continuă imediat să spună „Căci...”. „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”, și prin ceea ce spune Pavel aici nu face decât să ne readucă la acest lucru. Ai putea spune că versetele 10 la 18 din acest al treilea capitol nu sunt decât o expunere a versetului 18 din primul capitol – mânia lui Dumnezeu care s-a descoperit împotriva oricăror necinstiri și nelegiuiri ale oamenilor. Din această cauză trebuie să facă Dumnezeu ceva, din acestă cauză Și-a trimis Dumnezeu Fiul – pentru că aceasta este starea omenirii.

Prin urmare, când apostolul evanghelizează, o face în acest fel. El nu vine înaintea oamenilor pentru ca de la prima întâlnire să le zică: „N-ați vrea să fiți puțin mai fericiți, sau n-ați vrea să aveți un Prieten, sau căutați voi un călăuzitor?” El nu zice așa ceva. El nu începe cu așa ceva; lui îi este imposibil să facă așa ceva. Ce rost are să pui asemenea întrebări dacă omul se află într-o împărăție rea, dacă omul este sub păcat? Lucrul important nu este dacă sunt fericit sau nefericit, sau orice altceva; întrebarea este: care este relația mea cu Dumnezeu la judecată, în ce împărăție mă aflu eu? Dacă sunt sub păcat, primul lucru pe care vreau să-l știu este cum pot ieși din acea stare ca să intru sub har. Deci trebuie să spunem numaidecât că o evanghelizare care nu începe cu o chemare la pocăință și prin conștientizarea naturii păcătoase a omului este nebiblică. Este greșit să le spui oamenilor că pot veni la Cristos așa cum sunt pentru că mai târziu se pot pocăi și pot învăța ceva despre păcat. Apostolul nu face acest lucru și cred că nimeni altul n-ar trebui să o facă, pentru următorul motiv: care este înțelesul cuvântului „Mântuitor”? Eu zic că vin la Cristos. Mă arunc spre Cristos, Mântuitorul meu. Ce vreau să spun prin aceasta? Din ce mă mântuie El? Care este conținutul mântuirii? Trebuie să aibă un înțeles. Și în momentul când te oprești și pui această întrebare, înțelegi imediat. Sarcina predicării este să le arate oamenilor că sunt sub păcat și să le arate singura ieșire din păcat și ce înseamnă să fii „sub har”. Din această privință, secțiunea aceasta este de o importanță supremă.
Extras din cartea  Dreapta judecată a lui Dumnezeu (Seria Romani, #2), de Dr. Martyn Lloyd-Jones.

Minunea naşterii din nou - A.W.Pink

Nașterea din nou este mult, mult mai mult decât pur și simplu a vărsa câteva lacrimi din pricina unei remușcări temporare pentru păcat. Este mult mai mult decât a-ți schimba cursul vieții, a părăsi obiceiuri rele și a le înlocui cu unele bune. Este un lucru diferit de a prețui și practica pur și simplu ideale nobile. Merge infinit mai adânc decât a veni în față pentru a lua de mână un evanghelist popular, a semna un angajament, sau „a te alătura bisericii”. Nașterea din nou nu este simpla trecere la pagina următoare, ci este inițierea și primirea unei vieți noi. Nu este o simplă reformare ci o transformare completă. Pe scurt, nașterea din nou este o minune, rezultatul operațiunii supranaturale a lui Dumnezeu. Este radicală, revoluționară, și trainică.


Acesta este deci primul lucru, în timp, pe care Dumnezeu îl face în aleșii Săi. El îi apucă pe cei morți spiritual și îi trezește la o viață nouă. Ridică pe unul care a fost modelat în nelegiuire și născut în păcat, și îl face asemenea chipului Fiului Său. Apucă pe un prizonier al diavolului și îl face membru al casei credinței. Ia un cerșetor și îl face împreună moștenitor cu Hristos. Vine la unul care este în deplină dușmănie față de El și îi dă o inimă nouă care este plină de dragoste pentru El. Se apleacă la unul care din natură este un răzvrătit și lucrează în el atât să vrea cât și să facă după buna plăcere a voiei Sale. Prin puterea Lui irezistibilă, El transformă un păcătos într-un sfânt, un dușman într-un prieten, un sclav al diavolului înt-un copil al lui Dumnezeu.

Disprețuirea Bunătății lui Dumnezeu - Martyn Lloyd-Jones


Nu-i nimic mai teribil în lumea de astăzi decât să știi că sunt bărbați și femei care continuă să trăiască o viață păcătoasă fără să se supună lui Dumnezeu și fără să creadă în Domnul Isus Cristos, din cauză că înțeleg greșit bunătatea lui Dumnezeu. Acum, dragii mei, fac această subliniere pentru că atitudinea aceasta este des întâlnită și este o condiție larg răspândită. Sunt sigur că toți vă întâlniți cu ea când stați de vorbă cu oamenii despre aceste lucruri. Acesta este argumentul argumentelor împotriva invitației de a deveni creștin, împotriva necesității de a face acest lucru, împotriva necesități morții lui Cristos, și împotriva a tot ceea ce spunem despre minuni și supranatural. Și întregul lor argument se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pe dragostea lui Dumnezeu. El este adus împotriva acestei doctrine a mâniei Lui pe care o găsim expusă în Scripturi. De aceea, zic eu că pentru binele nostru și pentru binele altora care se găsesc în starea aceasta îngrozitoare, trebuie să știm cum să răspundem și cum să procedăm în privința aceste situații - și apostolul [Pavel] o face pentru noi în momentul de față [Romani 2:4]. El face tăioasa afirmație, prezintă această afirmație specifică subliniind că aceasta înseamnă să disprețuiești, să tratezi cu ușurință, să consideri fără valoare însăși bunătatea lui Dumnezeu. El aduce învinuirea în felul acesta: Pavel zice că exact comportamentul acestor oameni, atitudinea lor față de lucrul despre care vorbesc, sunt dovezi că se fac vinoați de disprețuirea ei, și el începe să demonstreze acest fapt. Dați-mi voie să vă spun cum procedează. Omul care continuă să vorbească în felul acesta despre bunătatea, mila și dragostea lui Dumnezeu, dar în același timp continuă să trăiască în păcat, este un om care arată clar că niciodată n-a studiat, n-a contemplat sau n-a înțeles bunătatea lui Dumnezeu așa cum ar fi trebuit s-o facă, și din această cauză o disprețuește. El este genul de om care vorbește ușor și superficial, necugetat despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, dar care niciodată nu s-a deranjat să le examineze, să le înțeleagă și să stea înaintea lor ca să mediteze la ele. Mai degrabă, el zice: „A, cred în bunătatea lui Dumnezeu”, și apoi își comite păcatul sau continuă să trăiască viața pe care a trăit-o. Niciodată nu s-a gândit cu seriozitate la bunătatea lui Dumnezeu - și oare nu-i aceasta o disprețuire a ei?

Toți trecem prin această experiență în relațiile noastre unii cu alții. Uneori, de exemplu, ai privilegiul să faci cunoștință sau să fii prezentat unui om de seamă și atunci ți se poate întâmpla să ai această eperiență – când îți vine rândul să dai mâna cu renumita persoană, și tu îi întinzi mâna, iar el ți-o întinde pe-a lui, observi că în timp ce îți strânge mâna privirile lui sunt îndreptate spre următoarea persoană din rând. Atunci ai sentimentul că ești disprețuit; pe el nu-l interesează persoana ta. El pretinde că este interesat de tine, dar, de fapt, nu este. Dacă într-adevăr l-ar fi interesat persoana ta și ar fi fost bucuros să te întâlnească, te-ar fi privit drept în față și ți-ar fi acordat puțină atenție. Sau probabil că ești bun la desen sau la pictură și ai o lucrare despre care crezi că este reușită. Își face apariția un expert și simți că ai vrea să i-o arăți, ca să afli ce părere are despre ea. Dar el nu face decât să arunce o privire obișnuită asupra lucrării și apoi trece mai departe; omul acela ți-a disprețuit pictura sau desenul.

Acum, ceea ce zice apostolul aici este că oamenii aceștia se fac vinoați de faptul că se comportă exact în felul acesta cu bunătatea, cu dragostea și mila lui Dumnezeu despre care vorbesc atât de mult. Niciodată nu și-au făcut timp să le studieze. Pavel zice: „sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări?” Ei nu știu nimic despre aceste „bogății”. Estimarea pe care o fac ei bogățiilor harului lui Dumnezeu este foarte mică. Niciodată nu s-au deranjat să citească toată Biblia ca s-o cunoască și s-o cerceteze, și niciodată n-au terminat-o de citit, zicând, „O! Cât de bun este Dumnezeu și cât de îndurător și de îndelung răbdător!” Nu, nici vorbă. N-au citit-o niciodată în întregime. Ei zic: „Cred în bunătatea lui Dumnezeu”, și apoi merg mai departe și fac exact ce vor să facă, indiferent că-i bine sau rău. Vedeți cum insultă ei bunătatea Lui? Ei nu știu nimic despre ea; niciodată n-au studiat-o.
 
Extras din cartea  Dreapta judecată a lui Dumnezeu (Seria Romani, #2), de Dr. Martyn Lloyd-Jones.

Cum poate Dumnezeu sa urasca si sa iubeasca pacatosul in acelasi timp? - Paul Washer

 Acum dati-mi voie sa impartasesc cu voi cateva lucruri despre Dumnezeu care nu sunt deloc menajante si va vor scandaliza. Cand a fost ultima data cand ati ascultat o predica despre mânia lui Dumnezeu? Cand a fost ultima data cand ati ascultat o predica despre cat de mult uraste Dumnezeu pe cei rai? Cand a fost ultima data cand ati auzit ceva de genul acesta: "Dumnezeu iubeste pacatosul, dar uraste pacatul" ? Sunt aici sa va spun: chiar daca arata bine pe spatele unui tricou crestin, nu este biblic si nu este crestinismul istoric. Priviti o clipa. Nu pierdeti pagina si intoarceti la Psalmul 5. Psalmul 5:5. "Nebunii nu pot sa stea în preajma ochilor Tai; Tu urasti pe cei ce fac faradelegea." O alta traducere: urasti pe toti cei ce fac raul. Cineva calificat? Ati facut vreo faradelege? Da. Ati facut vreun rau? Da. Ce zice pasajul acesta? Zice oare ca Dumnezeu iubeste pacatosul si uraste pacatul? Nu, zice ca uraste pe cei ce fac faradelegea. Si imi ziceti, "Dar ce spui de Ioan 3:16? Ioan 3:16 zice 'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea...' Este in Biblie." Da, este in Biblie si este adevarat, dar si Psalmul 5:5 este in Biblie si este la fel de adevarat si va trebui sa te ocupi de el. Aceasta e problema crestinismului american. Se ia doar o fata a monedei. Si nu stiu daca ati invatat logica, dar aceasta este imposibil. Monedele intotdeauna vin cu doua fete. Ascultati predica dupa predica despre dragostea lui Dumnezeu si Biblia vorbeste atat de clar despre mania lui Dumnezeu si majoritatea din voi nu ati ascultat nici o predica despre asta. Primiti doar o parte din poveste... si asta e foarte periculos. Ziceti, "Dumnezeu nu uraste, pentru ca Dumnezeu e dragoste." Si eu va zic, "Nu, Dumnezeu uraste pentru ca Dumnezeu e dragoste." "Ce vrei sa zici frate Paul?" Datimi voie sa va intreb. Iubiti iudeii? Sper ca da. Daca iubiti iudeii puteti fi neutrii fata de Holocaust? O sa urati Holocaustul. Daca vin la voi si va vorbesc despre sclavia afro-americana... si segregare si imi ziceti, "Pai, stii, nu a fost chiar asa mare lucru. Sunt ca intr-o pozitie neutra." Iubesti atunci afro-americanii? Nu. Iubiti bebelusii? Trebuie atunci sa urati avortul. Vedeti? Daca as veni la voi si v-as da un articol din ziar care zice ca un baietel a fost prins de un pedofil si tinut in pivnita lui 10 ani fiind abuzat, si va citesc asta voua, si voi ati raspunde "Pai, stii, toti au, stii, fiecare are un stil de viata diferit." Daca ati raspunde asa as gandi ca sunteti la fel de monstri ca omul care a rapit baietelul. Vedeti, chiar voi, cand auziti istorisiri despre lucruri oribile care s-au intamplat, si injustitii, va suparati nespus de mult, nu-i asa? Va maniati. Asa ca voi aveti dreptul sa va purtati asa, si Dumnezeu nu are? Voi, care ati incalcat toate legile lui Dumnezeu... voi aveti dreptul sa va ridicati si sa fiti maniosi pentru ca cineva a facut mai rau ca voi... dar Dumnezeu este dragoste asa ca trebuie sa stea pe scaun si sa fie neutru? Ati auzit predicatori zicand, "Primul lucru pe care vreau sa vi-l zic este ca Dumnezeu nu este un Dumnezeu manios." Ati auzit vreodata pe cineva sa zica aceasta? Pai, am o veste pentru voi. Dumnezeu e un Dumnezeu manios. De fapt, Biblia spune ca este maniat in fiecare zi. Aceasta zice Biblia. Nu o sa sucesc asta ca sa protejez reputatia lui Dumnezeu. Sau sa Il prefac in cineva care sa va placa voua. O sa va zic Cine este El in realitate.

Si veti zice, "Frate Paul, dar dragostea?" Doar in acest context puteti intelege dragostea. Vedeti, Dumnezeu e drept si sfant. Iubeste tot ceea ce este frumos si bun. Si de aceea uraste ce este murdar si profan si rau si daunator. Intelegeti? Va dati seama ca ati incalcat fiecare lege? As putea enumera cele zece porunci si sa va arat cum voi si eu le-am incalcat fiecare din ele. Dumnezeu ar trebui sa fie maniat. Si este. Dar aici este lucrul nemaipomenit. Dragostea lui Dumnezeu este de o asemenea natura incat poate sa o demonstreze chiar si obiectelor maniei Sale si sa lucreze pentru mantuirea lor. Dar aici e problema. Am incalcat Legea lui Dumnezeu si justitia lui Dumnezeu cere sa murim. Asta este ceea ce trebuie sa intelegeti. Traiti intr-o lume unde nu este justitie. Traiti intr-o lume in care toate lucrurile rele pe care lumea le face pot fi explicate. "Este o boala" sau "De fapt nu a fost vina lor." Dar aceasta nu este adevarat. Exista raul. Si noi am luat parte la el. Drag prieten, daca acum ti-as smulge inima si as lua din ea orice gand care l-ai avut vreodata si le-as pune intr-un DVD, si l-as arata aici in seara aceasta ai fugi din campusul universitatii si nu te-ai mai intoarce sa-ti vedem fata niciodata, pentru ca ai gandit lucruri atat de rele incat nu poti sa le impartasesti nici celor mai apropiati prieteni. Te-ai rusina in fata noastra chiar daca noi am facut aceleasi lucruri. Cum vei sta atunci in fata unui Dumnezeu sfant? Vedeti? Vedeti? Dar aici este intrebarea. Daca Dumnezeu este sfant si drept, si ca urmare trebuie sa faca ceva cu cei rai, cum pot fi cei rai mantuiti? Este o singura cale. Cineva sta in locul celor rai ia asupra Lui toata vina celor rai si este judecat si condamnat in locul lor. Si aceasta este exact ceea ce a facut Isus Hristos. Si in aceasta sta demonstrarea dragostei lui Dumnezeu.


[fragment din predica  Ce este Evanghelia ]

Predicarea Expozitivă - Mark Dever


Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi—vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva—o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv—făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului—auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). 

Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. 

Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică—de orice gen—este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.


Preluat de pe Resurse Creștine Românești. Puteți citi eseul întreg aici.

Cartea lui Mark Dever se poate cumpăra pe Făclia.ro.

Ce Temelie Sigură Avem - Fred Butler



Permite-mi să îți pun o întrebare teologică: Faptul că crezi în Hristos este rezultatul nașterii tale din nou sau nașterea ta din nou este rezultatul credinței tale? Poate crezi că eu doar mă joc cu cuvintele, dar felul în care răspunzi la întrebarea aceasta afectează în mod semnificativ ceea ce crezi despre păcatul omului, mântuirea lui Dumnezeu și, cel mai important, siguranța veșnică.
 
Născuți în mod natural păcătoși

Biblia este foarte clară cu privire la condiția noastră înainte de a veni la Hristos. Fiecare dintre noi venim dintr-un mediu personal diferit. Eu pot fi născut într-o familie săracă, în timp ce tu poți proveni dintr-o familie bogată; unii poate au trăit vieți morale, în timp ce alții au trăit vieți nelegiuite, rușinoase. Oricare ar fi cazul, noi toți suntem păcătoși și avem nevoie de un Salvator.

Aceasta este ceea ce Biblia ne spune în Romani 1:18-32; 3:9-18 și Efeseni 4:17-19. Aceste pasaje dezvăluie câteva adevăruri importante despre natura păcătoasă.

În primul rând, noi am fost separați de orice părtășie intimă și adevărată cu Dumnezeu, și am dus lipsă de o înțelegere spirituală a căilor Lui. De exemplu, Romani 3:11 spune: “Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.” Iar Efeseni 4:18 vorbește despre cum aveam “mintea întunecată”, fiind “străini”, aflându-ne în “neștiință”, “împietriți”. Sună dur, nu-i așa?

În al doilea rând, eram rebeli spiritual. Romani 3:18 spune în mod specific că nu aveam “frică de Dumnezeu” înaintea ochilor noștri; iar Romani 1:18 explică cum noi toți am înăbușit adevărul lui Dumnezeu încercând să ne absolvim de obligația noastră față de El. În loc să alegem să trăim în ascultare față de legile lui Dumnezeu, noi de bună voie ne-am dedat la desfrâu și necurăție.

Pe scurt, când eram fără Hristos, îl uram pe Dumnezeu și nu voiam să avem nimic de a face cu El.
Dacă mântuirea noastră ar fi fost lăsată la latitudinea noastră, noi niciodată nu am fi căutat-o. Nimic nu ne-ar fi mișcat înspre credința în Hristos, nici chiar cei mai elocvenți predicatori sau cele mai convingătoare argumente. Noi am fi continuat bucuroși să ne trăim viețile în neascultare voită față de Dumnezeu.

Aceasta este o descriere tristă, dar potrivit Bibliei, este realitatea spirituală a tuturor oamenilor, fără excepție. Singura speranță pe care o avem este un miracol – o schimbare profundă și radicală a inimilor și minților noastre.

Născuți din nou de sus

Din fericire, Biblia ne spune că schimbarea miraculoasă de care avem nevoie s-a întâmplat înainte și continuă să se întâmple. În termeni teologici, schimbarea este numită regenerare. Regenerarea are loc când Duhul lui Dumnezeu realizează o lucrare supranaturală pentru a schimba inimile noastre. Într-o predică pe tema regenerării, John MacArthur a descris-o ca: Dumnezeu producând viață nouă.

Pentru cei dintre noi care au experimentat miracolul regenerării, noi mărturisim despre realitatea unei vieți spirituale noi. Noi nu mai dorim să căutăm un mod de viață păcătos, ci ne întoarcem spre credința în Evanghelie și spre urmărirea evlaviei. Este o lucrare care ne-a întors de la a fi oameni care îl urăsc pe Dumnezeu la oameni care îl iubesc pe Dumnezeu.

Vei găsi doctrina regenerării pe tot cuprinsul Scripturilor.

Observă cum apostolul Ioan descrie regenerarea ca o naștere din nou. În Ioan 3:1-15 Isus i-a spus lui Nicodim că pentru a vedea Împărăția lui Dumnezeu el trebuie să fie “născut din nou” sau “născut de sus”. Isus a continuat explicând nașterea din nou ca fiind o lucrare divină, ceva ce Dumnezeu face. Ioan mai târziu a folosit aceeași terminologie, “născut din Dumnezeu”, în prima sa epistolă – 2:29; 3:9; 4:7; 5:1,4,18.

Pavel a scris despre regenerare în termeni de a fi înviat din morți. Efeseni 2:5 spune că păcătoșii care erau “morți în păcate” au fost “aduși la viață împreună cu Hristos” (vezi de asemenea Coloseni 2:13). Iar în Tit 3:5 Pavel este explicit – “El ne-a mântuit, prin spălarea naşterii din nou [engl: regenerării] şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”.

Iacov folosește expresia “ne-a născut prin Cuvântul adevărului” pentru a descrie regenerarea în Iacov 1:18, iar Petru a folosit o descriere similară când a definit regenerarea spunând: “aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi” în 1 Petru 1:23.

Gândindu-ne la viața noastră nouă

Dacă luăm în considerare ce învață Biblia referitor la starea de păcătoșenie a oamenilor și nevoia noastră de regenerare, certitudinea siguranței noastre veșnice vine într-o atenție sporită.

În primul rând, regenerarea este o lucrare divină. Ea originează în Dumnezeul nostru omnipotent. El Însuși este cel care inițiază lucrarea de regenerare, schimbând inimile noastre păcătoase înspre a căuta salvarea în Fiul Său. Îmi place cum apostolul Ioan a spus acest lucru in evanghelia sa: “care au fost născuți [aceasta este regenerarea] nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13).

Când Dumnezeu a realizat lucrarea Sa regeneratoare în inimile noastre, El a implantat un nou principiu al dreptății. Noi suntem reorientați înspre Dumnezeu așa că noi acum înțelegem lucrurile spiritual și nu mai ne dorim să urmăm nelegiuirea.

Pavel ilustrează această lucrare divină ca o creație (făptură) nouă. El a scris în 2 Corinteni 5:17 că dacă suntem în Hristos, “suntem o făptură nouă; cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Prin definiție, o “făptură nouă” este ceva ce n-a mai existat înainte.

Ca și creștini, tu și cu mine suntem ceva nou, aduși în existență în mod special de către Dumnezeu. Ca și creații noi, acum vedem lucrurile din perspectiva eternă. “Am terminat-o” cu vechile dorințe, filozofii și moduri de gândire.

Din moment ce Dumnezeu este autorul regenerării, puterea Lui este garanția că noua viață pe care El a creat-o va avea caracteristicile acelei vieți noi. Dumnezeu nu a adus în existență făpturi noi pentru ca ele să continue să urmărească păcatul.

Deci, gandește-te. Dacă ne-am putea pierde mântuirea, ce ar spune aceasta despre puterea lui Dumnezeu de a ne schimba? Cum ne-am putea încrede în Dumnezeu cu privire la alte domenii ale vieții noastre, sau cu privire la orice altceva, dacă puterea Sa salvatoare ar putea-o sfărși fiind fără putere?

În al doilea rând, regenerarea este o lucrare cu scop precis. Pavel explică în Efeseni 2:4-10 că motivul principal pentru care Dumnezeu ne-a înviat din morți prin regenerare a fost pentru ca harul, dragostea și bunătatea Sa să fie arătate, puse în evidență. Noi suntem “lucrarea lui Dumnezeu, zidiți în Hristos pentru fapte bune” (Efeseni 2:10). Dumnezeu ne-a regenerat cu un scop: pentru a arăta Gloria Sa în viețile noastre. 

Dacă ne-am putea pierde mântuirea, ceea ce în primul rând ar înfrânge scopul lui Dumnezeu de a ne schimba, atunci care ar fi scopul mântuirii noastre? Cum ar mai putea fi adevărate pasaje ca Efeseni 2:10?

În al treilea rând, regenerarea este permanentă. Toate pasajele despre puterea regeneratoare a lui Dumnezeu ne-o arată ca fiind o lucrare permanentă. De fapt, lucrarea Lui este atât de permanentă încât Pavel poate vorbi despre glorificarea noastră viitoare la timpul trecut – Romani 8:30; Dumnezeu ne-a predestinat, ne-a chemat, ne-a socotit drepți și ne-a glorificat. Mântuirea noastră este atât de certă, atât de sigură; e ca și cum am fi deja în cer cu Dumnezeu!

Acum, permite-mi să mă reîntorc la întrebarea pe care am pus-o la început. Care este ordinea – prima dată credem în Hristos și apoi suntem născuți din nou? Sau suntem născuți din nou și apoi ne punem încrederea în Hristos? Ceea ce crezi despre această ordine are totul de a face cu înțelegerea nașterii din nou, și mai mult, a permanenței mântuirii divine.

Dacă prima dată vine credința și apoi nașterea din nou, va fi ușor să cazi în eroarea siguranței condiționate. La urma urmelor, dacă credința ta personală a inițiat viața ta nouă în Hristos, faptul că lipsa ta de credință te poate de asemenea elimina din acea relație va avea sens. (Spun că are sens pentru că este o concluzie logică, dar nu are suport biblic).

Totuși, dacă înțelegi și accepți ce învață Biblia cu privire la nașterea din nou, vei recunoaște că a fost doar Dumnezeu cel care a produs viața ta nouă în Hristos. Și acest lucru face toată diferența din lume.

Dacă Dumnezeul cel Atotputernic te-a născut din nou prin Cuvântul adevărului (Iacov 1:18), dacă Dumnezeul suveran și-a propus să te aleagă și să te glorifice – și puterea și scopul lui Dumnezeu nu sunt niciodată zădărnicite – atunci tu ai o temelie solidă de stâncă pentru o încredere absolută în mântuirea divină. Dacă ești cu adevărat mântuit, atunci tu deții cu adevărat viața veșnică.


Articol preluat de pe Grace To You