Rugaciunea Predicatorului - C.H. Spurgeon

                [Ce lucru greu este acesta de a extrage parti din predicile lui Sprgeon. Trebuie aruncat aurul pe bordul barcii... trebuie ales diamantul dintre rubii. Si este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaste care piatra este mai pretioasa... care are mai mult pret... care va imbogati mai mult.

                Acestea sunt cateva paragrafe din cartea „Lectures to my students”, scrisa de Charles Haddon Spurgeon, volumul 1, capitolul 3 (Lectia 3), numit „Rugaciunea privata a predicatorului”. Puteti achizitiona aceasta carte in engleza aici, cu livrare gratuita. In limba romana se numeste „Sfaturi pentru predicatori”, si o puteti gasi aici.]

                Desigur ca predicatorul este recunoscut mai presus de toate ca un om al rugaciunii. Se roaga ca un crestin de rand, in afara numai daca este un ipocrit. Se roaga mai mult ca un crestin de rand, in afara numai daca nu este calificat pentru oficiul care l-a luat. „Ar fi o monstruozitate”, sune Bernard, „ca un om sa fie cel mai inalt in oficiu si cel mai de jos in suflet; primul in statie si ultimul in viata”. Rugaciunea, preeminenta responsabilitatii pastorului, inconjoara cu o aureola toate celelalte relatii, si daca este fidel Stapanului sau, devine eminent din pricina rugaciunilor sale in toate relatiile. Ca cetatean, tara lui are avantajul mijlocirii sale; ca vecin, acei care stau la umbra lui sunt amintiti in cereri. El se roaga ca sot si tata; se lupta pentru a face devotionalele din familia sa un model pentru turma; si daca focul de pe altarul lui Dumnezeu ar arde mai putin in orice alt loc, in casa servului ales al Domnului focul este bine ingrijit – pentru ca el are grija ca jertfa de dimineata si de seara sa sfinteasca locuinta lui. Dar sunt rugaciuni ale sale care au de a face cu oficiul lui, si planuim in aceasta lectie sa vorbim despre acestea cel mai mult. El aduce cereri speciale ca pastor, si este apropiat de Dumnezeu in privinta aceasta, pe deasupra tuturor abordarilor celorlalte relatii.

[...]

                Citeam ieri o carte a Parintelui Faber, un antic al Oratorului, din Brompton, un minunat compus de adevar si eroare. In ea povesteste o legenda asupra acestei teme. Un anumit predicator, caruia predici converteau oameni cu gramada, primise o revelatie din ceruru ca nici una din convertirile acestea nu erau datorite talentului sau elocventei lui, ci rugaciunilor unui frate iliterat de rand, care sedea pe treptile amvonului, implorand la timp si la ne timp pentru succesul predicii. Poate sa se intample la fel cu noi in ziua in care totul va fi descoperit. Poate vom descoperi, dupa ce am lucrat mult timp si cu devotament predicand, ca toata onoarea apartine unui alt ziditor, caruia rugaciuni erau aur, argint si pietre pretioase, in timp ce predicarile noastre fara rugaciune au fost doar paie si fan.

                [...]

                Toti am auzit cum dusmanii cauzei Protestante erau infricosati de rugaciunile lui Knox mai mult decat se temeau de armate de zece mii de oameni. Celebrul Welch a fost de asemenea un mare mijlocitor pentru tara sa; obisnuia sa spuna: „ma intreb cum un crestin poate sa stea in patul sau toata noaptea fara sa se ridice sa se roage”. Atunci cand sotia lui, temandu-se ca se va imbolnavi, l-a urmat in camera in care s-a retras, l-a auzit implorand in fraze intretaiate: „Doamne, imi vei darui Scotia?” Oh, de am fi si noi la fel, luptand la miezul noptii, strigand: „Doamne, nu ne vei darui sufletele ascultatorilor nostri?”.

                Pastorul care nu se roaga in mod serios pentru lucrarea lui este fara indoiala un om ingamfat si zadarnic. Actioneaza ca si cum s-ar increde suficient pentru sine insusi, asa ca nu are nevoie sa apeleze la Dumnezeu. Si totusi ce mandrie lipsita de sens este a ne imagina ca predicarea noastra poate fi vreodata in ea insasi atat de puternica incat poate sa intoarca oameni de la pacatele lor, si sa-i aduca la Dumnezeu fara lucrarea Duhului Sfant. Daca suntem cu adevarat smeriti nu ne vom cobori la lupta pana cand Domnul ostirilor nu ne-a imbracat cu toata puterea, si ne-a zis: „Du-te in aceasta putere”. Predicatorul care neglijeaza a se ruga mult trebuie ca ii pasa foarte putin de lucrarea lui. Nu se poate sa-si fi inteles lucrarea. Nu a calculat valoara unui suflet, sau nu a estimat intelesul eternitatii. El este doar un angajat, atras de amvon din pricina bucatii de paine care apatine slujbei preotului si care ii este necesara, ori un ipocrit detestabil care iubeste lauda oamenilor si nu-i pasa de lauda lui Dumnezeu. Cu siguranta va deveni un simplu vorbitor superficial, acceptat unde harul este putin valorat si un show fara sens cel mai admirat. Nu poate fi dintre aceia care ara adanc si recolteaza din abundenta. Este un simplu trandav, un pierde-vara, nu un lucrator. Ca predicator are un nume din care traieste, iar acesta este mort. Schiopateaza in viata lui ca schiopul din Proverbe, ale carui picioare nu erau la fel, caci rugaciunea ii este mai scurta decat predicarea.

Cuvinte vindecatoare - John Sartelle

                Iti amintesti de prima data cand ti-ai ascultat vocea inregistrata la casetofon? Majoritatea am fost inclinati sa spunem in timp ce ne auzeam: „Eu nu sun asa”. Dar, ce s-ar intampla daca la sfarsitul fiecarei zile am fi obligati sa ascultam o inregistrare de tot ce am zis in ziua aceea? Ce am gandi in timp ce ne ascultam cele 17.000 de cuvinte pe care le-am spus in ziua aceea? Probabil ca am zice: „Eu nu sun asa”. Am descoperi cat de egoisti suntem. Cu cuvintele noastre ne aparam, ne explicam si scuzam, ne plangem si ne promovam pe noi insine. Ascultand cuvintele zise de-a lungul zilelor, si saptamanilor, am vedea un model dezvoltandu-se. Unii dintre noi am descoperi cat de aspri si plini de resentimente suntem. Unii am descoperi cat de gelosi suntem, sau cat de inferiori suntem, ascultandu-ne cum criticam in mod constant, dar subtil. Unii am descoperi cat de manipulatori suntem.

                Consider ca nimic nu expune mai mult interiorul nostru decat conversatiile noastre zilnice. Iacov spune ca limba noastra este „un rau care nu se poate infrana”. Spune aici ca cuvintele pe care le spunem izvoresc din natura noastra pacatoasa. Daca interiorul nostru este intunecat, cuvintele ne vor fi intunecate. Daca suntem maniosi in interiorul nostru, cuvintele ne vor fi manioase. Daca suntem plini de Duhul lui Hristos in interiorul nostru, cuvintele noastre vor dovedi o dragoste si o bucurie supranaturale. Daca vrei sa stii cum este o persoana pe dinauntru, doar asculta conversatiile ei timp de cateva zile.

Cand Louis Agassiz, faimosul zoologist si naturalist, era mic, mama lui l-a dus intr-un loc numit „Valea Ecoului”, in Alpi, aproape de Berna. El niciodata nu ascultase ecoul pana atunci. Mama lui ii spusese ca in munti se afla un baiat care ii va vorbi daca Louis il va chema. Agassiz, care avea zece ani, strigase atunci: „Esti acolo?” Ascultase raspunsul: „Esti acolo?” Tanarul Louis era uimit. A strigat din nou: „Cine esti?” Primise raspunsul: „Cine esti?” Aceasta l-a iritat. Credea ca baiatul din munti radea de el. I-a zis mamei sale: „Cred ca baiatul acesta este foarte anitpatic”. Ascultase propiile lui cuvinte, si isi cerceta propia lui inima.

Limbile noastre nu numai ca descopera starea inimii noastre, ele afecteaza in mod puternic lumea din jurul nostru. Aproape intotdeauna cand vorbim, cineva ne asculta. Ne exprimam in fata unei alte persoane. Aceasta inseamna ca alte persoane vor fi afectate de ceea ce spunem.

Putem face o mare dauna prin cuvintele noastre. Pavel a spus ca buzele noastre sunt veninul unei aspide, cuvintele noastre pot fi veninoase si toxice (Rom 3:13). Atunci cand cineva vorbea urat cu noi cand eram mici, ne-au invatat sa spunem: „Batele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, dar cuvintele-n veci nu ma vor durea”. Asta este una din minciunile cele mai mari spuse vreodata de oameni cu intentii bune. O bata sau o piatra pot sa afecteze numai trupul, dar cuvintele lovesc la inima. Cuvintele conduc sabia in suflet.

Dar, asa cum cuvintele au puterea sa raneasca si sa ucida, ele au putere sa vindece si sa restaureze. Isus a facut ca oameni orbi sa vada si ca oameni paralizati sa mearga, doar spunandu-le un cuvant. De asemenea, cuvintele noastre pot fi vindecatoare si de ajutor. Scriitorul proverbelor a scris: „Cuvintele bune sunt ca fagurul de miere”. Unul din membrii bisericii noastre a vorbit recent despre o doamna din biserica noastra spunand: „Priviti-o. Oamenii o cauta. Nu pentru ca i-ar sfatui sau pentru ca le-ar da recomandari. Cuvintele ei sunt pur si simplu incurajatoare, mangaietoare si ajutatoare”. Suntem obligati sa ne intrebam pe noi insine in timpul zilei: „Au fost cuvintele mele toxice sau terapeutice, daunatoare sau vindecatoare?”

Daca la noapte am asculta cuvintele pe care le-am rostit astazi, multi dintre noi am reactiona spunand: „Am sa ma intru in manastire si am sa fac un juramant de tacere”. Totusi, nu acesta este mesajul Evangheliei. Isus nu ne cheama la un juramant de tacere. Noi trebuie sa vorbim ca barbati si femei plini de Duhul Sfant. Trebuie sa vorbim dragoste, bucurie, pace, rabdare, bunatate, credinciosie, facere de bine, amabilitate... in lumea aceasta bolnava de suparare, ura si neintelegeri.

Ca medie rostim vreo 6.188.000 de cuvinte pe an. Isus a spus: „Va spun ca in ziua judecatii oamenii vor da socoteala pentru orice cuvant nefolositor pe care l-au spus”. Am inceput cu supozitia ca ar trebui sa ascultam cuvintele noastre dintr-o anumita zi. Nu era o supozitie fara sens. O sa ascultam cuvintele noastre din nou - 433.160.000 de cuvinte pe care le-am spus ca meda unei vieti. Aproape o jumate de miliard de cuvinte! La judecata vom asculta ecoul exact al cuvintelor noastre – ecouri ce vor descoperi cine am fost in interiorul nostru. Care va fi sablonul de baza al tuturor acestor cuvinte? Se va gasi acolo un sablon care va striga lumii „Totul se roteste in jurul meu”? Va fi un sablon care dauneaza si provoaca durere, un sablon de plangeri si nemultumire? Sau va fi un sablon evanghelic de incurajare, mangaiere, dragoste, bucurie si har?

Cuvintele – cuvintele noastre – sunt importante. Si vor fi alaturi de noi pentru mult, mult timp.

Scris de John Sartelle, articol aparut in TableTalk Magazine in data de 1-2-2005. Puteti gasi mai multe articole pe website-ul lui R.C. Sproul, Ligonier Ministries.

„Ochii imi varsa siroaie de ape” –– Ganduri referitoare la noua calamitate - J. Piper

Isus a murit pentru ca pacatosii heterosexuali si homosexuali sa fie mantuiti. Isus a creat sexualitatea, si are o voie clara referitoare la cum trebuie sa fie experimentata in sfintenie si bucurie.

Voia Lui este ca barbatul sa lase pe tatal sau si pe mama sa si sa se alipeasca de sotia lui, si ca acestia doi sa devina un singur trup (Marcu 10:6-9). In aceasta uniune, sexualitatea isi gaseste scopul planificat de Dumnezeu; fie in unificare fizica-personala,  in reprezentare simbolistica, placere senzuala, sau procreare. 

Pentru acei care au parasit calea lui Dumnezeu de implinire sexuala si au pasit in relatii homosexuale sau adulter sau curvie extramaritala, Isus le ofera o compasiune uimitoare:

„Si asa erati unii din voi! Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti, in Numele Domnului Isus Hristos, si prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11).

Dar weekend-ul trecut aceasta salvare de acte sexuale pacatoase nu a fost primita. In schimb, a fost o sarbatorire in masa a pacatului.

O estimare spune ca 400.000 de persoane au sarbatorit ‚orgoliul gay’ in Minneapolis. Mai mult decat populatia orasului. Numarul e probabil umflat, dar pentru prima data in istorie, a inclus si pe guvernatorul statului, Mark Dayton.

Biblia nu tace cu privire la asemenea parade. Alaturi de explicarea cea mai clara a pacatului in relatiile homosexuale (Romani 1:24-27) se afla si acuzarea sarbatoririi lui. Chiar daca oamenii stiu prin intuitie ca faptele homosxuale (precum si pizma, uciderea, obraznicia, laudarosia, lipsa de credinciosie, neinduplecarea, cruzimea) sunt pacat, „totusi, ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei care le fac” (Rom 1:29-32). „Va mai spun si acum, plangand: slava multora este in rusinea lor” (Fil. 3:18-19).

Aceasta facea guvernatorul nostru in ziua de duminica impreuna cu milioane de oameni din toata tara – stiind ca aceste fapte sunt gresite, „totusi isi dadea consimtamantul acelora care le fac”.

Si nu numai atat, dar trecem de la sarbatorire la institutionalizare. In 24 Iunie legislatura din New York a aprobat un Act de Egalitate Maritala. Aceasta face ca New York-ul sa fie al saselea stat in care asa numitele casatorii homosexuale sunt institutionalizate: Conneticut, Iowa, Massachusetts, New Hampshire, Vermont, (si Districtul Columbia).

Simt ca nu ne dam seama de calamitatea care are loc in jurul nostru. Lucrul nou – nou pentru America, si nou pentru istorie –  nu este homosexualitatea. Aceasta stare deploriabila a fost prezenta din momentul in care toti am fost degradati in caderea omului. (Si este o mare diferenta intre inclinatie si faptul in sine – asa cum este o mare diferenta intre inclinatia mea spre mandrie si a ma lauda).

Noutatea nici macar nu este sarbatorirea pacatului homosexual. Conduita homosexuala a fost exploatata, savurata si sarbatorita in arta milenii intregi. Noutatea este normalizarea si institutionalizarea. Aceasta este noua calamitate.

Motivul pentru care scriu nu este pentru a incepe un contra-atac politic. Nu cred ca chemarea bisericii este aceasta. Motivul pentru care scriu este pentru a ajuta biserica sa simta mahnirea prezenta in zilele acestea. Si de asemenea gravitatea atacului asupra lui Dumnezeu si a imaginii Sale in om.

Crestinii pot vedea, mai clar ca altii, valul de durere care se apropie. Pacatul poarta in el propia lui nenorocire: „Au savarsit parte barbateasca cu parte barbateasca lucruri scarboase, si au primit in ei insisi plata cuvenita pentru ratacirea lor”.(Romani 1:27).

Si in varful puterii de auto-distrugere a pacatului vine, in cele din urma, mania lui Dumnezeu: „Curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii” (Coloseni 3:5-6).

Crestinii stiu ce are sa vina, si nu numai pentru ca vedem in Biblie, ci si pentru ca am gustat mahnirea pacatelor noastre. Nu scapam de adevarul ca ceea ce semanam aceea culegem. Casniciile noastre, copiii nostri, bisericile noastre, institutiile noastre – toate sunt tulburate din pricina pacatelor noastre.

Diferenta este: Noi ne plangem pacatele. Nu le sarbatorim. Ne intoarcem la Isus pentru iertare si ajutor. Strigam la Isus, „care ne izbaveste de mania viitoare” (1 Tesaloniceni 1:10).

Si in cele mai bune momente, plangem pentru lume. In zilele lui Ezechiel Dumnezeu a pus un semn „pe fruntea oamenilor, care suspina si gem din pricina tuturor uraciunilor, care se savarsesc acolo (in Ierusalim)” (Ezechiel 9:4).

Pentru aceasta scriu. Nu pentru o actiune politica, ci pentru dragostea numelui lui Dumnezeu si compasiune pentru cetatea nimicirii.

„Ochii imi varsa siroaie de ape, pentru ca Legea Ta nu este pazita” (Psalmi 119:136).

Justificarea prin credinta - C.H. Spurgeon

[Aceasta predica este numarul 844, predicata la Metropolitan Tabernacle, Londra, in data de 6 Decembrie, anul 1868. Titlul original este "Justification by faith ilustrated by Abraham's righteousness", si o puteti citi intreaga aici]

Credinta nu poate fi propria sa dreptate, desi este natura credintei de a se uita in afara ei la Hristos. Daca vreun om spune „Credinta mea este dreptatea mea”, este evident ca el se increde in credinta sa. Dar aceasta e ceea ce fac toti ceilalti, si nu am fi in siguranta daca am face-o si noi. Noi dar, trebuie cu totii sa ne uitam in afara noastra, numai la Hristos, altfel nu avem credinta adevarata in nici un caz. Credinta trebuie sa priveasca la ispasirea si la lucrarea lui Isus, altfel ea nu este credinta Scripturii. De aceea, a spune ca credinta in ea insasi devine dreptatea noastra inseamna, cred eu, a rasturna complet esenta Evangheliei si a nega credinta care a fost data sfintilor o data pentru totdeauna.

 Pavel spune, contrar unor religii* care se impotrivesc dreptatii imputate, ca suntem justificati si indreptatiti prin dreptatea lui Hristos. Despre asta vorbeste clar si cu bucurie. Ne spune, in Romani 5:19, „Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur Om, cei multi vor fi facuti drepti”. Versetul din Vechiul Testament care precede versetul citit in dimineata aceasta (predica este din Geneza 15:6) ne da un aspect exterior al justificarii, care ne este adusa prin credinta, si faptul ca un om care are credinta il invredniceste a fi numit om drept. In sensul acesta, Dumnezeu socoteste credinta unui om ca dreptate, dar adevarul acoperit, pe care Vechiul Testament nu ni-l arata atat de clar, este declaratia Noului Testament, care spune ca suntem primiti prin Preaiubitul nostru si justificati din pricina ascultarii lui Hristos.

Credinta justifica, dar nu in sau prin ea insasi, ci pentru ca se prinde de ascultarea lui Hristos. Scriptura spune: „Astfel, dar, dupa cum printr-o singura greseala a venit o osanda care a lovit pe toti oamenii, tot asa, printr-o singura hotarare de iertare a venit pentru toti oamenii o hotarare de dreptate care da viata” (Rom. 5:18). Cu acelasi scop este versetul acela din 2 Petru, versetul 1, capitolul 1: „Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos, catre cei ce au capatat o credinta de acelasi pret cu a noastra, prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos”. Dreptatea care apartine credinciosului este neprihanirea Dumnezeului si Mantuitorului nostru.

„Facut pentru Dumnezeu dreptatea noastra”. Aceasta este frumusetea vechiului nume de Mesia, care inseamna: „Domnul, dreptatea noastra”. Nu vreau sa intru in controverse despre dreptatea imputata in dimineata aceasta, vom discuta aceasta doctrina cu alta ocazie, dar ne incredem in ea. Pasajul acesta nu poate insemna ca credinta in sine, ca gratie sau virtute, devine dreptatea vreunui om. Adevarul este ca credinta ne este socotita ca neprihanire pentru ca Il are pe Hristos in mainile sale. Ea vine la Dumnezeu si se odihneste in ceea ce Hristos a facut, dependenta numai de ispasirea pe care Dumnezeu a infaptuit-o. Si, asa, Dumnezeu adnoteaza pe fiecare credincios ca drept. Nu pentru ceea ce este el in sine, ci pentru ca el este in Hristos. El poate avea o mie de pacate, si totusi va fi drept, daca are credinta. Poate a infaptuit pacate dureroase ca ale lui Samson, poate fi in intuneric atat de mult cum a fost Iefta, poate cadea ca David, poate aluneca precum Noe; dar cu toate astea, daca are o credinta vie si adevarata, el este adnotat ca drept si Dumnezeu il primeste.

*Aici Spurgeon foloseste cuvantul „secte”, dar opozitia cea mai mare impotriva neprihanirii imputate provine din partea catolicilor si ortodocsilor, care nu pot fi numiti sectari. Ei sustin neprihanirea infuzata, o neprihanire partiala si treptata, cu ajutorul faptelor.